Marea soprană Mariella Devia şi tânărul tenor Ştefan Pop la Teatro di San Carlo din Napoli
0
Când am văzut publicate distribuţiile noii producţii cu opera „Norma” de Bellini, am regretat că numele din titlu n-au fost reunite în aceleaşi spectacole. Ţintarul alcătuirii afişelor decisese altfel. Numai că o indispoziţie bruscă a tenorului prevăzut iniţial a făcut ca Ştefan Pop să cânte în mult aşteptata premieră, alături de diva Mariella Devia.
Înlocuirea de ultimă oră a fost anunţată la faţă de cortină de un oficial al teatrului, care nu a uitat să-i mulţumească artistului român pentru gentila disponibilitate.
Ştefan Pop s-a aflat astfel, în februarie, pentru a treia oară pe renumita şi temuta scenă napolitană, după spectacole cu „Rigoletto” în 2013 şi „Traviata” anul trecut şi, totodată, a cântat pentru a treia oară în compania celebrei soprane, după „Traviata” la Teatro Verdi din Trieste şi Teatro Massimo din Palermo.
Laura Polverelli şi Mariella Devia. Foto Luciano Romano
Un semn de geniu
Spectacolul a stat sub semnul de geniu al marii interprete belcantiste Mariella Devia, o artistă căreia vârsta, aproape 68 de ani, nu i-a alterat nici prospeţimea vocii sale lirice, nici uşurinţa cântului, inclusiv în dificilele pasaje de coloratură, nici virtuţile tehnice indispensabile tălmăcirii la înaltă calitate stilistică a arhetipalului rol titular. Un fenomen.
După intrarea impetuoasă în scenă, „Sediziose voci”, în care a proiectat sunete incisiv accentuate, a urmat calmul absolut al visării din aria „Casta Diva”, invocare a astrului nopţii pe care l-a înveşmântat seducător, cu glas argintat, pur şi eterat, cu un văl de frazare continuă, interminabilă, rod al unei respiraţii prelungi. A fost melodia infinită, în legato, pigmentată cu nuanţe ce au mers până la „messa di voce” – crescendo decrescendo pe acelaşi arc sonor, cu atacuri acute flautate, în pianissimo, cu cânt fluid şi diafan, înălţător. Atmosferă ireală. Allegro-ul „Ah! bello a me ritorna” a expus cavalcade de agilităţi într-o admirabilă perlatură, de un fascinant lirism evocator.
Demonstraţia de desăvârşită artă a continuat în primul duet cu Adalgisa, cu zicerea de fineţe „Oh, rimembranza” precum o boare a amintirilor, cu dificilul Do acut măiestrit atacat în piano şi „crescut” către mezzoforte, pasaje urmate, în terţetul cu Adalgisa şi Pollione, de tăioasele adresări „Oh non tremare, o perfido” şi „Oh! di qual sei tu vittima”, susţinute de agilităţi acute prudente sau chiar desenate uşor diferit, mai convenabil, în secţiunea Allegro agitato, alături de sunetele grave, a căror apăsare excesivă a fost uneori evitată.
Mariella Devia şi Ştefan Pop. Foto Luciano Romano
În actul secund, Mariella Devia a impresionat în recitativul de început cu un „Teneri figli” piano dolce, continuat cu zguduitorul „Ah, no! son miei figli”, pentru ca în finalul Allegro al marelui duet cu Adalgisa să-şi arate odată în plus marea muzicalitate şi lejeritate a glasului.
După teribilul Do acut „... scorreran torrenti”, chemare a druizilor la luptă, glorios răsunător şi după cântul impecabil al ţesăturilor vocale ucigătoare, ultimele pagini ale operei i-au prilejuit alte momente memorabile, contrastante, prin expresivitatea din „In mia man alfin tu sei” şi tenta dureroasă, sfâşietoare din „Qual cor tradisti, qual cor perdesti”.
Personajul pe care l-a conturat a avut demnitate şi ţinută, căldură şi umanism, hotărâre şi înverşunare. De neuitat.
Foto Francesco Squaglia
Ştefan Pop...
... a abordat rolul Pollione cu glas de generoasă timbralitate, velurat, bogat îmbrăcat în armonice şi cu cânt în care s-a simţit patina italiană. Liric cu accente spinte, a intrat avântat în scenă prin recitativul „Svanir le voci” şi a tălmăcit eroic cavatina „Meco all’altar di Venere”, cu aplomb şi pasaje înalte strălucitoare, între care faimosul şi dificilul Do natural acut, lansat penetrant, cu stupefiantă uşurinţă. Finalul cabalettei „Me protegge, me difende” a fost glorios.
Construcţia frazelor muzicale a venit cu pură şi omogenă linie belcantistă, în care lejerităţile au fost fără reproş şi în care Ştefan Pop a picurat expresia de romantism ce îi defineşte spiritualitatea.
Jocul nuanţelor nu a lipsit, a cântat „Vieni in Roma, ah! vieni, o cara” din duetul cu Adalgisa pasional şi sensibil, cu patină de îndrăgostit, iar în marea scenă finală, alături de Norma, în secvenţe precum „Ah! troppo tardi, t’ho conosciuta”, a sedus prin colorizări emoţionante, „piangendo”.
La Napoli, Ştefan Pop a făcut un pas important în carieră în consolidarea direcţiei de orientare către partituri din literatura belcantoului romantic belliniano-donizettian, în aşteptarea celor lirice spinte verdiene ce vor urma după nu mulţi ani.
Partenerii
Mezzosoprana Laura Polverelli a fost o Adalgisa delicată, cu voce plăcută şi agilităţi bine executate. Din păcate, registrul înalt s-a dovedit precar, nota de La acut din recitativul duetului cu Pollione („Io l’obliai”) şi-a pierdut concentrarea şi focalizarea de sunet, iar Do-ul primului duet cu Norma a fost practic ratat. Strident, scurt, aproape ecamotat, situat sub tonul corect, carenţe care s-au repetat şi la sunetul similar din duetul „Mira, o Norma” (actul secund), pagină care în mod obişnuit presupune o transpoziţie mai comodă, aici neacceptată, probabil, de dirijorul Nello Santi.
Basul Carlo Colombara (Oroveso) are o voce mai mult baritonală, cu care a obţinut autoritate în primul rând din accente, mai puţin din amploare.
Cu glasuri sonore, soprana Clarissa Costanzo şi tenorul Francesco Pittari au interpretat rolurile de mică dimensiune, Clotilde şi Flavio.
Daniela Schillaci. Foto Luciano Romano
După o zi de pauză, a doua seară...
... l-a avut ca vedetă absolută pe Ştefan Pop, judecând după prestaţia deja bazată pe experienţa premierei şi depăşirea emoţiilor inerente. Aplauzele individuale, strigătele de „Bravo!”, acordate la final de pretenţiosul public au validat performanţa tânărului tenor.
Norma a fost Daniela Schillaci care, desigur, a avut întreg ambitusul necesar parcurgerii partiturii, însă glasul a apărut aspru, „drept”, lipsit de vibrato în pasajele înalte, aşa încât stridenţa a deranjat. Unele portamente ascendente au fost problematice ca intonaţie, ca şi nota de Do acut a primului duet cu Adalgisa.
La activ, notez dramatismul porţiunii centrale a registrului vocii, inclusiv sunetele grave în emisie „de piept”, dar şi sensibilitatea expresiei, cântul în pianissimo, frumosul conduct al liniei de glas şi, drept cel mai bun moment din spectacol, amploarea frazei „... scorreran torrenti”.
Pentru rolul Adalgisa, Anna Goryachova s-a bazat pe un timbru calitativ cu care a redat poetica recitativului „Sgombra è la sacra selva” (actul prim) şi cantilenele. Omogenitatea de emisie a glasului a suferit, deseori afectată de impurităţi sau opacizări, în special în registrul acut. La problematicul Do natural al duetului cu Norma din actul secund a renunţat, alegând o variantă lipsită de pericole.
Foarte bun în rolul Oroveso, basul Giacomo Prestia a venit cu voce amplă, solidă, caldă dar autoritară.
Distribuţia a fost completată de aceiaşi Clarissa Costanzo şi Francesco Pittari.
Maestrul Nello Santi, un patriarh al baghetei
Dirijor legendar, de incomensurabilă cultură muzicală şi cu energie fără limite în anul atingerii vârstei de 85 de ani, a demonstrat că este un clasic al interpretării, cu viziune tradiţională a tempourilor de extremă lărgime, distilate în esenţe. Gestica îi este reţinută, generatoare de impulsuri infinitesimale, la care admirabilele instrumente care sunt Orchestra şi Corul Teatrului San Carlo au răspuns cu atenţie şi dedicare, într-o extraordinară omogenitate a partidelor. Totul a sunat rotund, catifelat şi învăluitor.
Atât subtilă cât şi furtunoasă, plină de mister, a fost naraţiunea Uverturii, minunaţi prin patina întristătoare au cântat „cordarii” Introducerea la actul secund, o pagină plină de rallentando-uri impregnate de amintiri, cu violoncele supreme, rău prevestitoare.
Venerabilul maestru a îndrumat cu preciziune discursul melodic al soliştilor, într-o superbă susţinere a coloristicii, al cărei artizan a fost.
Primit cu ovaţii la fiecare dintre cele două apariţii în fosă, aplaudat cu ovaţii după Uvertură şi la final, Nello Santi, care a stat în picioare la pupitru toate cele peste trei ore de spectacol în ciuda corpolenţei sale, a fost suveranul tălmăcirii ideale a partiturii, într-o stilistică de manual.
Nu uit să-l remarc pe dirijorul corului, Marco Faelli.
Finalul operei. Foto Luciano Romano
Producţie minunată
Când am citit pe afiş că scenografia, imaginile şi costumele vor fi semnate de reputatul cuplu artistic Ezio Frigerio – Franca Squarciapino, am fost sigur că voi asista la o producţie specială, clasică. Aşa a şi fost, cadrul scenic a înfăţişat, potrivit libretului, pădurea din Gallia cucerită de romani unde Marea Preoteasă Norma împlineşte ritualurile sacre.
O lume a penumbrei arborilor seculari care a respirat în chip magic împreună cu acţiunea. Imaginile de fundal nu au rămas fixe, ci s-au schimbat de la scenă la scenă, însoţind alegoric stările de tensiune emoţională. Natura s-a asociat tragediei, melodramei. De cele mai multe ori, platoul a avut măreţie de catedrală. Pentru locuinţa Normei, a impresionat dimensiunea şi austeritatea stâncilor înconjurătoare. Finalul operei a fost de extremă spectaculozitate. Flăcările rugului către care s-au îndreptat eroina principală şi Pollione au cuprins întregul codru. Monumentală scenă.
Costumele Francăi Squarciapino s-au integrat în epocă.
Cu asemenea colaboratori, pentru regizorul Lorenzo Amato totul a apărut simplu, mai ales că opusul bellinian are o puternică tentă oratorială, statică. Aşadar, integrare într-un concept clasic, puţină şi liniştită mişcare scenică, relaţionare între personaje limitată la strictul necesar. L-au ajutat luminile şi proiecţiile autografiate de Vincenzo Raponi şi Sergio Metalli, parteneri deosebit de importanţi în economia vizuală a unui spectacol ce va rămâne definitiv inscripţionat în memorie.
............................................................................................................
După „Norma” napolitană de mare succes, Mariella Devia şi Ştefan Pop se vor regăsi împreună în spectacole cu „Roberto Devereux” de Donizetti la Teatro Carlo Felice din Genova. Un nou debut pentru tânărul tenor. Peste puţină vreme, în martie.
Se încarcă comentariile...
