Despre amorul filosofic al Marinei Voica pentru Marx? Despre botezul nepoatei preşedintelui, care a devenit eveniment naţional prin agitaţia bezmetică a unei prese infantile? Despre ataşamentul european al patrioţilor noştri din Parlament, care au evacuat, la ordin, steagul UE pentru a-l arbora pe cel al Chinei populare? Despre împleticitul joc de glezne al lui Crin Antonescu? Despre „aroganţele” obosite ale lui Ponta? Despre pofta irepresibilă a preşedintelui de a se distinge, la sfîrşit de mandat, ca prim agricultor al ţării, oferind inamicilor un subiect gras pentru luni de zile de-acum înainte?

Despre iubirea de ţară a capilor ei, care, din raţiuni private, refuză să celebreze, sub acelaşi acoperiş, Ziua Naţională?

La urma urmei, cît o să ne mai pierdem vremea şi nervii comentînd mîrlănii, incompetenţe, iresponsabilităţi, vorbe proaste, emisiuni propagandistice, afaceri de gaşcă, mofturi de toate felurile şi de toate calibrele, alcătuind, laolaltă, marele, uriaşul moft naţional?

…Aşa că mă întorc la cărţi. De data asta, recomand „Maimuţa carpatină”, o culegere de texte semnată de Radu Paraschivescu. Autorul se ocupă tot de ţărişoară, tot de exasperările noastre cotidiene, de ambianţa în care ne mişcăm, perplecşi, de dimineaţa pînă seara. Dar scrie fără îndîrjire, cu umor, cu un sănătos calm contemplativ, care face lucrurile suportabile. Ba chiar amuzante. Cartea este rezultatul unei bune exersări a atenţiei. Radu Paraschivescu e atent - mai mult decît noi şi cu un net spor de profesionalism - la cum vorbim, la cum ne botezăm copiii (şi, în general, la spectacolul onomastic al vremurilor noi), la tonele de kitsch care ni se oferă la fiecare  pas, la felul cum arată ziarele, la felul cum facem turism, la bazarul politicii autohtone, la poezia năucitoare a manelelor etc. Ni se demonstrează, cu mare talent, că, pînă una alta, buna dispoziţie poate fi o soluţie provizorie, iar rîsul – un mod de a fi care protejează de virusul deznădejdii. Ni se mai demonstrează că poţi fi cultivat, ingenios intelectualmente, riguros stilistic, fără să devii plicticos. Pentru a avea credibilitate şi eficienţă publică, nu e obligatoriu să arborezi tonul pompos şi sumbru, să te reverşi în mari spectacole de nervi, agresivitate, trăire apocaliptică.

Din fericire (sau din păcate?) încă se mai poate face haz în România, chiar dacă rămînem, se pare, ”un popor vegetal”.

Cum altfel, de vreme ce politicienii noştri se numesc Ulm, Mazăre, Sulfina, Crin (cu variante sibilinice de tip Lis, sau Lilian…).

Ştiu că nu e frumos să te legi de numele oamenilor, dar e greu să nu recunoşti că o ţară în care ajung la rampă inşi pe care îi cheamă Triţă Făniţă, Culiţă Tărîţă, Genică Boierică, sau William Brânză e departe de a fi o ţară…banală. Şi limba noastră e – cum ştim – ”o comoară”. De la o vreme, ea este însă, pentru mulţi, cum spune Radu Paraschivescu, ”o povară”: zice ”locaţie” cînd vrea să zică ”loc”, ”a lectura”, cînd avem ”a citi”, ”a viziona”, cînd avem ”a vedea”, ca să nu mai vorbesc de ”obvios”, ”a deleta”, ”a dilui” ş.a.m.d. Sau de poceli savuroase, de genul: liloneum, ambruscadă, politurc, repungă, curtoane ş.a. O sursă inepuizabilă de veselie tragi-comică este versificaţia manelelor, cu abisuri metafizice cum ar fi ”Te iubesc, dar nu pe tine”, sau ”Vreau să te am oriunde-am fost”. La fel, lumea inepuizabilă a titlurilor cu care unele ziare (toate!) vor să facă rating. (”O femeie s-a electrocutat cu un castravete”, ”Bărbatul spaniol însărcinat cu gemeni a trebuit să avorteze”, ”Un bătrîn în vîrstă de 75 de ani a încercat să violeze o femeie de 85”). Dar celebrul îndemn vanghelian: ”Opriţi grătarele, vorbeşte domnul Geoană!” ? Dar becalianul: ”Aşa a vrut Dumnezeu ca eu să pasc acestă ţară!?

Cine reuşeşte să te facă să rîzi – trist, dar fără parapon – de drăcoveniile fiecărei zile merită omagiul compatrioţilor, ca un iubitor de oameni ce este. Mesajul ar fi: Să nu ne bosumflăm definitiv! Să păstrăm un dram de speranţă! Poate scăpăm!