Sunt puţini oamenii declaraţi religioşi care să fie şi artişti sau intelectuali autentici, să nu-şi fi abandonat înzestrarea şi menirea de artist, iar soţii Marian şi Victoria Zidaru fac, cu siguranţă, parte dintre aceştia. Au mai existat şi există nume de artişti plastici spirituali (Horia Bernea, Paul Gherasim, Sorin Dumitrescu), dar nimeni, în arta românească, nu a făcut această identificare într-un mod atât de manifest ca soţii Zidaru.

Într-un amplu interviu pentru „Weekend Adevărul“, cei doi vorbesc despre ce i-a făcut ceea ce sunt, despre legătura cu spaţiul din care provin, despre cum încearcă să îmbine meseria lor cu trăirea unei vieţi religioase, dar şi despre un subiect la modă ca unicitatea românului Brâncuşi. Mişcarea Noul Ierusalim de la Pucioasa, din anii ’90, a fost poate singura care căuta mântuirea practicând exerciţiul artistic, iar Marian şi Victoria Zidaru povestesc ce i-a adus acolo, dar şi felul în care aceasta a eşuat în „dogmatism“.

Încă mai poate fi văzută, în aceste zile, în galeria din spatele Combinatului Fondului Plastic, excepţionala expoziţie „Florilegiu“ (vezi aici fotografii făcute în expoziţie), o retrospectivă a artistei Victoria Zidaru (curator Alexandru Davidian), care n-a mai expus solo din 1991. Lui Marian Zidaru, pe lângă mini-expoziţia „Lupii, bă!“ (curator Erwin Kessler), care încă mai e deschisă la H’art Appendix de pe Calea Victoriei, i-au apărut recent şi trei cărţi pe care le-a ilustrat, pentru Editura Vremea: „Apocalipsa lui Ioan“, „Apocalipsa lui Pavel“ şi „Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei“, toate semnate şi îngrijite de specialistul în istoria creştinismului timpuriu Cristian Bădiliţă (citeşte interviu aici). Artistul speră ca această colaborare cu editura să continue. Cele trei cărţi apărute deja le putem considera nişte mici bijuterii, prin eleganţa lor grafică şi ca obiect.

Pentru a-i cunoaşte şi înţelege, însă, pe soţii Zidaru, aceştia trebuie vizitaţi în atelierul lor, văzuţi la lucru şi în viaţa lor religioasă, altfel transcrierea convorbirii este prea săracă.

„Weekend Adevărul“: Care este situaţia unui artist spiritual, programatic spiritual, în lumea aceasta din ce în ce mai desacralizată, în care, în orice caz, curentul principal respinge ancorările spirituale? Cât de greu îi este unui artist să fie spiritual şi să fie artist în modul real?
Marian Zidaru: Punctul meu de vedere este că fiecare zi din viaţă este o pagină din Sfânta Scriptură. Tot ce trăim este scris acolo, şi-a fost scris acum mai bine de 2000 de ani. Unele scrieri sunt vechi de 5000 de ani şi sunt perfect valabile. Deci tot ce se întâmplă în jurul nostru nu ne miră şi nici nu şochează, pentru că au fost perioade mult mai rele, în care creştinii sau mărturisirile creştine erau amendate cu rugul sau cu sabia. În momentul de faţă este o presiune doar la nivel spiritual, adică eşti agresat psihic, vizual şi moral de ceea ce se-ntâmplă în jurul nostru. Dar lucrul acesta, din punct de vedere creativ, este foarte benefic, ai ce povesti, ai subiecte. Este foarte interesant să faci corelaţii cu ceea ce ai citit în Sfânta Scriptură. Rugăciunea îşi are forţa şi necesitatea ei în vremurile de genul acesta. Nu-ţi poţi menţine starea spirituală fără o introspecţie permanentă. Şi-atunci, vrând-nevrând, eşti silit să stai cât mai aproape de ceea ce ai învăţat de la duhovnic, de la biserică, de la educaţia moştenită din moşi-strămoşi. Eu cred că acest moment de împrăştiere de fapt va fi urmat de un moment de adunare, este o resetare a poziţiei pe care o avem faţă de dogmă, pentru că de multe ori apropierea de dogmă a fost o chestiune de conjunctură, mulţi au făcut pasul spre biserică numai pentru a se pune bine. Vedem de fapt cum şi politicienii în ajun de alegeri îşi fac o mie de cruci pe minut, dar după ce s-au terminat alegerile au terminat definitiv şi ei cu biserica. Şi atunci, în această perioadă se aleg cei autentici de cei falşi. A fi un creştin adevărat înseamnă că eşti creştin adevărat şi în vreme de război, şi în vreme de pace, că rămâi acelaşi. Or, eu încerc prin ceea ce fac, respectiv prin artă, să-mi păstrez sufletul curat, sinceritatea, şi să aşez în ele ceea ce-mi inspiră mediul social în special, spaţiul înconjurător. Mai mult decât atât, am spus de multe ori că obiectul de artă încearcă să restabilească armonii, să sudeze la loc elementele sociale care s-au rupt. Şi-atunci, în această dorinţă de a repara, de a tot tămădui organele spirituale distruse, am mereu de lucru. Deci am mereu subiecte interesante, subiecte pe care le aşez pe pânză.

