Dacă fantoma lui Charles Chaplin – evident, un gigant inconturnabil al întregii istorii a filmului – bântuie destul de rar cinematograful (am putea spune doar despre De Sica, în clasicul „Miracol la Milano“, şi, mai recent, pe urmele acestuia, un alt italian, Roberto Benigni, în filmul său „La vita è bella“), cea a lui Buster Keaton este mult mai prezentă, inclusiv în cinemaul contemporan, într-un mod ciudat principalul challenger al lui Charlot dovedindu-se mult mai influent în timp, după un iniţial moment de uitare.

Chaplin vs. Keaton

Printre altele, am vorbit despre aceasta în legătură cu protagoniştii a două filme italiene recente, „Dogman“ şi „Lazzaro felice“, l-am mai adus pe marele comic în discuţie apropo de anumite filme ale lui Corneliu Porumboiu din deceniul trecut („Comoara“, în primul rând), iar cea mai recentă (şi constantă) încarnare a lui Keaton în cinema este cea din filmele palestinianului Elia Suleiman (59 de ani, originar din şi locuind chiar în Nazaret), mai ales cel mai nou, „It Must Be Heaven“ (pe care l-am văzut în această seară, în avanpremieră, într-o sală Elvire Popesco arhiplină). Spre deosebire însă de cei menţionaţi înainte, regizorul (care este şi interpret principal în majoritatea filmelor sale, „identificându-se“ doar ca ES) preia de la Malec nu numai imobilitatea facială (marca „omului care nu a râs niciodată“), ci şi modul acestuia de a fi, de a se situa în lume.

Dacă Chaplin este în mod fundamental un om de acţiune (încă din primele scurtmetraje cu The Tramp – vagabond aflat în permanent conflict cu autoritatea, cu „poliţistul“ –, într-un singur film din acea perioadă, „Easy Street“, jucând rolul poliţistului, însă unul complet atipic), Keaton rămâne, chiar dacă stăpâneşte la perfecţie arta gagurilor şi e un „demiurg“ al cascadoriilor cu obiecte, fundamental un contemplativ. Indiferent şi independent de cavalcada luptei cu peisajul exterior în care este implicat, figura sa imobilă, aparent inexpresivă, exprimă tragism, şi aici este performanţa la care Chaplin – un om de acţiune, un „sentimental“ şi, spre final, un cineast angajat politic – nu a ajuns niciodată. Palestinianul a învăţat bine lecţia acestui gigant al cinematografiei şi o aplică la perfecţie în filmele lui.

„Omuleţul“ lui Suleiman

„It Must Be Heaven“ (Franţa-Qatar-Germania-Canada-Turcia-Palestina, 2019, scenariul Elia Suleiman, cu: Elia Suleiman, francezul Grégoire Colin, mexicanul Gael García Bernal (foto dreapta sus) – acesta din urmă, „as himself“) are următoarea premisă: dacă Palestina este o ţară care nu există, autorul pleacă în căutarea acesteia în restul lumii – sub pretextul turnării/strângerii de fonduri pentru un film despre pace în Middle East –, mai exact la Paris şi New York, pentru a descoperi că situaţia din aceste metropole (mai ales ameninţarea teroristă care planează asupra Europei este surprinsă magistral în secvenţa pariziană) nu este prea diferită de cea de la el de acasă, şi, în ultimă instanţă, „Palestina“ poate fi oriunde, pentru un adevărat „cetăţean al lumii“.

ES, „faţă cu“ piramida din curtea Luvrului

Este un cinema minimalist (la perfecţie), aproape non-verbal, cu un simţ al gagului desăvârşit, pe linia, cum spuneam, a unor Keaton-Menzel-Porumboiu, aceşti mari taciturni ai cinemaului universal. Şi mi s-a părut că mai seamănă cu ceva „IMBH“: cu filmele franceze ale lui Otar Iosseliani („La chasse aux papillons“, „Lundi matin“), un alt mare expatriat/„om fără de ţară“. Peisajele urbane ale filmului sunt aproape pustii, goale de prezenţa umană, astfel singurătatea şi inadaptarea „omuleţului“ lui Suleiman sunt şi mai clare, o singură prezenţă fiind constantă în toate peregrinările sale: cea a poliţiştilor/forţelor de ordine, apărători stupizi ai „legii şi ordinii“. Un alt „cal de bătaie“” al cineastului este tehnologia din ce în ce mai invadantă (trotinete şi alte vehicule electrice, ochelari Google etc.), şi aici se află, în mod evident, pe urmele marelui francez Tati.

Suleiman egal ES

În mod evident, acest minunat film (ca şi întreaga operă a lui Suleiman) se situează împotriva războiului, pentru pace şi convieţuire între cele două popoare semite din Israel/Palestina (ca şi un alt film mai vechi pe care i l-am văzut, „Divine Intervention“), precum şi împotriva religiilor, mai bine zis a fanatismelor (vezi excelenta secvenţă de deschidere), principala cauză a conflictului/conflictelor.

Nu degeaba se pozează ES cu „Comedia umană“ în spate

Văzând filmul, mi-am amintit că am fost martor la prezenţa lui Elia Suleiman în subsolul de la Cărtureşti Verona, la un after party de la una dintre ediţiile festivalului Les Films de Cannes à Bucarest la care a fost invitat, o apariţie la fel de stingheră şi de discretă ca cea a lui ES de pe ecran (aproape nimeni nu-i acorda atenţie marelui cineast), dându-mi seama astfel că există o identitate deplină între om şi operă, între Suleiman şi alter ego-ul său (cu identitate neprecizată) ES (care împrumută însă mult, pe principiul dezvoltat şi în filmele „postmoderne“ nouăzeciste ale italianului Nanni Moretti, din datele biografice ale autorului).



Filmul intră de vineri, 3 ianuarie, pe ecrane, distribuit de Independenţa Film.

Citeşte şi:

„După tenebre, Lumina“. Jurnal de Cannes 3 (despre „Dogman“)

„Fericiţi cei săraci cu duhul...“ Festivalul Filmului European s-a deschis cu un film-eveniment VIDEO (cronica la „Lazzaro felice“)

Malec află o comoară – cronica la filmul „Comoara“ al lui Corneliu Porumboiu

„Nu puteau rămâne în Cehoslovacia numai regizorii proşti“interviul meu din 2011 cu marele regizor ceh Jiří Menzel