Mândria betonului din satele româneşti

Mândria betonului din satele româneşti

Certeze, Ţara Oaşului. O căruţă trece pe lângă Ferrari-ul lui Petre, un antreprenor de succes în Paris, venit în vacanţă în satul natal FOTO: Petruţ Călinescu

Fotograful Petruţ Călinescu şi etnologul Ioana Hodoiu au adunat timp de doi ani mărturii ale sătenilor din Satu Mare şi Bucovina, munca lor concretizându-se într-o expoziţie de fotografie şi în primul web-documentar românesc, care poate fi accesat pe site-ul www.mandriesibeton.ro.

Ştiri pe aceeaşi temă

Pleacă din ţară timp de 11 luni pe an, interval în care muncesc non-stop şi pun banii la saltea. În august, se întorc în sat şi ridică palate demne de zona rezidenţială a marilor oraşe, după care pleacă din nou peste hotare. Aşa s-ar rezuma, în trei rânduri, povestea sătenilor din nordul României, spusă de proiectul documentar „Mândrie şi beton“. 
 
Fotograful Petruţ Călinescu şi etnologul Ioana Hodoiu au adunat mărturii de la sătenii din Satu Mare şi Bucovina, fotografiindu-i şi înregistrându-i. La sfârşitul anului trecut, munca lor s-a materializat prin site-ul cu acelaşi nume, care marchează, totodată, o premieră: este primul web-documentar realizat de români. 
 
În sate precum Certeze (Satu Mare), Cajvana (Bucovina), Moişeni sau Târşolţ  (Ţara Oaşului), uliţele sunt mai mult pustii de-a lungul anului. Oamenii sunt plecaţi, în majoritatea lor, în Franţa, ca muncitori pe şantier – bărbaţii – sau menajere – femeile. Iar cum gospodarul harnic se cunoaşte după gospodărie, oamenii revin timp de o lună în ţară şi ţin morţiş să arate că nu au muncit degeaba. Construiesc vile spaţioase şi se plimbă cu maşini elegante. 
 
Tot în august e sezonul nunţilor, iar tradiţia rămâne tradiţie: tinerii se căsătoresc numai între ei şi numai acasă, în niciun caz printre străini. Mândria cea mai de preţ la cununii e costumul popular – cu cât e mai scump, cu atât creşte prestigiul mirilor. Un costum oşenesc de mireasă cântăreşte peste 20 de kilograme, iar preţul lui variază între 2.500 şi 8.000 de euro, în funcţie de pietrele sau de cristalele cu care este împodobit. 
 
Ei (n.r. - sătenii) sunt ca într-o colivie la Paris, vorbesc numai în română, urmăresc posturile de televiziune româneşti, mănâncă numai preparate tradiţionale, gătite de ei. Sunt oameni care muncesc acolo de 15 ani şi nu prea ştiu franceză.
fotograful Petruţ Călinescu
 
Oşenii sunt, de fire, foarte ospitalieri şi încrezători, de aceea lui Petruţ nu i-a fost greu să-i convingă să-şi povestească vieţile, mai ales că pe mulţi dintre ei îi tot vizitase şi căpătaseră încredere în el. Proiectul li s-a părut sătenilor un fel de ciudăţenie: ei au lumea lor, sunt obişnuiţi să muncească, nu înţelegeau ce voia fotograful să facă, de fapt. L-au primit, totuşi, în casele lor, i-au arătat lumea lor, iar Petruţ a scăpat rapid de orice prejudecată pe care ar fi putut s-o aibă despre ei. „Mă gândesc că, până la urmă, oamenii ăştia au făcut ce şi-au propus, sunt realizaţi. În schimb, sunt atâţia care sprijină gardurile şi cârciumile prin ţară şi se plâng că nu le dă statul bani“, spune fotograful. 
 
De la fotografie la proiect multimedia
 
Fotograful Petruţ Călinescu, premiat de mai multe ori ca fotojurnalistul anului, a făcut şase drumuri în Satu Mare şi alte două la Paris, fiecare de aproximativ două săptămâni, ca să se poată familiariza cu subiectul şi să redea o imagine cât mai autentică şi nealterată asupra  stilului de viaţă din nordul ţării. Proiectul a fost gândit iniţial ca un album de fotografii din acele locuri. Expoziţii au avut loc atât în Capitală, cât şi în afară, la Berlin, dar mai ales în mijlocul comunităţii unde au fost realizate fotografiile, în Negreşti Oaş. 
 
