Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Onoarea lor e salvată tardiv de Benjamin Britten, iar Peter Grimes, opera sa cea mai cunoscută, poate fi echivalentul lui Œdipe pentru muzica din România. Desigur, toată această consideraţie trebuie să aibă simţul proporţiilor: noi stăm mult mai prost, iar englezii nu ar trebui să se ruşineze atât.

Nu sunt un pasionat al istoriei teatrelor de operă româneşti, nu ştiu dacă Britten s-a mai făcut pe la noi, dar este cert că, în ultimii treizeci de ani, muzica de operă britanică este necunoscută scenelor autohtone. Tocmai asta ar fi trebuit să fie cel mai important motiv pentru a merge la Sala Palatului pentru un Peter Grimes realizat de forţele orchestrale şi corale ale Radioului, cu o distribuţie şi direcţie britanică. Mai mult, cu nici două săptămâni mai devreme, London Symphony Orchestra a oferit publicului trailer-ul simfonic al operei, cele patru preludii marine şi passacaglia, care ar fi trebuit să facă lumea curioasă să afle ce se întâmplă dincolo de muzica aceea atât de accesibilă dar şi misterioasă în acelaşi timp.

Deconectaţi de lumea operei mondiale, înţepeniţi în repertoriul italian, prea puţini spectatori au ştiut că pot profita de prezenţa în distribuţie a celei mai promiţătoare soprane a momentului: Lise Davidsen. După ce a câştigat Operalia în acelaşi an cu Ionuţ Hotea, artista norvegiană a debutat anul acesta la Bayreuth, în Tannhäuser, şi toată lumea vorbeşte acum de ea ca despre o a doua Kirsten Flagstad. Va debuta în toamnă la Metropolitan în Dama de pică şi la Covent Garden ca Leonore/Fidelio la anul, în stagiunea care stă să înceapă. Cu alte cuvinte, avem o mare ocazie s-o vedem la Festivalul Enescu pe cea mai mare soprană dramatică a lumii, de care lumea încă n-a aflat. Cine îşi mai aminteşte astăzi că Lise Davidsen a mai fost la Bucureşti, chiar înainte de Operalia, într-un superb concert la Ateneu, cu Ultimele patru lieduri ale lui Richard Strauss?

Într-o Sală a Palatului dezolant de goală, Peter Grimes a fost un spectacol la fel de interesant ca Die Frau ohne Schatten, dar un eşec de public. E destul de grav; opera lui Britten merită mult mai mult. Dar nu aşa s-a întâmplat şi cu Parsifal, tot la Enescu?

În noua paradigmă festivalieră de operă în concert dublată de proiecţii, un compromis care rămâne discutabil, Carmen Lidia Vidu a imaginat cea mai bună ilustraţie vizuală a sa de până acum. Un fel de bandă desenată, cu personaje schiţate care semănau puţin cu artiştii de pe scenă, un univers situat între Corto Maltese şi lumea lui Radu Tudoran, revizitându-l postmodern şi pe Hopper şi al său Nighthawks în reprezentarea barului, totul în nuanţe deprimante de gri. O intuiţie artistică foarte potrivită cenuşiul zidului de granit al lumii care-l respinge pe Peter Grimes în operă. E clar că, artistă fiind, deci diferită, Carmen Vidu s-a identificat cu povestea rejectării de către societate a tot ce este diferit. În orice caz, proiecţia a funcţionat bine, completând prin mulţimi de oameni fără chip, ceea ce se putea înţelege din mişcarea minimalistă de pe scenă.

Distribuţia a fost dominată de Ian Storey şi Lise Davidsen, dar ei au fost practic liderii unei echipe artistice care a avut o coeziune excelentă, deşi n-a fost o distribuţie tipică pentru Peter Grimes. Storey are o voce a cărei uzură se aude până când începe să se încălzească. Paradoxal, aici e şi farmecul lui, în această voce brăzdată de riduri, la fel ca statura sa impozantă şi căruntă. E un Peter Grimes în care vulnerabilitatea rămâne mereu vizibilă, în ciuda acceselor de furie. Sinuciderea personajului, plecat cu barca în largul mării, rămâne memorabilă şi la Sala Palatului, lungul drum al lui Ian Storey către ieşire, demn şi încărcat de toată povara lumii, mă va urmări multă vreme. Lise Davidsen a fost o Ellen Harper ingenuă, de o tinereţe ataşantă. Şi ce voce! Un timbru liric, plin, un volum extraordinar, ţinut în frâu mai tot timpul, o dezvoltare dramatică a vocii care îţi dădea fiori. Monologul lui Helen de la începutul actului doi (aria broderiei) a fost cuceritor, o plăcere rară să asculţi o asemenea forţă (blândă) a naturii. Acelaşi firesc şi în actul final, Lise Davidsen a venit şi a cucerit cu uşurinţă partitura, publicul (atâta cât a fost) şi a câştigat admiraţia tuturor.

Însă punctul forte al spectacolului a fost toată echipa britanică, de la o scenă la alta tot mai implicaţi şi mai dezinvolţi, cântând cu o dicţie clară, cu care reuşeau să te dezlipească de supratirare. Mătuşa-matroană Catherine Wyn-Rogers şi nepoatele-prostituate Solimia Lukyanests şi Rhian Lois au fost foarte credibile, tot aşa cum Diana Montague a reuşit să portretizeze o doamnă Sedley de o bonomie sinistră. Băieţii au fost la fel de buni, conturând personaje bine individualizate. În special Christopher Purves, un Balstrode emoţionant în scena finală, o replică a lui Peter Grimes în termeni de asperitate şi de sensibilitate ascunsă, dar mai puţin torturat.

Paul Daniel a reuşit să ţină totul sub control, ba mai mult, a reuşit să facă o Orchestră Naţională Radio, pentru care şi Verdi e considerat opera rara, să fie plauzibilă în muzica lui Britten şi e mare lucru. Sigur că interludiile marine au fost mai slabe decât ce-a arătat LSO, cu o secţiune de alămuri plină de sonorităţi dure în cel de-al treilea (Moonlight), dar în ansamblu, Peter Grimes a sunat englezeşte. Mai bine s-a descurcat corul, foarte exact într-o compoziţie care chiar le-a pus la încercare sincronizarea între diferite voci. Efortul tuturor a fost remarcabil, fără dubii.

O eroare de programare a făcut ca începutul celui de-al doilea concert al lui René Jacobs cu Freiburger Barockorchester să se suprapună peste finalul lui Peter Grimes, forţând dureros multă lume să părăsească nepoliticos Sala Palatului, fără să mai aplaude nişte artişti care chiar au cântat din toată inima ore în şir. Cred că la sfârşitul lui Peter Grimes, numărul artiştilor de pe scenă (orchestră, cor şi solişti) egala numărul spectatorilor. Nu mi-am putut permite să plec fără să-i ovaţionez şi nu am regretat nici o clipă că am împărţit emoţia cu ei. Chiar dacă…

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.