Aş vrea să cred că obiectele când ajung în casele oamenilor sunt obiecte care au o funcţie de binecuvântare, o funcţie de armonizare a spaţiului pe care-l iradiază.

Victoria Zidaru: Din punctul meu de vedere, nu pot să spun altceva decât a afirmat şi Marian, aş putea doar să adaug că ceea ce facem zi cu zi este încercarea noastră de a fi prezenţi cu darul pe care-l are fiecare dintre noi, cu disponibilitatea pe care-o are fiecare dintre noi. Această ultimă expoziţie a mea pe care-am deschis-o la Combinatul Fondului Plastic este o ilustrare a acestei poziţii. Nu am vrut neapărat să transmit altceva decât o încercare de a căuta frumuseţea şi echilibrul şi armonia. Pentru aceea am adus un deal din Bucovina, ca să aline, să mângâie şi să inspire pe cei care au puterea să ajungă până aici. Şi mi-aduc aminte de cuvintele spuse odată de Regina Elisabeta (Carmen Sylva), am regăsit aceste cuvinte, de fapt, într-o piesă de teatru pe care-am ascultat-o, şi ea spunea aşa: „Aşa mi-a făcut mie Dumnezeu să nu văd din lumea asta decât frumosul, decât ceea ce este bine, armonios şi frumos“.

Eu vreau să-mi păstrez această poziţie şi să încerc să transmit universul frumuseţii, al armoniei şi al echilibrului, şi poate că asta va reuşi cumva să vindece mai mult decât o altă formă combatantă.

Este ceea ce mi se potriveşte mie, este în spiritul caracterului meu.

Marian şi Victoria Zidaru, în faţa atelierului de la Combinatul Fondului Plastic

„Eu nu pot să lucrez oriunde“

De-a lungul timpului, din partea pieţei de artă, a mecanismului profesional, a colegilor de breaslă, aţi simţit vreo reţinere, vreo respingere, vreo marginalizare? V-a fost, totuşi, greu, pentru că sunteţi printre puţinii care practică acest tip de artă într-un mod atât de manifest? Aţi simţit vreodată că sunteţi altceva decât ceilalţi?
MZ:
Nu aş spune că discursul nostru artistic a influenţat, negativ să spunem, partea comercială, dimpotrivă, Stilul în care lucrăm noi l-am numit „romantismul mistic“; titlul l-am lansat după ’90, dar discursul artistic exista din 1981, când am terminat facultatea; prima mea lucrare a fost „Mielul mistic“, deci cu asta am început; apoi o suită de alte expoziţii care-aveau ca filon central o poziţie mistică, nu neapărat creştină, dogmatică, ci mistică, în care luam în considerare elementele care ţin de semne, de comunicarea cu divinitatea, de premoniţie şi aşa mai departe, toate aceste lucruri sunt manifestări mistice. Din punctul acesta de vedere ne-am făcut o clientelă a noastră, deci e o zonă a publicului românesc care caută, au chemare către astfel de teme în artă. Şi suntem unii dintre artiştii care trăim din artă de foarte multă vreme. Am fost profesor la facultatea de artă şi am plecat de acolo, pentru că nu mă mulţumea nici câştigul material şi nici atmosfera artistică de-acolo. Am fost în multe locuri în care aveam şansa să câştig, mi s-a oferit atelier în străinătate, în Germania şi în alte locuri, şi am refuzat toate lucrurile astea ca să mulţumesc latura sufletească a creaţiei. Eu nu pot să lucrez oriunde. Pentru o scurtă perioadă de timp pot să lucrez şi în străinătate, dar nu mai mult de trei luni.

După trei luni trebuie să mă întorc acasă, să respir aerul ăsta românesc, să mă readaptez la stilul de viaţă românesc, pe care nu îl găseşti oriunde.

Nu e nici simplu, dar nu e nici complicat pentru cel care este obişnuit cu modul acesta de viaţă. A trăi în altă parte înseamnă a te deforma, a deveni altcineva. Artistul e născut pentru locul în care s-a născut, el nu poate să lucreze în altă parte...

„Mă identific cu satul românesc“

Dar există şi contraexemple care au funcţionat foarte bine în altă parte... Mă rog, folosindu-şi nişte rădăcini, e-adevărat.
MZ: Sigur că se poate discuta şi despre acelea. De Brâncuşi vorbim, sigur că el locuia şi la Paris, dar el trăia tot în România, pentru că el a stat tot timpul în atelier. Nimeni nu vorbeşte despre averile lui Brâncuşi, de manifestările extravagante ale lui Brâncuşi, de adaptarea lui la spaţiul parizian, de exemplu. El a fost un autoizolat. Practic, atelierul lui a captat lumea din preajmă, iubitorii de artă au venit la el, nu el la ei.
VZ: El a dus România la Paris...
MZ: Exact, şi-a stat cu ea acolo, s-a închis...
VZ: Şi tot român era, şi tot româneşte respira. De aceea a reuşit...
MZ: Ceea ce l-a lansat şi cei care l-au înţeles cel mai bine pe Brâncuşi n-au fost francezii, ci americanii. Pentru că, dacă ne uităm acum în urmă, Brâncuşi a ilustrat foarte bine spiritul american, prin temele luate din spaţiul natal. El n-a făcut artă românească la Paris, el a fost un vizionar, a ilustrat un secol XX plin de căutări, dorinţa de ascensiune, zborul cosmic, dorinţa de înălţime. Şi americanii au înţeles cel mai bine ce se-ntâmplă cu arta lui Brâncuşi, francezii nu. L-au tolerat, ceea ce este un mare merit, de-aceea a şi rămas atelierul lui acolo, pentru că francezii l-au tolerat mai mult decât l-am tolerat noi. Dar vedeţi că statul francez nu i-a dat nicio comandă lui Brâncuşi, n-a făcut monumente în Franţa, n-a făcut sculpturi de for public. Doar iniţiativele particulare l-au ţinut în viaţă pe Brâncuşi. Dar, revenind la această chemare a mea către spaţiul natal, spaţiul românesc este un spaţiu mistic. Şi-atunci eu mă simt foarte bine aici. Respiră misticism, respiră semn, îl vezi pe Dumnezeu vorbind de sub fiecare piatră, din fiecare copac... Chiar am cunoscut persoane, nişte bătrâni bineînţeles, care se jurau că comunicau rudele între ele cu ajutorul brazilor. Se ducea la brad, punea urechea pe brad şi vorbea cu altă rudă, peste nu ştiu câte...

În ce zonă se întâmpla?
MZ: În Dâmboviţa. O bătrână îmi povestea lucrul ăsta, că nu era de glumă, şi că strămoşii ei, ea vorbea despre bunicii ei că aşa comunicau pe vremea aia, când nu existau telefoane. Mi se pare un lucru extraordinar... Sau alţi ţărani bătrâni care povesteau că l-au văzut pe Dumnezeu umblând pe ulucile gardurilor, şi l-au întrebat: „Doamne, dar de ce nu mergi şi tu ca oamenii, pe drum?“ Iar el zice: „Drumul este spurcat şi nu pot să calc decât pe vârful gardurilor, pentru că altfel ar lua foc pământul“. Iată un exemplu. Or, satul românesc, şi lumea românească, este plină de astfel de povestiri şi de trăiri „faţă către faţă“.

Eu mă identific cu satul românesc şi ceea ce fac ilustrează şi redefineşte spaţiul în care m-am născut.

VZ: Nu este numai o inspiraţie, este un izvor, dar în primul rând este un creuzet. Este o stare cu care te identifici şi cu care poţi să supravieţuieşti. În altă stare nu poţi supravieţui. Mi-aduc aminte că Marian, când a primit o bursă în 1984, în Italia, a venit cu o săptămână mai devreme acasă. Şi era pe vremea lui Ceauşescu atunci. Bine, a sosit exact în ziua în care s-a născut copilul, a venit direct la spital, să spunem că a fost o premoniţie din altă zonă, dar el nu poate să stea mai mult în altă parte. Nu comunicasem, n-aveam telefoane la vremea aceea...
MZ: Dar efectiv mă săturasem, nu mai suportam. Voiam acasă. Era o mânjeală de superficialitate, aşa, şi de nepăsare, am zis că mă-ntorc că măcar în România sunt oamenii mai profunzi...

Marian Zidaru, în atelier

„Căutând o poziţie morală, automat ajungi la cele zece porunci“

Cum a apărut, la amândoi, această orientare, această aplicaţie? Cineva îmi spunea că în 1988, dar văd că încă de la absolvire aţi lucrat în acest mod... Ce v-a dus spre calea aceasta?
MZ: Sunt lucruri pe care le-am mai spus, lucruri pe care nu le-am mai spus, lucruri pe care intenţionat le-am evitat, pentru că sunt greu de înţeles, dar, cel puţin, noi ne-am alăturat unul de altul, eu şi Victoria, pentru că... aşa a vrut soarta. Eu mi-alesesem o cu totul altă cale, o cu totul altă direcţie, dar pur şi simplu viaţa ne-a adus împreună. Şi, într-un mod care nu poate fi definit, ne-am înţeles găsind un limbaj comun în zona aceasta...

Deci, v-aţi influenţat reciproc, dacă înţeleg exact?
VZ: Da.
MZ: Da, sigur. În timpul facultăţii. Victoria venea cu aerul ei proaspăt... Eu eram în anul trei, Victoria era în anul doi.

Deci, nu aţi avut de la început, dinainte să intraţi, ideea „mă duc acolo, pentru că vreau să exprim anumite lucruri pe care le cred, pe care le simt, prin artă“?
VZ: Nu.
MZ: Nu. Este greu să spui la vârsta aia că ţi-ai ales un drum, deşi astfel de manifestări, pe mine cel puţin, m-au urmărit toată viaţa. Ştiam că am ceva de zis, ştiam că am ceva de făcut, cum trebuie să fac, asta nu ştiam, şi ce anume, dar am încercat să mă disciplinez, să caut o direcţie morală în viaţă, şi căutând o poziţie morală automat ajungi la cele zece porunci ale lui Dumnezeu, care să te ajute să îţi păstrezi verticalitatea. Morala creştină se rezumă la cele zece porunci.
VZ: Dar totul a început în mod neprogramat, pentru că la un moment dat, în anul III sau IV, Marian a început să facă capete de miei şi de oi, cu mulţi ochi, fără să ştie ce face, cum se numesc... Şi la un moment dat a făcut vreo trei-patru-cinci variante, le-a turnat în ipsos, după aia a turnat una şi în bronz, acuma era spre finalul facultăţii, şi la un moment dat mi-a spus mie: „Ia caută tu în Scriptură, că parcă e undeva scris ceva despre mielul mistic. Uite, acuma văd că mielul ăsta are şapte ochi şi şapte coarne“. Şi-am căutat eu în Apocalipsă, şi am găsit. Şi-atuncea l-a numit aşa. Şi din momentul acela a început o căutare conştientă, dar prima dată nu a vrut să facă în mod special asta. Cu mielul a început de la vizitele pe care le-a făcut la mine, în Bucovina, unde a văzut miei, oi, curci, găini... Toate astea l-au fascinat, el trăise la oraş, şi a început să deseneze după ele, le-a fotografiat, şi după aia, ajungând la şcoală, la facultate, a început să facă schiţele astea. Şi aşa a fost prima lucrare care după aceea a însemnat începutul acestui ciclu.

„Ziua şi miluita“

Iar la dumneavoastră?

VZ: Eu am fost crescută altfel, eu am fost crescută în Bucovina, de bunicii mei care m-au dus la biserică, m-au învăţat Tatăl nostru, m-au învăţat Crezul, pe care-l spuneam la biserică tot timpul. Iar bunicul meu, care aş putea să vorbesc despre el ca despre un sfânt pe care l-am cunoscut în viaţa asta, avea o vorbă, spunea: „ziua şi miluita“. Deci el în fiecare zi ieşea pe drum şi dădea la toţi copiii pe care-i întâlnea, tot felul de dulciuri... Avea o haină căptuşită cu buzunare, în care ţinea toate astea. El mi-a spus aşa: „tu, copchilă, cât îi fi şi-i trăi, tu să ţâi minte de la mine vorba asta, ziua şi miluita“. Să nu treacă o zi fără să miluieşti pe cineva, fără să nu dai ceva lui Hristos, ceva care să rămână şi de fapt tot ţie-ţi dai, pentru că le găseşti pe lumea cealaltă. Şi el mi-a povestit că odată, când erau ei tineri, mici, copii, tatăl lor murise în război, şi mama lor creştea singură cinci copii, şi-a venit odată pe-acolo un om care vindea grâu, şi mama lor a cumpărat un sac de grâu, n-a putut mai mult să cumpere. Şi-atunci omul ăla i-a fost milă de mama lui, şi i-a mai dat un sac de pomană. Şi omul acela – gândiţi-vă că asta se întâmpla acum 200 de ani – a lăsat moştenire această vorbă, şi i-a spus: „tu, fimeie, ie de la mine sacul ista, şi să fie de numele Domnului, că în fiecare zî, zâua şi miluita“. Aşa mi-a explicat bunicul meu, şi de-atuncea am rămas şi eu cu această vorbă. Cam aşa a fost copilăria mea, cu acest gen de lucruri, şi astea sigur că m-au marcat. După aceea, în perioada liceului şi-a facultăţii, eram un om obişnuit ca oricare, dar când s-a născut copilul nostru, a fost o izbucnire, aşa, din nou, pentru că am văzut acea lumină care s-a coborât din cer, şi aceea ne-a transformat şi pe noi, şi de fapt de-atunci a început totul, în 1984.

În momentul în care s-a născut copilul, ne-am transformat complet, total, am devenit alţi oameni. Nu ne-am mai dus la întâlniri, în cârciumă sau altundeva, am stat numai acasă,

copilul îl duceam la biserică, îl împărtăşeam, şi am început să aprind candela, şi am început să facem rugăciuni, pentru că aşa simţeam nevoia. Nu mai puteam altfel, nu pentru că cineva ne-a obligat. Aşa am simţit nevoia, ne plăcea lucrul ăsta. Şi-aşa a început totul.

Dar cum aţi ajuns la artă, cum v-aţi înscris la facultatea de artă?
VZ: Eu n-am făcut liceul de specialitate pentru că nu exista la Suceava, am făcut liceul pedagogic. Însă desenam tot timpul, de mic copil, de la mama mea am desenat, ea-mi desena şi eu după ea. Şi în clasa întâi, odată, a venit în sat la mine sculptorul Mihai Buculei. A venit la iubita lui, care era învăţătoarea mea, şi care stătea în gazdă la mine. Şi-a venit la ea într-o vacanţă să o vadă. Şi eu eram foarte curioasă, stăteam lângă ei tot timpul, să văd, că aşa sunt copiii. Şi ca să rămână singuri, Mihai Buculei a început să-mi deseneze pe-un caiet tot felul de figuri, de ce era prin ogradă, şi-mi dădea câte-o pagină şi-mi spunea: du-te şi desenează. Eu desenam repede, pentru că şi eu eram interesată să mă întorc, c-aşa-s copiii! Pe scurt, eu am rămas după aceea cu acest caiet, desenat de el, care a fost cumva pentru mine cel mai frumos dar şi cel mai, cum să spun eu, „însemnat“, pentru că m-a însemnat pe viaţă. Fiindcă după acel caiet eu am desenat ani de zile şi asta mi-a stârnit pasiunea. După aceea, când am terminat liceul pedagogic, deşi desenam singură, mă mai duceam la câte un profesor aşa, de desen, pe la Suceava, îi arătam desenele, mă rog, şi până la urmă am ajuns undeva la Cluj, să mă pregătesc să dau la pictură, n-am reuşit, şi cineva de la Cluj de-acolo cu care mă pregăteam mi-a spus: „măi fată, desenul tău, cum desenezi tu, e de sculptor, du-te la sculptură“. Eu, ce sculptură?, că nici nu ştiam ce e aia sculptură, nu pusesem mâna pe lut niciodată, doar că desenam. E, şi mi-am adus aminte de Mihai Buculei, că „am cunoscut eu odată un sculptor“. Şi am ajuns, tot aşa printr-un eveniment, o coincidenţă din asta ciudată, am ajuns în Bucureşti, l-am găsit, el tocmai avea atelierul dărâmat după cutremur şi primise aici la Combinat un atelier, în care doar îşi depozitase, că nu putea lucra, pentru că era la parter, şi împreună cu altă colegă de-a mea, o altă fată care s-a alăturat după aceea, am stat un an de zile în atelierul lui şi m-am pregătit. El venea o dată pe lună şi ne mai făcea corectură. Şi-aşa m-am pregătit, am dat la Sculptură şi am intrat. Prima! Şi eu, şi colega aceea.

Şi acum ce spune despre traiectoria dumneavoastră domnul Buculei?
VZ: Nu ştiu, că nu ne-am mai întâlnit de foarte mult timp.

Victoria Zidaru, în expoziţia „Florilegiu“

„Eu acasă pot să-mi fac propria mea mănăstire“

Anii 1990... Noul Ierusalim. A trecut ceva vreme de-atunci şi lumea a mai uitat. Putem să reamintim ce-a fost, cum s-a întâmplat?
MZ: Păi, anii ’90 au fost urmarea firească a unei experienţe începută de noi prin 1987, când am plecat la biserica din Ghelari. Acolo am cunoscut viaţa creştină în sensul dogmatic, adică eram un fel de copii de altar, ca să zic aşa, îl ajutam pe preotul de acolo la slujbe, îl ajutăm la tot ce ţinea de misiunea lui de preot... Şi în paralel cu lucrul ăsta, cam ca scop al venirii noastre acolo, am lucrat la o poartă, care trebuia să fie aşezată la intrarea în biserică. Sigur, am dezvoltat acolo ateliere, că peste tot pe unde m-am dus am făcut ateliere. Şi proiectul pentru locul acela era un proiect grandios, nu mai voiam să plecăm de acolo, ne plăcea aşa de mult – Ghelari era pe vârf de munte, înconjurat de păduri seculare, mâncam numai ciuperci... –, era o viaţă pe care nu mai doream s-o schimbăm. Dar evenimentele din ’90 ne-au schimbat direcţia, nu pentru că am vrut noi, efectiv am fost daţi afară de-acolo...
VZ: Ne-au alungat, cu acte, avem şi acuma actele...

De ce v-au alungat?
MZ: În fine, anii ’90 au fost ani de aiureală...
VZ: Pentru că a făcut Marian coroana regală pe spatele porţii, ăsta a fost motivul, pe scurt.
MZ: Da, cauza a fost poarta. Nu e loc acum să dezvoltăm subiectul. Şi de la Ghelari am ajuns în această comunitate creştină de la Pucioasa, care continuau stilul de viaţă pe care noi îl adoptasem şi-l îndrăgeam. Experienţa noastră de 20 de ani de la Pucioasa a fost o experienţă considerabilă, pe care nu o regretăm, deşi au fost perioade şi mai bune, şi mai rele. Dar tot ceea ce am gândit în anii ’90 sunt idei care funcţionează şi acum. Deci noi ne continuăm existenţa pe aceleaşi reguli, şi considerăm că e singurul mod în care creştinismul poate fi aplicat. Adică un creştinism trăit, un creştinism aplicat pe viaţa de zi cu zi, este creştinismul adevărat, nu un creştinism teoretizat, pentru că acesta e facil...

„Idealul de viaţă creştină este viaţa călugărească“

Deci, nu un creştinism teoretic, nu unul intelectual... Dar nu există, totuşi, şi abordarea aceasta, cea teoretică, nu este valabilă?
MZ: Ce se întâmplă, degeaba respecţi dogma, dacă nu şi trăieşti creştinismul, degeaba te rogi duminica la biserică, dacă nu te rogi în fiecare zi acasă. Degeaba, cum să zic, faci toate Faptele, dacă nu faci şi Miezonoptica; degeaba faci Miezonoptica, dacă nu faci şi Faptele creştine. Şi atunci, viaţa de zi cu zi trebuie să se întrepătrundă cu tipicul bisericesc, chiar dus până la tipicul mănăstiresc. Poţi trăi viaţa de zi cu zi, poţi să fii căsătorit, poţi să fii artist, poţi să fii inginer, politician sau mai ştiu eu ce, dar ducând o viaţă creştină. Idealul de viaţă creştină este viaţa călugărească, cred, dar la acest etalon, la acest model de existenţă, ne raportăm fiecare după puterea noastră: unul poate mai mult, altul poate mai puţin, unul poate mai mult într-o direcţie, altul poate mai puţin în aceeaşi direcţie... Dar important e mental să ne raportăm mereu la această stare. Paradoxal, noi nu suntem fani ai mănăstirilor, adică nu umblăm pe la biserici, nu umblăm pe la mănăstiri, aşa, să deranjăm oamenii toată ziua cu tot felul de probleme.

Considerăm că rostul mănăstirii este ca oamenii aceia să stea acolo liniştiţi, să-şi facă treaba, să se roage pentru mine, iar eu acasă pot să-mi fac propria mea mănăstire, canonul zilnic fiind meseria pe care-o practic sau problemele pe care le întâmpin de dimineaţa până seara.

Acest lucru aţi încercat să-l aplicaţi acolo...
MZ: Da, l-am aplicat acolo şi l-am continuat la noi în atelier. Direcţia noastră a rămas aceeaşi, dar la un moment dat s-a realizat o ruptură între noi şi Pucioasa, motivul fiind tocmai arta. Adică ei doreau să renunţăm complet la aceste manifestări ale noastre şi să ne reducem la simpli călugări care să dăm cu mătura pe-acolo sau să facem ceva pe lângă casă, lucru pe care nu l-am acceptat, am socotit că e mai bine să rămân artist, pentru că asta e menirea mea, şi să duc o viaţă cu o exprimare sinceră, decât să mă aliniez unei dogme. Pentru că şi Pucioasa a ajuns până la urmă la un soi de dogmatism. Am început cu o libertate de manifestare creştină...

Ei fiind reprezentanţii Bisericii sau cine?
MZ:
Nu, nu, e un grup comunitar care avea în mijlocul lor o experienţă mistică, una din persoane auzea Cuvântul lui Dumnezeu, şi acel Cuvânt disciplina toată existenţa. Dar, conform stilului românesc, de multe ori Dumnezeu e subordonat omului, şi lucrurile care ţin de ierarhie, de putere, de puterea unuia asupra altora... Dumnezeu devine doar un pretext. Or, eu am simţit lucrul ăsta, le-am spus că, de fapt, îl fentează pe Dumnezeu, şi de-aici a plecat ruptura...

Deci dumneavoastră v-aţi raliat unei comunităţi care funcţiona deja acolo...
MZ: Da, din 1955-56, dar ilegal, să nu credeţi că aveau acordul Bisericii. Deci, s-au dogmatizat, în cele din urmă...

Sculpturi din expoziţia „Florilegiu“ a Victoriei Zidaru

„CAP-uri cu scriptura în mână“

Ciudat, pentru că, dacă spui Noul Ierusalim, spui soţii Zidaru. Adică, chiar dacă aţi fost doar acea perioadă, a fost una, pentru imaginarul public, foarte militantă.

MZ: A fost foarte fierbinte, a fost militantă... Ceea ce spuneam atunci vedem că începe să se împlinească astăzi, deci nu au fost lucruri în afara realităţii, nu eram „ieşiţi din minţi“. Vedem că această depărtare de Dumnezeu se produce din ce în ce mai rău, pentru că noi pe asta pedalam şi atrăgeam atenţia că oamenii se îndepărtează de Dumnezeu. Dar nu a fost niciodată în afara Bisericii sau împotriva Bisericii, ci dimpotrivă.

Tocmai că, spre deosebire de altele, a fost o mişcare acceptată de Biserică...
VZ: Tolerată, mai exact. Dar poate nici ăsta nu este cuvântul... Adică pur şi simplu s-au făcut că nu văd, cam asta ar fi mai concret...
MZ: A fost un lucru înţelept, că l-au lăsat pe Dumnezeu să hotărască, dacă e sau dacă nu e de la Dumnezeu...
VZ: A fost un lucru înţelept, în orice caz. Deci nu s-au opus, nu a fost o opoziţie din partea Bisericii.
MZ: Nu, absolut deloc. Problema este că şi Noul Ierusalim a ajuns tot la concluziile Bisericii, până la urmă. Şi noi începusem cu un creştinism creativ, plin de libertate, motivând orice acţiune a noastră prin faptul că, dacă respecţi legile Bisericii, eşti liber să te manifeşti oricum crezi de cuviinţă, pentru că duhul lui Dumnezeu îţi dictează cum să te comporţi. Şi sigur că aveam o manifestare liberă, ca dovadă că principala ocupaţie de la Pucioasa era arta. Cu asta ne ocupam noi, făceam artă, toţi cei de acolo lucrau la proiectele noastre...

Ceea ce particularizează oarecum mişcarea, eu nu ştiu ceva similar...
MZ: Exact, aşa este. Dar la un moment dat toate lucrurile astea s-au rupt. Construisem trei spaţii care urmau să devină muzee sau galerii de artă, şi când să ne începem activitatea artistică, atunci ne opreau, ne înfrânau, aveau dubii că ceea ce facem noi este sau nu este în regulă...

Şi atunci, ca să fie liniştiţi, au eliminat arta, şi-au ajuns la o mănăstire tradiţională, clasică, cu „ascultări“, mai mult sau mai puţin plată, o viaţă fără vreo preocupare spirituală clară, tot ceea ce iniţial respinseseră.

Un fel de CAP-uri cu scriptura în mână, eu aşa le zic. Şi-atunci noi ne-am continuat activitatea artistică în atelierul nostru, continuând, din punct de vedere practic, acelaşi tip de vieţuire, creştină, în umbra Bisericii...
VZ: Şi acelaşi gen de exprimare... Pentru că asta este în firea artei, să transmită un mesaj.

„Obiectul de artă este o rugăciune fixată“

Când s-a întâmplat ruptura aceasta?
VZ: 26 august 2006. Acum zece ani. Deci, de-acum zece ani nu mai avem absolut nicio legătură cu ei.
MZ: Poarta de la Ghelari a ajuns la Pucioasa, cumva s-au legat lucrurile, dar nu avem timp să povestim chiar totul, ca să înţelegem tot demersul de-acolo. Pentru că fiecare pas al nostru a fost motivat de nişte lucruri foarte serioase. Am descoperit că arta nu este un simplu obiect, este un simbol lucrător. Aşa cum rugăciunea vorbită este o rugăciune vie, o rugăciune trăită, simţită în interior şi exteriorizată prin cuvinte, manifestate sonor, obiectul de artă este o rugăciune fixată, care emană în permanenţă. El, obiectul în sine, în relaţie cu privitorul, emană ceea ce conţine. Dacă un obiect este lucrat cu rugăciune, el emană rugăciune. Şi, plecând de la această idee, continuăm să ne lucrăm obiectele, considerând că ele aduc o binecuvântare în casele în care intră în final.

Şi pentru cei care le privesc poate, într-un spaţiu de expunere...
MZ: Da, sigur că da. Deşi nu sunt afirmaţii strict canonice, nu mă refer la rugăciunea canonică. Sunt obiecte care comentează viaţa de zi cu zi, situaţia politică, poziţia geopolitică a României, sunt multe lucruri de felul acesta, care sunt transferate în zona spirituală, în zona creştinismului. Cum vede Dumnezeu lucrul ăsta?

Da, dar artistul spiritual, creştin chiar, în măsura în care este în mod real artist, întotdeauna nu este subordonat bisericii, sau unei dogme, sau unui canon, şi câteodată nu este înţeles, într-adevăr, de Biserică...
MZ:
Nu câteodată, de foarte multe ori. Dar ăsta-i farmecul, tocmai asta-i frumuseţea.

Alternativa ar fi, după părerea mea, o artă dogmatică, gândiristă, în sensul rău al cuvântului, şi până la urmă care nu-i validă artistic. În perioada aceea aţi locuit acolo, la Pucioasa, tot timpul?
MZ:
Noi am oscilat tot timpul, eram şi la Bucureşti, eram şi la Pucioasa. Aveam perioade când stăteam acolo mai mult, o lună-două-trei poate, mai mult nu, după care veneam în Bucureşti. Aveam expoziţii, eram ocupaţi cu activitatea noastră, până într-o zi când ni s-a impus să nu ne mai tot fâţâim între Bucureşti şi Pucioasa, să rămânem numai acolo, şi să terminăm odată cu arta asta, că ne scoate din rit şi din pacea chiliei...

Şi pe care n-o înţelegeau...
MZ:
Exact. N-am avut pretenţia asta... Pentru că

ăsta-i tot farmecul unui artist, să nu fie înţeles. Când e înţeles, se banalizează, se aplatizează.

Acolo putea veni oricine, putea rămâne oricine, care era sistemul?
MZ: Păi, asta era problema, că în interior nu putea intra oricine, iar noi nu puteam să avem dialog cu oricine, să-i arătăm lucrările, pentru că erau în interior... Atunci a apărut necesitatea unui spaţiu exterior, am construit, vă repet, trei spaţii în afara mănăstirii, cu destinaţie artistică; trebuia să fie galerii de artă şi muzee, şi fiecare spaţiu pe care-l construiam, când era terminat era transformat în altceva: în loc de întâlnire, în dormitoare, în cantine, în orice altceva, numai în galerie nu. Până într-o zi în care ne-am săturat şi-am cerut explicaţii acestor manifestări...
VZ: Nu ne-am săturat noi, ne-au dat ei afară. Pe 26 august 2006.
MZ: Da, mă rog, pe scurt, am fost daţi afară. Ni s-a spus să plecăm. Deşi acolo s-a făcut cu investiţia noastră financiară masiv, mai mult de jumătate din ce s-a făcut...

Dar cel puţin pentru lumea intelectuală aţi făcut cunoscut acest loc, spaţiu, care altfel poate ar fi trecut neobservat...
MZ: Da, şi îl socoteam necesar pentru ceea ce avea România atunci, şi pentru prin ce trece România astăzi...

Victoria Zidaru, în expoziţia „Florilegiu“

„Arta, mediator între viaţa laică şi viaţa călugărească“

Acum pare că ne întoarcem din nou la anul 1990, că ne-am mişcat destul de puţin în mod esenţial, şi de-aceea acei ani trebuie cât mai bine cunoscuţi şi înţeleşi...
MZ: Ceea ce ni s-a părut nouă ca o atitudine de avangardă este tocmai atitudinea unui pustnic faţă de creştinism. Am iubit totdeauna zona asta aspră, a călugăriei. Ador în continuare Vieţile sfinţilor, mai ales sfinţii din pustie...

Până la urmă, creştinismul timpuriu, sfinţii din pustie sunt sinceri, proaspeţi şi constituie creştinismul primar. După aceea a urmat oficializarea şi dogmatizarea şi instituţionalizarea, dar acel creştinism din propriile secole... Practic, acolo este mesajul, dincolo de politici.
MZ: Sigur, şi cu o libertate deplină. Ador acest tip de manifestare. Şi acel tip de expresie noi vrem să-l fixăm în lucrările de artă.

Dar întrebarea este: cum mai reuşim să aducem acel spirit printre noi? Există, dincolo de studiu sau călugărire, şi calea aceasta prin artă, arta implicându-l aici şi pe creator, şi pe receptor, pe privitor?
MZ: Vedeţi, arta este un fel de mediator între viaţa laică şi viaţa călugărească. Sigur că un laic nu poate împărtăşi toate experienţele unui pustnic din pustie, dar privind un obiect de artă care tratează o astfel de temă poate să simtă câte ceva din acea experienţă.

„Viaţa laică poate fi asimilată celei religioase“

Şi oamenii spirituali care să fie în acelaşi timp artişti valabili, intelectuali valabili sunt foarte puţini...
MZ:
Aşa este, pentru că fără o experienţă mistică nu poţi să faci artă de factură creştină. Nu poţi să faci icoană dacă nu ai rugăciunea minţii, dacă nu ai trăirea creştină, dacă nu ai post şi rugăciune şi toate celelalte... Adică poţi s-o faci fizic, oricine poate să picteze o icoană, dar Icoana aceea cu literă mare nu se poate face decât în stare de feciorie, de pustnicie adevărată, cu post, cu rugăciune, cu tot ceea ce îşi asumă un călugăr.

De-aici, necesitatea de care spuneaţi mai devreme de a îmbina cu viaţa bisericească...
MZ:
Exact, altfel devenim şi noi făţarnici.
VZ: De fapt,

această îmbinare de care vorbea Marian se poate realiza într-un singur fel. În felul pe care ni l-a predat duhovnicul nostru. Ultima lui lecţie pentru noi asta a fost. Că atât călugărul, cât şi omul simplu, între ei nu este nicio diferenţă.

Pentru că nu contează ceea ce faci ziua, contează ceea ce faci noaptea. Atât călugărul, cât şi omul simplu poate să trăiască din ceea ce face noaptea. Noaptea nu este numai pentru somn, poate să fie şi pentru rugăciune, şi trebuie să fie în primul rând pentru rugăciune. Mai ales în zilele pe care le trăim astăzi. Şi-atunci, duhovnicul nostru asta ne-a spus, că combustia nopţii, ceea ce se întâmplă noaptea, cu aceea te hrăneşti ziua. Ce faci noaptea, de fapt faci pentru întreaga zi. Şi de-aceea el nu vede nicio diferenţă între un călugăr şi un om simplu, omul care este căsătorit şi care trăieşte în familie. Pusă problema aşa, mi s-a părut extrem de simplă şi de adevărată şi de „la zi“. De ce nu ne-am gândit să privim din punctul ăsta de vedere această problemă?
MZ:

Viaţa laică poate fi asimilată celei religioase. Eu nu cred că Dumnezeu a împărţit oamenii în călugări şi laici, i-a făcut pe toţi de-un fel, creştini.

De două ori la Bienala de la Veneţia

Numele: Marian Zidaru / Victoria Zidaru

Data şi locul naşterii: 22 august 1956, Baloteşti, Ilfov / 17 mai 1956, Liteni, Suceava

Studiile şi cariera:

Marian Zidaru (foto dreapta: autor Lucian Muntean): Începe studiile de artă la Liceul de Arte Plastice din Craiova, pe care îl absolvă în 1977. Îşi continuă studiile de artă la Universitatea Naţională de Arte Bucureşti, clasa de sculptură a profesorului Vladimir Predescu.

Victoria Zidaru: 1978-1983 Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu”, profesor Paul Vasilescu

Marian Zidaru: Din 1981, anul terminării studiilor universitare, participă cu lucrări de sculptură şi desen la expoziţii naţionale şi internaţionale de grup. În 1985 deschide prima expoziţie personală importantă de sculptură şi desen intitulată „Rememorare” sau „Crăciun însângerat”, organizată la Muzeul Satului din Bucureşti de criticul şi istoricul de artă Anca Vasiliu. Între 1987-1990 la invitaţia preotului Nerva Florea, familia Zidaru se mută la Ghelari. În această perioadă, Marian Zidaru lucrează monumentul „Poarta Împărătească” destinat intrării principale a Bisericii Ortodoxe din Ghelari, Hunedoara. Monumentul din lemn masiv, îl înfăţişa pe Arhanghelul Mihail învingându-i pe balaurii demoni. Între 1991-1995 este Asistent al catedrei de Sculptură a Universităţii Naţionale de Arte din Bucureşti. După 1990 reprezintă România la importante manifestări artistice internaţionale ca:„Bienala Internaţională de Artă din Sao Paolo”, Brazilia (1991), „Bienala de la Veneţia”, Italia (1995) şi „Bienala de Arhitectură”, Pavilionul României, Veneţia (2008).

Locuiesc în: Bucureşti

Citeşte şi:

A apărut un text apocrif inedit în română: „Apocalipsa lui Pavel“, ediţie îngrijită de Cristian Bădiliţă şi ilustrată de Marian Zidaru

Cele mai vechi texte despre Apostolul Andrei ajung acum în mâna românilor

Vernisaj al artistului vizual Marian Zidaru: „Lupii, bă!“