Documentarul a luat forma actuală abia după ce Petruţ şi-a dat seama că trebuie să dea viaţă oamenilor din imaginile lui. Ar fi putut povesti el însuşi ce a aflat de la săteni, însă nimic nu e mai autentic decât să-i asculţi pe ei, pe cei care trăiesc experienţa muncii în străinătate şi îşi organizează o întoarcere triumfală în satele natale. Aşa a luat naştere filmul din cadrul web-documentarului „Mândrie şi beton“, care a fost de curând tradus şi e pregătit să fie arătat publicului internaţional. 
 
Competiţia între sătenii din Ţara Oaşului nu este numai de faţadă. Casele lor sunt dotate cu aparatură tehnică, cu electrocasnice de ultimă generaţie şi sunt decorate după ultima modă. Discrepanţa apare atunci când treci pe lângă aceste vile luxoase – nu există infrastructură, nici canalizare, iar multe dintre străzi au rămas neasfaltate. Au rămas uliţe. 
 
Deşi am crede că şi-au schimbat complet stilul de viaţă de când lucrează în străinătate, singura lună din an în care vin acasă este petrecută după toate vechile obiceiuri: culeg prunele şi fac pălincă, fac cârnaţi şi căpiţe, merg duminica la biserică şi îşi comandă încă un costum tradiţional cu chimir lat şi pană de păun.  
 
Nu ştiu în câte ţări poţi să te duci şi să baţi la uşă, la ţară, şi să zici: «Băi, vreau să-ţi văd şi eu casa şi să te întreb de viaţa ta», iar ei să spună: «Da, sigur, intră!»
fotograful Petruţ Călinescu
 
După ce le-a făcut câteva vizite oşenilor rămaşi încă în sate, a plecat la Paris, în ideea că se va întoarce cu nişte cadre inedite de la locurile de muncă ale celor plecaţi. Planul de acasă, însă, nu s-a potrivit cu cel din târg. „Ei muncesc toată ziua acolo, în weekenduri îşi iau ore suplimentare, lucru pe care n-ai să-l vezi în România. Mi-a fost cam greu să-i prind. În plus, bărbaţii lucrează de obicei în şantiere foarte mici, în apartamente, ceea ce e total neinteresant. Vezi o echipă de trei-patru oşeni, între patru pereţi ai unui apartament parizian, care ar putea la fel de bine să fie din România sau de oriunde. Din punct de vedere vizual, nu prea am avut ce surprinde. Apoi, majoritatea femeilor sunt menajere – nu poţi intra în casele oamenilor. Apropo de asta, în prima zi în care am ajuns la Paris, am fost cazaţi la nişte prieteni şi chiar atunci venise o femeie din Oaş pentru curăţenie. Fiind la început, m-am gândit că o să mai găsesc cu siguranţă şi altele, o să fie pe alese, aşa că n-am fotografiat-o. N-am mai prins niciuna după-aceea“, povesteşte Petruţ. 
 
„Casa să fie cu etaj şi să fie la drum, să se vadă!“
 
Inevitabilul paradox este legat tocmai de opţiunea acestor oşeni: după ce muncesc asiduu timp de 11 luni pe an, se întorc şi-şi transformă banii în case pe care nu le locuiesc, fiind nevoiţi să plece din nou în străinătate. Ca într-un cerc vicios, dorinţa de a ridica vile cât mai mari obsedează din ce în ce mai mulţi săteni, pentru că „aşa-i la noi“, e ca un dat. Petruţ a vorbit cu mai mulţi dintre ei şi a constatat că planurile lor diferă de la o vârstă la alta. 
 
„Am întâlnit trei generaţii în aceeaşi familie: primii, cei bătrâni, au în jur de 58 de ani, cei tineri, 30 de ani, iar aceştia au la rândul lor copii de 7-10 ani. Bunicul, cel de aproape 60 de ani, numără zilele până se va întoarce în ţară, pentru că-i convine opţiunea asta, are viitorul asigurat datorită pensiei; pentru cei de 30 de ani, e încă neclar – s-ar întoarce şi nu s-ar întoarce. Însă pentru copii e un lucru sigur: merg la şcoală în Franţa, au crescut acolo, au prieteni francezi. Lucru pe care nu poţi să-l spui despre cei mari: sunt ca într-o colivie, vorbesc numai în română, urmăresc posturile de televiziune româneşti, mănâncă numai preparate tradiţionale, gătite de ei. Sunt oameni care muncesc acolo de 15 ani şi nu prea ştiu franceză“, explică Petruţ. 
 
În plus, chiar dacă sunt plecaţi 11 luni pe an, ei văd acea perioadă ca pe un provizorat. Luna august înseamnă întoarcerea în comunitate, momentul în care demonstrează cât sunt de harnici. „Chiar ei au spus că dacă n-ai o casă mare, te judecă lumea că o cam abureşti pe la Paris“, punctează fotograful. 
 
O fală valabilă numai la sat 
 
Un astfel de fenomen social cere timp pentru a te obişnui cu poveştile oamenilor, cu modul lor de gândire. „E proiectul la care am lucrat cel mai mult şi mi-am dat seama că, pe măsură ce petreci mai mult timp cu un subiect, descoperi diverse niveluri de înţelegere şi că, dacă te grăbeşti să-l închizi, se poate termina foarte superficial. Nu mă aşteptam să mă lungesc doi ani cu el, dar mă intriga subiectul şi voiam să înţeleg cu adevărat de ce oamenii din Oaş aleg să-şi cheltuiască banii construind case în care nu locuiesc, şi nu altfel. În plus, e un subiect slab documentat, nu se arată realitatea din locurile alea, ci doar o dulcegărie de tradiţii. Mi-e milă de turiştii care îşi formează o imagine idilică despre nordul ţării şi când ajung acolo găsesc cu totul altceva“, precizează Petruţ. 
 
Fala sătenilor se aplică exclusiv la nivelul satului. Muncitorii români de peste hotare nu se văd mutaţi la oraş, acolo unde maşina luxoasă şi vila cu trei etaje s-ar încadra mai bine în peisaj. „Dacă ar veni în metropolă, ar fi nişte anonimi. Cui i-ar demonstra la oraş că au pornit de jos şi au reuşit? Nimănui, pentru că oraşul în sine e o sumă de anonimi, pe când la sat te întorci pe aceeaşi stradă, unde ai destul de multe şanse să găseşti aceiaşi oameni ca atunci când ai plecat“, explică fotograful. În privinţa asta, însă, satele diferă de la unul la altul. Sunt unele aşezări din nordul ţării, precum Poienile Izei (Maramureş), de unde nu a plecat nimeni şi unde oamenii se încăpăţânează să-şi păstreze locuinţele tradiţionale şi toate celelalte obiceiuri.
 
Fotograful Petruţ Călinescu vede potenţialul pe termen lung al proiectului „Mândrie şi beton“. 
Se gândeşte ca, în cinci-zece ani, să revină în Oaş şi să vadă câţi dintre actualii muncitori din Paris vor fi revenit să locuiască în casele ridicate la sat.
 
În prezent, Petruţ Călinescu pregăteşte continuarea pe care vrea s-o dea fotografiilor făcute la malul Mării Negre, de pe toate colţurile de uscat care o înconjoară. Proiectul „Marea Neagră“ a pornit de la ideea unei călătorii pe care el, împreună cu un prieten, a făcut-o în jurul Mării Negre, timp de patru luni: Bulgaria, Turcia, Georgia, Armenia, Azerbaidjan, Abhazia, Rusia, Ucraina, Moldova şi România. Acum pun la cale o serie de poveşti ce vor fi anexate fotografiilor şi publicate într-o nouă formulă şi pe un nou site. 
 
Fotograful călător şi ecologista etnolog
 
Petruţ Călinescu (36 de ani) este fotograf independent, licenţiat în Jurnalism  şi Ştiinţele Comunicării. A lucrat de prin 2000 pentru principalele cotidiene din România („Evenimentul zilei“, „Jurnalul Naţional“, „Cotidianul“) ca fotoreporter, iar în prezent lucrează pentru agenţia Panos Pictures. A călătorit şi fotografiat în India, Kenya, Bolivia, Afganistan, Egipt şi prin jurul Mării Negre (www.theblacksea.eu). Portofoliul lui poate fi văzut pe www.petrut-calinescu.com. Pentru „Mândrie şi beton“ a realizat fotografiile, filmările, montajul video şi documentarea. 
 
Ioana Hodoiu (32 de ani) a lucrat în ultimii zece ani ca etnolog, copywriter, jurnalist, editor, reporter TV, manager editorial  şi manager de comunicare. A terminat Facultatea de Litere, secţia Etnologie  şi Folclor la Universitatea din Bucureşti. A scris timp de trei ani la revista „Tabu“ poveşti despre oameni. A fost ecologistă (Green Report, TVR 1), „gurmandă“ (BBC Good Food)  şi „scormonitoare prin casele  şi vieţile oamenilor cu un pretext grozav“ (BBC Good Homes). În ultimii trei ani l-a însoţit pe Petruţ în aproape toate deplasările de documentare şi s-a ocupat de partea editorială a proiectului „Mândrie şi beton“.
citeste totul despre: