INTERVIU Petra Marian, pictor: Am încercat să evit orice gri care făcea cumva referinţă la izolare. În această perioadă m-am gândit cu tandreţe la Salvator Dali

INTERVIU Petra Marian, pictor: Am încercat să evit orice gri care făcea cumva referinţă la izolare. În această perioadă m-am gândit cu tandreţe la Salvator Dali

Petra Marian

ICR Paris desfăşoară proiectul ”Împreună cu creatorii români din Franţa în timpul şi după coronavirus”. În aşteptarea reluării activităţii teatrelor, muzeelor, sălilor de concert sau a cinematografelor, ICR Paris publică interviuri despre viaţa şi proiectele a 10 artişti din Franţa care promovează cultura română. Azi: pictorul Petra Marian: ”Vom asista la o explozie culturală importantă, deoarece lumea digitală a invadat practic acest domeniu”

Ştiri pe aceeaşi temă

ICR Paris: Cum trăieşti această închidere a lumii culturale, acest moment în care domeniul digital pare să fi pus stăpânire pe lumea reală?
Petra Marian:
Lumea digitală a intrat deja în lumea artei, şi asta cu mult înainte de această tristă izolare despre care toaă lumea vorbeşte. Lumea artei a strigat după ajutor: izolare, ne-ai ars ! Dar trăim într-o lume în care totul este în continuă schimbare şi, cred eu, într-un continuu progres. Trebuie să trăim mai degrabă în ritm cu timpul nostru. Această lume este construită de noi.

Este adevărat că în această perioadă cultura a fost oprită forţat, însă la nivelul vizibilităţii, nu al creaţiei, deoarece artiştii, cei care au putut ajunge, care s-au putut afla în atelierele lor, la locul lor de muncă, au putut continua să creeze. Aceasta, deoarece creativitatea este legată de libertate, ea nu există în afara acestui concept.

Atunci, interdicţiile impuse, mai ales imposibilitatea de a ieşi din casă, a cauzat pagube, a dus la apariţia unor traumatisme,  unele pe care le vom resimţi chiar mai târziu. Din fericire, lumea digitală a paliat această interdicţie. Pentru mine a fost asemeni unui medicament, un medicament care poate cumva ameliora, uşura răul făcut de lumea reală, în lumea reală.

Cred că trebuie să mulţumim noilor tehnologii, mai degrabă decât să ne temem de ele. În această perioadă, multe muzee au propus un tur gratuit al colecţiilor, noi am încercat să profităm la maximum de această ofertă pletorică. Ne transmiteam informaţia între prieteni, am încercat să profităm cum am putut mai bine. Este adevărat că a fost vorba de o altă lume, chiar de o altă lume pe care creierul nostru a fost obligat să o asimileze din mers, dar am fost nevoiţi să ne adaptăm subit. A trebuit să acceptăm şi această provocare.

Cred şi că după această perioadă, de mare dezechilibru în lume, ca şi în lumea culturală, vom asista la o explozie culturală importantă, deoarece lumea digitală a invadat practic acest domeniu şi ne-a obligat să realizăm, să acceptăm dragostea profundă pe care o avem pentru artă.

ICR Paris: Această criză a coronavirusului a fost pentru tine un motor de creativitate, de reînnoire şi de explorare?
Iată peştera Petrei, peştera în care m-am retras adeseori în timpul crizei pentru a munci ! O criză sanitară pe care am trăit-o însoţită fiind de o multitudine de sentimente: sentimente de frustrare, de incredulitate, am trăit chiar perioade de procrastinare, urmate de mari impulsuri de creativitate, ca o nebunie a creativităţii.

De fapt, ideile se luptau în mintea mea, fiecare voia să iasă mai repede, să îşi găsească un loc în lumea reală. A fost nevoie deci să fiu foarte atentă la acest aspect, simţeam că în panoul meu electric exista deja o supraîncărcare. Trebuia deci să mai scot din siguranţe, pentru a evita incendiul. Am reuşit să fac asta, am reuşit să gestionez această nouă situaţie şi, începând din acel moment, am putut "dansa" cu izolarea.

De fapt, am trecut foarte rapid de la o muncă foarte minuţioasă cu manechinele, o muncă cu broderiile, la pictură, la o muncă foarte dinamică, o muncă necesitând aproape o forţă masculină pentru a face faţă pânzelor, pentru a face faţă acestei bătălii cu instrumentele pe care le utilizez, într-un impuls aproape frenetic. Am reuşit şi acest lucru, am reuşit chiar să descopăr noi tehnici de pictură, am explorat scriitura, de exemplu, a fost o adevărată nebunie în capul meu. Cred că creierul a făcut asta poate pentru a mă proteja. Mi s-a părut chiar un demers normal.

Foarte bizar a fost faptul că pictura a refuzat să adopte culorile gri. Am încercat să evit orice gri care făcea cumva referinţă la izolare. Singura mea legătură cu izolarea impusă a fost poate momentul de creare a unor măşti sanitaro-artistice, un demers care făcea parte dintr-un eveniment, un eveniment care a avut loc imediat după ieşirea din izolare, cred de altfel că a fost primul vernisaj la Saint Germain des Près, vernisaj la care am distribuit aceste măşti, colorate, inspirate de opera unor artişti, măşti semnate de fapt de mine. A fost un gest necesar, felul meu de a fi utilă, felul meu de a aduce zâmbete pe chipurile oamenilor.

În ceea ce priveşte pictura mea, am căutat să pictez ceva ce nu am văzut în timpul izolării, un fel de nervozitate pe care am resimţit-o. Deci am pictat o primăvară pe care eu nu am văzut-o, şi nici dumneavoastră nu aţi văzut-o de fapt. Deci această primăvară din picturile mele ar trebui să vadă lumina zilei foarte curând, aceste pânze vor face parte din colecţia pe care eu am numit-o "În căutarea primăverii pierdute".

ICR Paris: Care sunt mijloacele de subzistenţă ale artistului în timpul izolării?
Fiecare artist are propria sa reţetă pentru a supravieţui, deja în viaţa sa artistică obişnuită. Mijloacele de subzistenţă din viaţa fiecăruia au un rol foarte important în originalitatea şi în imaginea proprie a artistului. Există deja artişti celebri care ţin conferinţe despre imaginea pe care trebuie să o avem, despre comercializarea artei noastre.

La rândul meu, în afara acestei nebunii creative proprii, am fost nevoită să îmi continui munca în atelier, să realizez pânze care mi-au fost comandate în avans. Izolarea a avut, a creat, cu siguranţă, blocaje financiare pentru toată lumea, pentru artişti, dar ştim că există, aici în Franţa, imense fonduri de stat care au fost deblocate pentru artişti, chiar şi pentru noi.

La rândul meu am beneficiat de ele, am simţit că sunt protejată. În această perioadă m-am gândit cu tandreţe la Salvator Dali. De ce? În primul rând pentru că noi cu toţii îi cunoaştem geniul creator, dar aş fi vrut să ştiu care ar fi fost felul său de a crea acum, de a acţiona, de a-şi gestiona viaţa într-o astfel de perioadă. Aş fi vrut să-l văd, să-l ascult într-o conferinţă despre viziunea sa în această perioadă, dând sfaturile potrivite pentru a traversa izolarea pe care am fost cu toţii obligaţi să o traversăm, să o acceptăm, să o integrăm.

ICR Paris: Cum ne putem imagina cultura după coronavirus ? Vom putea relua vechiul mod de a trăi şi consuma cultura?
Cum va fi cultura lumii de mâine? Este un exerciţiu serios. Cultura este un domeniu care evoluează, aşa cum evoluează şi viaţa pe pământ. Artiştii, consumatorii de artă, vor trebui să se acomodeze cu ceea ce a venit, ceea ce va veni. Este obligatoriu, nu mai putem trăi singuri în peştera noastră.

Istoria artei are un fir conducător, un fir conducător care este extrem de rezistent. Dacă ne întoarcem la începuturile acestui fir conducător, la începutul istoriei artei, sau măcar la ceea ce este cunoscut, picturile rupestre, şi dacă încercăm să mergem apoi în viitor, de ce nu într-o cameră imersivă (o chesteie foarte la modă de altfel), o cameră imersivă în care ne putem odihni înconjuraţi de opere de artă (amintiţi-vă de acele camere din filmele de science-fiction, în navele spaţiale erau mereu asemenea camere în care pasagerii erau trimişi să se odihnească !), dacă ne întoarcem deci la începuturile preistoriei, şi apoi departe în viitor, observăm aceeaşi filosofie: a trăi cu arta, a trăi înconjurat de artă. E ceva ce nu s-a schimbat.

De la începuturi încă, oamenii mergeau la vânătoare, ca să aibă cu ce se hrăni, iar femeile rămase în grotă, cu copiii, au început să picteze aceste picturi rupestre pe care le cunoaştem cu toţii. Bărbaţii reveneau de la vânătoare, aveau un confort anume, un spaţiu cosy, în care erau înconjuraţi de artă. Astăzi arta şi-a luat revanşa împotriva incredulilor, deoarece adicţia aceasta la artă a ajuns la apogeu întocmai în timpul izolării.

