INTERVIU Dorian Boguţă, actor şi regizor: „Spuneam texte cu creionul în gură ca să scap de accentul moldovenesc“

INTERVIU Dorian Boguţă, actor şi regizor: „Spuneam texte cu creionul în gură ca să
scap de accentul moldovenesc“

Primul lungmetraj al lui Dorian Boguţă va ajunge la publicul din România în martie FOTO: Alex Damian

Dorian Boguţă povesteşte cum a plecat la studii în Georgia la 16 ani şi cum şi-a trăit adolescenţa la 2.000 de kilometri de Chişinău, unde locuia familia lui. În anii ’90, când o mulţime de oameni părăseau România, el a ales Bucureştiul. Şi-a minţit părinţii că a primit un rol, dar de fapt muncea într-un bar pentru bani de chirie şi participa la castinguri pentru producţii cinematografice.

În vara lui 1999, Dorian Boguţă (48 de ani) şi-a cumpărat un bilet de tren spre Bucureşti. Ar fi trebuit să plece la drum pe 11 august, însă şi-a dat seama că atunci era o eclipsă totală de soare, aşa că a schimbat biletul. „Nu am vrut să încep viaţa de la minus doi. Aveam accent în română, deci nu începeam de la zero. Mai era şi eclipsă!“ Fără ştirea familiei, s-a străduit să o ia de la capăt în România. „E povestea clasică a unui om care îşi doreşte să ajungă undeva şi trebuie să treacă prin nişte etape“, spune el. „Dar trebuie să şi mănânce.“ 20 de ani mai târziu, Dorian Boguţă nu are doar o listă lungă de filme şi seriale în care a jucat, ci şi un viitor în regie. După câteva scurtmetraje, anul trecut a debutat la Festivalul Internaţional de Film Francofon din Namur, Belgia, cu lungmetrajul „Urma“. Din distribuţia celui mai recent film regizat de Boguţă – a cărui premieră în România va avea loc la începutul lui martie – fac parte, printre alţii, Mădălina Ghenea şi Dragoş Bucur.
   
„Weekend Adevărul“: Cum te-ai simţit după ce ai încheiat lungmetrajul „Urma“?
 
Dorian Boguţă: Nu am reuşit să-mi iau o pauză mai lungă, pentru că după patru zile am început să lucrez la un lungmetraj al lui Andrei Gruzsniczki, „Zavera“. Îmi doream să iau acea pauză după „Urma“, pentru că aveam nevoie de ea. Atunci când regizez mă detaşez de tot: nu mă tund, nu mă bărbieresc. Mi-am făcut o poză în prima zi de filmare şi în ultima şi am văzut doi oameni diferiţi, iar al doilea era mai slab şi mai bărbos. Dar la final am fost fericit, pentru că mi s-a îndeplinit visul de acum mulţi ani. Scopul meu nu a fost să fac regie de film, dar când am avut o dramă în familie, una destul de cinematografică, m-am întrebat cum e posibil să se întâmple în viaţa reală: să dispară o persoană dragă. Credeam că se întâmplă numai în filme. Atunci am început să gândesc scenariul, ca să se facă un film despre povestea asta, probabil şi pentru că aş fi vrut să scap de acea povară cumva, să uşurez suferinţa prin care trecea familia mea. Nu este un film autobiografic, ci o ficţiune, dar m-am inspirat din realitate.   
 
Ce înseamnă filmul „Urma“ pentru tine?
 
Când am terminat Facultatea de Film în Georgia, la 20 de ani, eram convins că în cel mult patru-cinci ani voi lua un Oscar. Mai mult decât atât, în acei cinci ani în care eram convins că sunt cel mai tare şi că o să fiu apreciat, am jucat doar în două spectacole de teatru şi într-un film, într-un rol care a fost simplu de tăiat la montaj. După aceea, mi-am dat seama că trebuie să mă rog ca să prind şi eu un rol ca lumea într-un spectacol sau film. Atunci am căzut într-o depresie, fireşte. M-am întrebat ce ar fi mai important în viaţa mea şi am realizat că voiam să fac ce îmi place cel mai mult: actorie. Am înţeles că Oscarul nu e de mine, am înţeles că nici alte lucruri nu sunt. Dar eram sigur că nu ştiu să fac altceva. M-am relaxat şi, când s-a întâmplat drama aia în familie, mi-am dat seama că omul nu poate să vină degeaba pe Pământ şi că ceva trebuie să lase în urmă. Nefericirea multora e că nu ştiu unde să-şi caute rostul. Am încercat să transpun asta în film, iar mesajul e despre importanţa de a înţelege că trebuie să laşi ceva în urmă. Ceva care să-i ajute pe alţii. Sună patetic, dar aşa este. Ce înseamnă pentru mine să las ceva în urmă? De exemplu, dacă un copil nou-născut moare în următoarele cinci minute, la prima vedere, nu şi-a trăit viaţa, dar în acele cinci minute probabil cineva a înţeles ceva. Am trecut în film şi jocul de-a Dumnezeu. Cel mai mare păcat, după mine, este să-ţi permiţi să decizi nişte lucruri profunde, pentru că ţi se pare că o să faci un bine. 
 
Cu Mădălina Ghenea. Instrucţiuni la filmările pentru „Urma“ FOTO: Alex Damian 
 
În timpul acelei depresii te-ai hotărât, deci, să continui cu actoria.
 
Da, a fost simplu să ajung la concluzia aia. Am încercat să mai fac una-alta, inclusiv o afacere, dar nu puteam, pentru că nu-mi plăcea. Regia a venit tot dintr-un accident. M-am despărţit de o iubită şi m-a gândit să-i dau un cadou. Am scris un scenariu de scurtmetraj şi până la urmă am făcut filmul. Când am terminat, mi-am propus să-l primească doar ea. Regia oricum venea, dar probabil a ales calea asta. 
 
„Uităm de cei care ne înconjoară“
 
Ai adus vorba de apreciere. Te simţi mai apreciat ca regizor sau ca actor?
 
Ca regizor nu prea mă cunoaşte lumea, debutul în lungmetraj urmează. Dacă mă întrebi de ce mă simt mai apropiat, o să-ţi răspund că de regie. Îmi place mai mult, mă simt mai în apele mele. Implicarea regizorului este mult mai profundă decât a actorului, asta cred eu. Actorii aşteaptă cam 70% din timp, apoi filmează, în schimb regizorul nu aşteaptă. În ce priveşte aprecierea din partea colegilor, ei ori te susţin, ori te mint – dar şi aşa te susţin, de fapt. Să-ţi spună în faţă că nu le-a plăcut e complicat, pentru că actorii, regizorii, pictorii sunt sensibili la critici. Nu e o ştiinţă fixă. Dacă aş fi matematician şi nu aş răspunde corect la nişte formule, ar fi clar, dar aici nu există un răspuns concret. De ce să-mi spună cineva că rezultatul nu e bun? Deşi o critică adevărată e mult mai constructivă.
 
Ai vreo temere legată de premiera lungmetrajului?
 
Filmul a fost proiectat deja la festivaluri şi am văzut reacţiile, care au fost bune. Cred că după film telespectatorii o să aibă o discuţie, ceea ce mă interesează mult. Am observat că oamenii care l-au văzut au vorbit despre el şi mi se pare important. Nu l-am făcut ca să spună lumea „ce tare e!“, să bea o bere şi să schimbe subiectul. Şi, da, să nu cadă curentul în timpul filmului!
Cristi Puiu este cineva de la care poţi să descoperi mult. Printre primele mele apariţii în film, chiar dacă am avut o singură secvenţă, a fost «Moartea domnului Lăzărescu». Îmi aduc aminte ce şi cum vorbea, după aceea am devenit mai apropiaţi. I-am arătat filmul meu, mă interesează ce crede, pentru că e un om care respiră cinematografie, dar nu numai pentru că e doct, ci pentru că aşa vede el lucrurile.
Cu ce mesaj ţi-ar plăcea să rămână cei care vizionează „Urma“?
 
O persoană din sală, după ce s-a terminat filmul, a luat telefonul şi a sunat pe cineva. Am văzut-o că era puţin tulburată. Dacă spectatorii vor avea astfel de porniri, să îşi pună întrebări în legătură cu ce s-a întâmplat în acea oră şi 43 de minute, să îşi aducă aminte că au un om apropiat şi să nu se gândească doar la ei, aş fi fericit. La fel şi dacă lumea s-ar întreba când urmează al doilea film, pentru că mi-aş da seama că ar vrea să vadă altul regizat de mine. Chiar dacă uneori e firesc să îţi pui target-uri precum Oscarul, nu asta e cel mai important. Dacă vrei doar asta, nu vei ajunge acolo, pentru că energia ta se simte. Îmi aduc aminte, când mai vedeam câte un film, că se răsfrângea în interiorul meu, avea un ecou, nu îl mai percepeam ca pe o creaţie, ci ca pe un mesaj: să mă trezesc. Noi uităm de cei care ne înconjoară.    
 
La TIFF, în 2018, a primit Menţiunea Specială a Juriului pentru scurtmetrajul „Duminică“
 
Lecţii de la Cristi Puiu
 
Acum că ai mai multă experienţă ca regizor simţi nevoia să intervii asupra personajelor interpretate?
 
Unii regizori cu care lucrez mă încurajează: dacă ai ceva de spus, spune. Dar când sunt chemat ca actor, uit pornirile mele de regizor, pentru că este bucătăria altei gospodine. Poate mi se pare că tigaia aia ar trebui să stea acolo, dar altcineva a gândit bucătăria mai demult. Regizorul nu se gândeşte numai înainte de secvenţă, lucrează şi acasă. Când m-am apucat de regie şi m-am dus în spatele camerei, am descoperit multe şi despre actorie. Am înţeles că nu e nevoie să ajuţi regizorul, important e să nu-l încurci, să fii lângă el. Sunt un actor docil. Filmul pentru mine e o tablă de şah, actorii sunt pionii, iar jocul este regia. Calul merge în L, eu, actorul, nu pot să-l pun să meargă în diagonală, merge cum îl pune regizorul. 
 
Care regizori îţi plac şi crezi că ţi-au dat un avânt?
 
Jacques Audiard. Am văzut toate filmele lui, sunt uşor comerciale, dar îmi place genul lui de a povesti. Există jocuri actoriceşti bine susţinute, regia este incredibilă. Îmi plac filmele belgiene, scandinave. De la noi, Cristi Puiu este cineva de la care poţi să descoperi mult. Printre primele mele apariţii în film, chiar dacă am avut o singură secvenţă, a fost „Moartea domnului Lăzărescu“. Îmi aduc aminte ce şi cum vorbea, după aceea am devenit mai apropiaţi. I-am arătat filmul meu, mă interesează ce crede, pentru că e un om care respiră cinematografie, dar nu numai pentru că e doct, ci pentru că aşa vede el lucrurile. Avem mulţi regizori extraordinari acum: Porumboiu, Mungiu, care au demonstrat deja şi nu au nevoie de nicio clasificare. 
 

La 12 ani a jucat într-un film sovietic

 
Cum a fost viaţa de şcolar în anii ’70?
 
Am intrat la şcoală în ’77. Mai chiuleam! Din 80 de şcoli, câte erau atunci în Chişinău, doar două erau de limbă română curată. Părinţii mei întotdeauna au ştiut că prin venele noastre curge sânge românesc şi m-au dat la o şcoală unde se preda în română, moldovenească pe atunci. Dar în pauze vorbeam în limba rusă. Copilăria e fericită oriunde, dacă ai părinţi, dacă ai unde să dormi, dacă ai cât de cât ce să mănânci. Un copil învaţă să trăiască prin joacă. În perioada aia eram fericit, nu mă gândeam că locuiam într-o ţară totalitară, că multă lume ajungea la puşcărie. Atunci nu aveam posibilităţile copiilor de azi, mă bucuram şi de un băţ pe care îl transformam într-un cal sau când mă jucam toată ziua fotbal cu prietenii. 
 
Acasă vorbeaţi limba moldovenească?
 
Da. Îmi aduc aminte că vorbeam odată în rusă cu nişte prieteni de-ai mei la telefon şi mama m-a întrebat de ce. Chişinăul era plin de familii mixte, în care limba rusă era de bază.
 
Cum te-ai hotărât să dai admitere la Universitatea de Film din Georgia?
 
La 12 ani am primit o invitaţie să joc într-un film sovietic, aveam un rol de puşti. Nu ştiam cu ce se mănâncă asta, dar ştiam că o să apar la televizor. Pe atunci, se filma mult timp, am lipsit de la şcoală două luni, a fost fericire maximă. Eram plecat din Chişinău într-o provincie, am câştigat primii mei bani cu care am cumpărat o bicicletă, dar nu asta m-a determinat să fac actorie. Când m-am întors la şcoală după filmări, fata cea mai şmecheră din clasă a venit lângă mine – nici nu ieşise filmul încă – şi m-a întrebat: „Pot să stau cu tine în bancă?“. Până la 16 ani, când terminam noi liceul, au mai fost nişte modificări în capul meu, dar actoria a rămas. Mama e profesoară de istorie. Mă gândeam la ceva legat de domeniul ăsta, înainte să dau admitere la actorie. Când călătoresc, încă aleg ţări unde există multă istorie. Mă uit şi la documentare istorice, ficţiunile istorice nu prea mă încântă, doar dacă are o valoare filmul. Într-o zi, mă plimbam pe stradă în Chişinău şi am văzut un anunţ cu un concurs de admitere la Facultatea de Teatru şi Film din Georgia, care era o şcoală puternică. M-am hotărât să încerc şi, din fericire, m-au admis şi m-am mutat acolo. Pe vremea aia, în Uniunea Sovietică terminai liceul la 16 sau 17 ani, depindea când erai născut. La 16 ani, am plecat la 2.000 de kilometri de părinţi; acum poate pare puţin ciudat, atunci, nu. Am stat în cămin cu mai mulţi colegi, ceea ce cred că m-a maturizat. Urma să studiez în rusă, dar, când am ajuns acolo, m-au întrebat profesorii dacă vreau să învăţ georgiană, pentru că voi sta patru ani. Sfatul a fost să nu încerc să o învăţ, că e grea şi, dacă o să ajung să înţeleg nişte replici, e foarte bine. Nu aveam auz şi voce, de asta îmi era greu. Am reţinut unele replici. Mă mai întreabă lumea în ce limbă gândesc, în română sau în rusă? Nu traduc româna în rusă sau rusa în română. Când am lucrat cu nişte ruşi, am gândit în rusă. Urmăresc filmele ruseşti, pentru că mă interesează cum văd ei cinematografia şi n-am nevoie de subtitrare. 
 
Ce te-a surprins când te-ai mutat din Republica Moldova?
 
Era altă cultură. Georgia e o ţară între Asia şi Europa, dar amprenta e puternic asiatică. La 16 ani se simte că e diferită cultura, dorul de părinţi şi de casă persistă la vârsta aia. Vedeam lucrurile altfel decât la Chişinău. Trebuia să mă descurc singur într-o ţară unde mentalitatea era alta. Dau un exemplu simpatic: se spunea că dacă îţi place de o fată, o inviţi la o cafea, după care o conduci acasă, şi când ajungi, ies fraţii ei şi te bat cu taică-su în frunte. Cum ţi-ai permis să te apropii de ea? Ţie îţi place de fată şi a doua oară faci acelaşi lucru, iar mănânci bătaie. A treia zi poate nu mai ai timp să o conduci. A patra zi ei te prind şi te bat. Cum de ai condus-o două zile şi în a treia n-ai putut? Vreau să mai ajung la Tbilisi. Acum e un al doilea Berlin în Europa, cu multe cafenele, locuri cu spectacole, huburi culturale. 
 

„Bucureştiul era plin de gunoaie. Îmi era dor de Chişinău“

 
Alexandru Papadopol, Dorian Boguţă şi Dragoş Bucur, în pelicula „Două lozuri“
 
Când a început Revoluţia din România erai în Georgia?
 
Eram încă în Georgia. Când am fost anunţaţi de Revoluţie, una dintre colegele mele a leşinat de fericire. După facultate, m-am întors la Chişinău, am stat pe bară un an şi apoi am fost angajat la Teatrul Naţional, au trecut trei-patru ani, am jucat în spectacole, am prins şi nişte roluri principale. Dar aveam nevoie de mai mult, iar Chişinăul nu mai avea cum să-mi ofere. Am zis: decât să mă plafonez, ia să mă duc în Capitala ţării, la Bucureşti. Când am ajuns aici, am avut un şoc, pentru că oraşul era plin de câini vagabonzi şi de gunoaie. Îmi era dor de Chişinăul ăla curat, cu străzi măturate. Odată ce am hotărât că vreau să reuşesc, am închis ochii şi am început să îmi construiesc viitorul aici. Noaptea lucram într-un bar ca să-mi plătesc chiria – vindeam bere – şi ziua mergeam la castinguri. E povestea clasică a unui om care îşi doreşte să ajungă undeva şi trebuie să treacă prin nişte etape. Dar trebuie să şi mănânce. Eram actor, nu aveam o profesie constructivă. Am venit în Bucureşti în 1999, pe 14 august, ştiu data exactă pentru că am luat bilet de tren pe 11, doar că atunci a fost o eclipsă totală de soare. Şi nu am vrut să încep viaţa de la minus doi. Aveam accent în română, deci nu începeam de la zero, mai era şi eclipsă! Până la urmă, am schimbat biletul. Anul trecut am făcut 20 de ani de când sunt aici. În caz că m-ar întreba cineva dacă aş face acelaşi lucru, deşi în primii cinci ani au fost chinuri interioare groaznice, plus fizice, că n-aveam bani nici să trec strada, aş răspunde că da. Aş face acelaşi lucru.
 
Cum ţi-ai pierdut accentul? Când vorbeşti cu rudele din Chişinău nu revine?
 
Mi-am dat seama că era singura soluţie, altfel puteam să fiu cel mai bun actor şi tot nu eram distribuit. Vindeam bere, puneam creionul în gură şi spuneam texte ca să scap de accentul moldovenesc. Am exersat mult. Am luat şi nişte meditatori. Nu aveam cum să-i plătesc, dar unii mă ajutau, pur şi simplu. Încercam să acţionez. Părinţii mei şi prietenii vorbesc cu accent şi eu fără, când ne vedem, ei se străduiesc să nu mai folosească graiul dulce moldovenesc. În ultima perioadă, am ajuns la Chişinău cu filmele mele şi asta m-a bucurat mult, pentru că şi părinţii mei se aşază în sală. Când îmi vede numele, mama plânge de fiecare dată. Tata îmi spune, în glumă, să port cravată şi sacou, pentru că el aşa îşi imaginează un om important. Ei au alte profesii, mama e profesoară de istorie, iar tata e profesor de fizică. Într-un fel e bine că am plecat de acasă la 16 ani; pe atunci nu erau telefoane mobile, nu mă sunau să îmi spună ce să fac. Ne trimiteam scrisori, pe care le-am păstrat. 
 
De ce l-au ajutat telenovelele
 
Te plângeai în scrisori?
 
Nu, când mă gândeam să mă plâng, îmi dădeam seama că e posibil să vină la mine şi să pierd libertatea dorită. Când am venit în Bucureşti, le-am spus părinţilor că mă duc la filmare, habar n-aveau că lucram într-un bar. Ei mă întrebau cum merg filmările – n-aveam niciuna – şi îi minţeam că totul e foarte bine. Mă întrebau şi când mă întorc, pentru că nu au crezut că am plecat din Chişinău. Abia după vreo opt ani maică-mea a văzut un film cu mine şi mi-a spus: „Am înţeles, tu nu te mai întorci“. I-am răspuns: „Mă bucur că ai înţeles. Dacă îţi ziceam, nu înţelegeai“. Sunt doar 450 de kilometri de la Bucureşti la Chişinău, nu e aşa departe.     
 
La începutul carierei ai jucat în vreo două telenovele.
 
Da, la începutul anilor 2000. Îmi asum asta şi nu regret deloc, din contră. A fost util, pentru că la filmări stăteam aproape zilnic în faţa camerelor. Nu vreau să comentez valoarea telenovelelor, dar cele şase luni în faţa camerei m-au ajutat mult. Una dintre principalele probleme ale actorilor e frica de cameră şi de asta se blochează. Pentru mine a fost benefic să joc în acele telenovele. Dacă mă gândeam ce cred alţi colegi despre mine, probabil că nu mă duceam. Oricum, eram într-o perioadă în care abia îmi începeam cariera. Pe nimeni nu interesa că Dorian Boguţă joacă în telenovele, pentru că nu eram un subiect de discutat. Eram fericit că aveam vizibilitate şi  cumpăram o pâine. 
 
În legătură cu actoria şi camerele de filmat: ai deschis cu Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol Actoriedefilm.ro, o şcoală de film. UNATC sau alte instituţii nu oferă cursuri de actorie de film?
 
Nu, nu există cursuri de actorie de film, adică să lucrezi în faţa camerei, să ai sarcinile pe care ţi le dă un regizor de film. Veneau regizori de film importanţi să discute cu studenţii. Am deschis şcoala pentru că nu exista, dar şi pentru că e o nişă, o afacere, chiar dacă nu câştigăm mult din asta. Ne întâlneam la filmări cu oameni care nu aveau experienţă în faţa camerei şi erau timoraţi. De asta ne-am hotărât să facem o şcoală. În martie împlinim zece ani, între timp am devenit casă de producţie şi am deschis şi un studio de film. În mare, se înscriu oameni cu venituri stabile, care lucrează în multinaţionale, iar la curs găsesc un refugiu. 20% din cursanţii care ne păşesc pragul încearcă să facă actorie mai departe, unii chiar renunţă la joburile lor destul de bine plătite. Unii sunt dezamăgiţi pentru că în România puţini actori au mult de muncă, ceilalţi încearcă să prindă oportunităţi. 
 
Îţi pun şi o întrebare generală: care e rolul actorului în România astăzi?
 
Să trezească emoţie, să întoarcă spectatorul de la lucrurile superficiale şi să-l ducă spre cele profunde. Am auzit că în Anglia există două morminte unul lângă altul şi că pe pietrele lor scrie: cel mai bun spectator şi cel mai bun actor. La sfârşitul secolului al XIX-lea, în timpul unui spectacol, un actor a interpretat atât de bine un personaj negativ, încât un spectator din sală a scos pistolul şi l-a împuşcat. După aceea, a realizat că a omorât un actor şi s-a împuşcat. Actorul a trezit aşa o emoţie într-un spectator! Un alt exemplu: un profesor al meu de actorie, regizor de teatru, a avut un spectacol, după premieră s-au îmbătat toţi colegii, dimineaţa s-au despărţit şi într-un buchet de flori au găsit un bilet. Scria: „Vă mulţumesc pentru viaţă“. Era de la un om care decisese să-şi pună capăt zilelor, a trecut pe lângă un teatru, a văzut un afiş, a intrat, a rămas la spectacol şi nu s-a mai sinucis. 
 
CV
 
Nume: Dorian Boguţă
Data şi locul naşterii: 24 aprilie 1971, Chişinău, Republica Moldova
 
Studiile şi cariera:
 
- În 1992, a absolvit Universitatea de Teatru şi Film „Shota Rustaveli“ din Georgia. Ulterior, s-a angajat la Teatrul Naţional din Chişinău. S-a mutat la Bucureşti în 1999 şi a jucat în mai multe pelicule, printre care se numără: „Moartea domnului Lăzărescu“ (2005), „Hârtia va fi albastră“ (2006), „Dănuţ pleacă pe vapor“ (2008), „Quod erat demonstrandum“ (2013), „Două lozuri“ (2016) şi „Zavera“ (2019). A interpretat roluri şi în telenovele precum „Numai iubirea“ şi „Lacrimi de iubire“.
 
- A debutat în regie în 2009 cu scurtmetrajul „10“. Scurtmetrajul „De azi înainte“ (2012) a fost nominalizat în mai multe festivaluri la categoria Cel mai bun scurtmetraj şi premiat la NexT International Film Festival. Primul lungmetraj pe care l-a regizat, „Urma“, va avea premiera în România în martie. Premiera mondială a fost în septembrie 2019, la Festivalul Internaţional de Film Francofon din Namur, Belgia.

- Împreună cu actorii Dragoş Bucur şi Alexandru Papadopol a fondat Actoriedefilm.ro.
 
Locuieşte în: Bucureşti
 

Dacă apreciezi acest articol, te așteptăm să intri în comunitatea de cititori de pe pagina noastră de Facebook, printr-un Like mai jos:


citeste totul despre: