În adolescenţa mea, pe la 14 ani, l-am iubit mult pe Gabriel Cotabiţă. Eram fan, îi ştiam toate melodiile, toate versurile, respiram "noaptea lui albastră", visam că "prima iubire e si ultima", vibram când auzeam "Convenţional" sau 'Doi navigatori".... Nu mă deranja transpiratia lui de pe scenă, nici faptul că se spunea că e prea gras. Îi iubeam pur şi sincer vocea sa de amplitudine, profundă, caldă mai ales din perioada sa rock.

Anii au trecut, am crescut, mi-am cultivat alte genuri muzicale, l-am lăsat cumva în urma pe Gabriel Cotabiţă. El mi-a rămas însă undeva aproape. I-am urmărit parcursul, chiar şi de la o anumită distanţă.

Devenisem prieteni pe Facebook. Într-un 1 noiembrie, când i-am urat "La mulţi ani" de ziua lui de naştere, m-am bucurat când mi-a răspuns printr-un mesaj privat, "Simona, îţi mulţumesc".

După ce l-am născut pe fiul meu - tot într-o zodie de Scorpion - am simţit nevoia să am pe rafturile bibliotecii mele albumele de colecţie si cărticica despre Gabriel Cotabiţă. Am zâmbit când le-am cumpărat de la un chioşc din Drumul Taberei, odată cu ziarul "Adevărul". Erau elegante, albastre. Da..."The Color of my Love was Blue".

Mi-aduc aminte că, într-o după-amiază, cu băieţelul meu, Ares, în brate, i-am reascultat după ani şi ani toate melodiile de pe acele două CD-uri, "Best of Cotabiţă". Nu mi-a fost deloc jenă de gusturile mele muzicale de odinioară, dimpotrivă, i-am fredonat toate hiturile.

"Vezi tu, mamei tale i-a plăcut muzica acestui domn", i-am spus în acea zi unui Ares puţin copleşit de efuziunea mea sonoră.


 

Am ales cântece premiate, piesele-titlu ale albumelor precedente şi unele cântece care nu au apărut niciodată pe vreun disc. Toate au reprezentat momente importante în aceşti ani. Sunt 25 de piese, pentru cei 25 de ani care s-au împlinit de la apariţia melodiei «Noapte albastră»",  declara Gabriel Cotabiţă, pe 19 februarie 2012.

Nu mi-a păsat deloc că prietenii mei zâmbeau puţin ironic când îmi asumam că am fost fan Cotabiţă: artistul trecea acum drept demodat, i se reproşa frecvent că a trădat rockul pentru muzica uşoară, că devenise poate uşor snob şi infatuat.

Dincolo de vocea extraordinară şi de conştiinta evidentă a propriei valori artistice, era foarte inteligent, avea simţul umorului şi o ironie ascuţită. În ultimii ani, după ce făcuse primul infarct, am citit prin interviuri despre căutările sale spirituale în diferite zone şi mai ales despre contorsionările sale sufleteşti.

Ambiţios, orgolios, cu o voinţă de fier, povestea despre diete, despre cum a slăbit aproape 30 de kilograme. M-a amuzat când a cântat că "patul i se pare mult mai mare", după despărţirea de femei care i-au lăsat un gust amar. Dincolo de epatare şi sarcasme, rămâneau sensibilitatea şi vulnerabilitatea lui Gabriel Cotabiţă.

Vestea că se află în moarte cerebrală m-a lovit ieri ca un trăsnet. Am tot aşteptat, în ultimele zile, cu sufletul la gură să aud că-şi revine, m-am rugat pentru el, am sperat că va fi bine.

Am avut o nesfârşită noapte albă, deloc albastră. Ca atunci când am aflat că Laura Stoica nu avea să mai atingă nicio stea sau când Mădălina Manole s-a sinucis.

Ne dăruim cu toată fiinţa noastră, ne luptăm cu corpul nostru, cu fiinţa noastră să ne autodepăşim fizic şi psihic.

Ne luptăm în zadar cu prejudecăţile celor din jur. Facem prea multe eforturi ca să dăm bine pe scenă, pe sticlă, să arătam bine în faţa oamenilor şi mai ales în faţa vieţii.

Ne creăm o imagine. Ţinem cu dinţii de aceasta. Dorim să rămânem veşnic tineri, nu ne acceptăm nici vârsta, nici bolile, nici propriile limite.

 Ne însoţim cu parteneri mai tineri decât noi. Şi evident nu ne mai putem permite să dezamăgim aşteptările celor din jur - fani sau fane, iubiţi sau iubite. 

Încercăm să devenim şi mai ales să arătăm că suntem supra-oameni.

Căutăm în zadar tinereţea fără bătrâneţe şi viaţa fără de moarte. În cursa asta nebună, în competiţia acerbă cu noi înşine, inevitabil, clacăm. Îmi tot vine să fug de realitatea asta.