Imaginaţi-vă o viaţă fără artă, fără muzică, fără film, fără joc, fără cărţi, fără nimic. Aşa ceva nu este posibil. Văd generaţiile care vin, poate că în 500 de ani generaţiile viitoare vor privi creaţiile noastre ca un fel de pre-artă de fapt. Nu trebuie să ne fie frică de virtual !

În fond şi la urma urmei noi ştim că plăcerea ultimă consistă în a privi în realitate o pictură, a o simţi chiar, a o atinge, plăcerea maximă este de a asculta muzica în direct, pe scenă. Frica nu trebuie să existe. Deoarece fiinţa umană are nevoie de apartenenţa sa socială, de apartenenţa la un trib, ca în preistorie. Şi întocmai, această perioadă dificilă pe care tocmai am traversat-o ne-a arătat ineluctabila noastră adicţie la viaţa socială. Avem cu toţii nevoie unii de alţii. Vom avea nevoie de viaţa reală mereu. Vom avea nevoie mereu de îmbrăţişări reale, de mese reale între prieteni, ştim că dacă punem ingredientele potrivite din viaţa virtuală în cea reală nu avem decât de câştigat.

Da, vizităm muzeele virtual, dar, după mine, vizitele acestea nu sunt decât un preludiu la ceea ce vrem să descoperim în realitate. Sunt lucruri care ne ajută să avem chef să mergem să vedem în realitate. Vom fi mereu dornici să mergem să vedem în direct opere, să participăm la un vernisaj, să ciocnim un pahar între artişti. Pentru mine este inevitabil ca gest, ca demers. Face parte din ceea ce suntem noi ca umanitate. Că este vorba de preistorie sau de viitor, este doar o poveste care se repetă.

Colecţii de rochii unicat, un amestec de broderie şi de pietre semi-preţioase

Pictoriţa Petra Marian s-a născut într-un orăşel din Transilvania, într-o familie de învăţători. Studiază dansul la liceul de coregrafie şi artă dramatică din Cluj, învaţă tehnica broderiei, un meşteşug transmis de mama sa dar şi unul din principalele mijloace de subzistenţă ale epocii. La şcoală, adora să îşi ocupe timpul cu schiţe de modă şi portrete în cărbune, pe lângă matematică. Încă de pe atunci Petra Marian descoperise că talentul său se manifesta în mai multe domenii, pe de o parte atuuri dar şi momente de suferinţă, fiecare muză cerând partea sa de atenţie exclusivă, propriile sale sacrificii. Totuşi, până la urmă ea va urma studii universitare în domeniul comerţului, la Universitatea Babes-Bolyai din Cluj - Napoca.

Într-o epocă foarte puţin favorabilă dezvoltării artistice, în timpuri dificile în România post-revoluţionară. În ciuda acestei perioade, Petra Marian cunoaşte numeroşi artişti, pictori, scriitori, tonul este dat iar ea se impregnează cu sensibilitatea lor.

În 2002 se instalează în Caraibe, mai precis în Guadelupa, unde fondează o familie şi frecventează cursurile unei şcoli de artă sub îndrumarea binevoitoare a unui artist situat în afara timpului şi a normelor, François Fort, un spirit boem care îi frecventase pe Jean Marais, Salvador Dali, Ernest Pignon, printre alţii.

Pentru primele sale picturi în ulei ea alege să utilizeze tehnica cuţitului, care convine mai mult unui spirit impulsiv, ca al său. Începând cu 2008 ea expune în Caraibe, mai ales tablouri în format mare, adecvate utilizării spatulei, mistriei sau chiar propriului său corp.

Este o epocă plină de culori, inspirată de viaţa pe insule, iar pânzele sale înregistrează primele succese la faţa locului. În acelaşi timp, tânăra artistă se implică împreună cu alţi artişti în proiecte comune.

Astăzi ea trăieşte şi lucrează la Paris, în cartierul mitic Le Marais, un adevărat laborator de creatori, artişti, scriitori. La Paris, capitala artei şi a modei, fosta sa iubire şi meşteşug al broderiei revine în mod natural la suprafaţă în colecţiile ei de rochii unicat, realizate manual, un amestec de broderie şi de pietre semi-preţioase, ca un omagiu adus mamei sale, o revanşă a timpurilor dure trăite împreună în România.

Expoziţiile sale pariziene de pictură au loc înainte ca ea să se instaleze definitiv în Oraşul Lumină, la Institutul cultural român, la Saint-Germain-des-Près, în cartierul Le Marais, la Grand Palais sau în expoziţii comune din spaţiile private, la prieteni artişti. Viaţa sa pariziană atât de visată se împarte între familie, artă, pasiune şi prieteni.

Interviul în limba franceză poate fi urmărit aici

 

 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: