într-o sâmbătă, 18 Septembrie, la Sala Palatului
Mahler: Simfonia nr. 3 in re minor
Wiebke Lehmkuhl – alto
Corul Filarmonicii „George Enescu” (Iosif Ion Prunner – dirijor)
Corul de Copii al Radiodifuziunii Române (Răzvan Rados – dirijor)
Orchestra Tonhalle, Zürich
Paavo Järvi – dirijor

Poate că a mai făcut-o în concertul de deschidere, de la care am absentat, dar acel eveniment e deja uitat. Poate au făcut-o şi alţi maeştri şi n-am văzut eu.

Paavo Järvi n-a făcut gesturile astea întâmplător în faţa celor de la Tonhalle, o orchestră pe care o manageriază artistic din 2017. La Sala Palatului, acolo unde cel mai bine se aud alămurile şi percuţiile, dirijorul estonian a avut de construit muzică vreme de o oră şi jumătate, după planurile arhitecturii colosale din partitura Simfoniei nr. 3 de Mahler. E o simfonie care nu-şi propune nimic mai puţin decât totul, vrând să epuizeze întreg evantaiul emoţiilor umane, atunci când cele şase părţi nu sunt altceva decât înţelegerea sa asupra lumii, de la munţi, flori, animale, oameni şi până la îngeri şi iubire.

Prima parte a simfoniei este enormă, cu momente de explozie care l-au inspirat pe Şostakovici şi i-au definit traiectoria componistică. Tentaţia este ca aceste climax-uri să fie tratate ca şi cum ar fi Bruckner, de o solemnitate direct proporţională cu dimensiunile acestei părţi. Järvi e un dirijor mult prea experimentat ca să cadă în această capcană, preferând să păstreze un echilibru cu momentele mai „uşoare”, menţinând permanent o stare de tensiune, de suspans, care te făcea să aştepţi mereu ce va urma. Poate că apetitul pentru dezlănţuiri „zguduitoare” al unora a fost nesatisfăcut, însă ansamblul primei părţi a fost un model de coerenţă dramatică.

Menuetul părţii a doua a avut eleganţă şi o nostalgie ataşantă, dar şi momentul când a început să iasă la rampă excelenta concert maistru, Julia Becker. Partea a treia a continuat la fel de rafinat, fără grabă, dar rămânând alertă. Marele final, cu acea creştere grandioasă, a rămas axat tot pe subtilitatea culorilor orchestrale. Versurile lui Nietzsche din Aşa grăit-a Zarathustra au dezvăluit-o pe Wiebke Lehmkuhl, o contralto autentică, tot mai greu de găsit astăzi, declamând cu o serenitate tristă profunzimea unei dureri mute. Ideal contrast cu corul de copii care a urmat. Ca să fiu sincer, m-am temut un pic pentru această parte în care ansamblurile vocale ale Filarmonicii şi Radioului au fost aduse pe aceeaşi scenă. Dar Paavo Järvi le-a negociat foarte bine tempii şi dinamica, de parcă i-ar fi dirijat de ani de zile. Aici a fost şi momentul când cornii au alunecat puţin. Spre final, dirijorul a cerut din nou expresivitate, cât mai multă, pe măsură ce apoteoza calmă a simfoniei umplea încet, constant şi sigur Sala Palatului, pentru ca explozia finală să aparţină publicului aplaudând în picioare.

Citeşte continuarea articolului pe blogul Despre Opera.