E un ceas al Ecclesiastului pe care trebuie să-l înţelegem deopotrivă ca pe un exerciţiu de smerenie şi ca pe un rit de trecere

Oltea Şerban-Pârâu: Trăim o primăvară atipică pentru toată lumea, dar în mod deosebit pentru majoritatea artiştilor din România şi din lume. Cum credeţi că vor parcurge muzicienii, artiştii în general această perioadă în care pandemia COVID 19 a blocat evenimentele publice din aproape întreaga lume?

Dan Dediu:  Dezorientaţi, ca toată lumea, într-o primăvară mai degrabă unică. Mi se pare că redescoperim microcosmosul ostil al lumii noastre într-un fel în care nu ne-am aşteptat. Redescoperim partea întunecată a Forţei (ca să vorbesc în jargonul Star Wars), lumea viruşilor mutanţi, a inamicului nevăzut ce ne deschide paradoxal spre luarea-aminte a macrocosmosului şi a ordinii supra-individuale, a întrebărilor despre locul nostru în univers şi pe pământ. E un ceas al Ecclesiastului pe care trebuie să-l înţelegem deopotrivă ca pe un exerciţiu de smerenie şi ca pe un rit de trecere. Lumea noastră nu va mai fi la fel după această pandemie. Ceva a murit, altceva s-a născut. A murit încrederea, apropierea şi s-a născut suspiciunea, distanţa. S-a crăpat pojghiţa Fiinţei.

Acum vedem cât de fragili suntem, inclusiv cât de fragile sunt dispozitivele noastre comunitare – de la stat la societate. Ne dăm seama că nu avem niciun control asupra noastră înşine. Geniul propriului nostru trup ne scapă. Nu ştim dacă vom face faţă sau nu virusului. Nu avem un leac. Fără leac, ce anume din noi luptă pentru noi? Noi nu putem ordona corpului cum să lupte. Nu controlăm propriul nostru sistem imunitar. Este dincolo de putinţa noastră. Probabil că putem să ne influenţăm psihic, dar într-o măsură foarte mică acest lucru se va repercuta în fizic.

În acest sens, această epidemie ne-a revelat, dintr-o dată, acum, abisul existenţei. Îl vedem şi nu ne vine să credem că e acolo. Dar acolo a fost dintotdeauna. Numai că noi ne-am făcut că nu-l vedem. Am crezut că putem mult mai mult decât putem. Vedem tragedia din Italia. Pe mine mă răvăşeşte. Încerc să scriu acum un cvartet de coarde şi am frisoane de fiecare dată când scriu o indicaţie. Toate sunt în italiană: allegro, giocoso strano, tragico, presto. Indescriptibil.

Mi se pare, totodată, că situaţia pe care o trăim acum poate fi înţeleasă prin muzică. Căci ce este muzica, dacă nu o modalitate de a înţelege viaţa prin intermediul construcţiilor sonore? Ce va urma după acest shut down? Să ne uităm în muzica lui Beethoven, şi poate că vom învăţa să-l sărbătorim la 250 de ani de la naştere şi pentru pauzele şi coroanele sale, pe care le-a plantat peste tot prin muzica lui. Tema I din Sonata Appassionata reflectă exact procesul psihologic prin care trecem acum. Suspendarea pe o tonalitate fără griji a societăţii bunăstării e doar părelnică (tonalitatea sextei napolitane, îi spunem noi în muzică – iarăşi Italia!). În bas sună patru optimi, ce parcă ne anunţă: pericolul care paşte la tot pasul. Îi răspundem firav cu patru optimi în sus, cu speranţă. Ameninţarea gravă se repetă, noi răspundem cu speranţă înnoită, mai sus. Apoi se dezlănţuie furtuna, scurt, ca un război-fulger. Apoi avem o coroană (fermata în italiană) pe un acord de dominantă. Şi asta e doar tema I. Va veni şi puntea, apoi tema a II-a, dezvoltarea, reluarea expoziţiei. Finalul e încă la orizont. Avem multe de învăţat încă de la bătrânul Beethoven.

Dan Dediu la Cabrillo Festival

Cât despre cum vor parcurge artiştii această perioadă… În exteriorul lor, fiecare va încerca să găsească câte o posibilitate de a-şi exercita vocaţia, talentul, priceperea. E un reflex normal pe care-l regăsim în această continuare de intenţie. În interiorul lor, cred că fiecare a suferit o traumă imensă. S-au prăbuşit nişte pereţi în sinea tuturor. Rămâne de văzut cum se va putea reclădi această dărâmătură interioară. Sloterdijk spune un lucru teribil, care ne poate da speranţă: orice se dărâmă ia formă de piramidă. Din punctul meu de vedere, gânditorii au de lucru în aceste vremuri. S-au strâns multe întrebări şi trebuie să găsească răspunsuri cu care să trăim mai departe.

M-a încântat exemplul dat de Germania, care a înfiinţat un fond de criză pentru cultură şi ajutorarea instituţiilor şi artiştilor, iniţiativă declarată a fi prioritate naţională

O.Ş.P. Artiştii reprezintă o categorie socială foarte restrânsă numeric. Totuşi, cum credeţi că ar trebui să se poziţioneze opinia publică în relaţia cu artiştii ?

D.D. O să spun un lucru dureros. În faţa morţii nu mai contează nimic. Trebuie să fii viu ca să te bucuri de roadele artei. Mie mi-e frică de astfel de momente, în care trebuie să măsurăm nivelurile de realitate cu măsuri diferite. Pentru că atunci vezi ce inutil e totul şi ai impulsul de arunca totul peste bord, numai ca să-ţi salvezi viaţa.

Şi totusi, arta trage acest semnal de alarmă de când există ea. Asta face arta: ne pune în gardă. ”Vezi că aici sunt probleme! Vezi că aşa nu mai poţi continua mult timp!” Asta a făcut, face şi va face arta. Ne pune o oglindă în faţă şi ne arată nouă înşine cum, ce şi unde suntem. De multe ori nu ne place, evident! Un mare futurolog ca Jacques Attali îndrăzneşte să scrie şi că muzica presimte cu mult timp înainte schimbările din societate. Ca un seismograf profetic. Dar în momente ca astea, ce mai putem spune?

Artiştii adevăraţi vor exista în continuare, căci faci artă pentru că nu poţi altfel. E un mod de existenţă. Cât despre opinia publică, m-a încântat exemplul dat de Germania, care a înfiinţat un fond de criză pentru cultură şi ajutorarea instituţiilor şi artiştilor, iniţiativă declarată a fi prioritate naţională. E normal: nu-ţi poţi permite să pierzi ceva clădit de generaţii întregi şi care te defineşte ca societate şi ca valori existenţiale. Cu toţii ar trebui să gândim astfel.  

Dan Dediu şi Cristian Măcelaru la CabrilloFestival

O.Ş.P. Profesorul Dan Dediu comunică la rândul său on line cu studenţii săi în acest moment. Cum decurg toate în această perioadă ?

D.D. Am mai multe modalităţi de a comunica cu studenţii mei, în funcţie de specificul cursului respectiv. Ceea ce pot să spun e că muncesc aproape de trei ori mai mult decât în mod normal. Dar nu mă plâng. Îmi place că studenţii (unii dintre ei) reacţionează şi putem astfel avansa, cât de cât. Cât despre mine: mă înregistrez, comentez fiecare slide, postez în cloud şi le trimit link-ul. Ei ascultă şi citesc, apoi îmi trimit temele, pe care le corectez în scris, le indic ce anume e bine, ce poate fi îmbunătăţit, unde sunt erorile, dacă este cazul. E o experienţă nouă, care mă obligă să formulez totul cu atenţie şi cu grijă de exprimare, cu acurateţe a argumentelor, cu justeţe a inflexiunii vocii, cu fluenţă a discursului, fără gangăveală. Asta ia timp şi energie. Dar continuăm.

Mai greu e cu colegii care au cursuri de orchestră, cor, muzică de cameră. Cum te poţi descurca online? Sigur, pe bucăţele poţi asculta solo-urile de orchestră, poţi asculta individual dacă studentul ştie ştima respectivă. Dar cum să-i pui împreună? Şi, mai ales, cum să lucrezi la dozaje ori la rafinamente expresive? Mi se pare că ne îndreptăm spre o paradigmă culturală în care multe cuceriri ale spiritului se vor pierde din cauza noului tip de ambient socio-uman în care vom fi nevoiţi să trăim. Dar poate că mă-nşel. Chiar mi-ar părea bine să mă-nşel!

O.Ş.P. Dacă aţi fi fost în această perioadă rectorul Universităţii Naţionale de Muzică din Bucureşti, cum aţi fi abordat perioada prin care trecem ?

D.D.: Ca preşedinte al Senatului Universităţii Naţionale de Muzică sunt în continuare implicat şi colaborez foarte bine cu doamna rector Diana Moş. Ca rector, am prins tăierile veniturilor şi pensionările forţate din 2010-2011, ceea ce n-a fost uşor. Acum e altfel. Nu ştiu dacă e mai greu sau mai uşor. Vom vedea. Va fi o grea încercare pentru toţi conducătorii de instituţii. Ar fi bine să fim alături de ei.

Însă orice criză are şi o parte bună, după cum ştim. Dacă vom şti să găsim partea bună, atunci vom putea accesa variantele optime de supravieţuire.

Dacă va tuşi cineva din public, cum se vor mai putea concentra ceilalţi la muzică?

O.Ş.P. Cum credeţi că ar trebui să ne raportăm acum la ceea ce ne înconjoară, ca personalităţi artistice. Pe ce repere ne-am putea sprijini acum ?

D.D.: Bună întrebare. Vor mai fi aceleaşi rolul şi funcţia artei după această epidemie? Dar spectacolul sau concertul, cum va fi el privit? Ce încărcătură psihică va avea? Dacă va tuşi cineva din public, cum se vor mai putea concentra ceilalţi la muzică? Că doar ştim că se tuşeşte vârtos, mai ales în pasajele cu pauze sau între pauzele simfoniei sau concertului cu solist. Nu-ţi vine s-o iei la fugă? Nu-ţi piere tot cheful? E o problemă. Spun asta în cunoştinţă de cauză, pentru că şi eu am o tuse cronică de vreo 10 ani şi, de fiecare dată, aerul condiţionat de la Sala Palatului sau de la Ateneu îmi provoacă deseori accese de tuse.

Altă problemă: vom purta cu toţii măşti şi costume şi va fi bine. Cum vom face cu spectacolul de operă sub mască? Sau vom pune o mare barieră de plexiglas între noi, publicul, şi ei, cântăreţii? Ce se va mai auzi atunci?

După ce va fi trecut totul, probabil că va fi de o nebănuită forţă de atracţie acest tip de adunare, după ce manifestările online vor fi intrat în normalitate şi chiar în desuetitudine. Nu sunt futurolog, dar îmi place să imaginez variante de viitor. Poate că toţi ce vor intra la concert vor fi testaţi virusologic şi bacteriologic, şi atunci vom putea crea o comunicare şi chiar o comuniune cu celălalt. Deocamdată, în prezent suntem în cealaltă extremă: te sperii de celălalt, te distanţezi de el şi nu ai niciun contact cu el sau ea. Asta va duce în delirul Aceluiaşi. Toţi vom fi la fel. Va dura ceva până ne vom da seama că avem nevoie de Celălalt pentru a ne defini şi regăsi pe noi înşine.

Valentina Sandu Dediu şi Dan Dediu

Cum va fi după ce totul va trece? Vom reintra în normal, probabil. Depinde de cât timp va trece până atunci. Traumele lungi şi cu multe pierderi vor lăsa urme adânci. Instituţiile de concerte îşi vor relua stagiunile. Oamenii, încet-încet, se vor reobişnui să aibe curaj să stea cot la cot cu necunoscuţi în sălile de concert, mai ales dacă se vor fi vaccinat. Dar sensibilitatea lor? Dar deschiderea lor spre actul artistic va mai fi aceeaşi? Nu cumva vreo urgenţă interioară doar presimţită, o părere, un zvon, îi va face să se reîmpietrească? Căci acesta e adevăratul pericol care ne pândeşte: împietrirea sufletului. Câţi vor mai preţui arta şi miracolele pe care ea le aduce sufletului omenesc atunci când majoritatea locuitorilor planetei se vor fi împietrit sufleteşte?

A proteja sufletul omenesc în timpuri de molimă înseamnă a păstra o inimă caldă în societate. Iar aceasă inimă caldă este arta.

O.Ş.P. In calitate de director artistic al Festivalului „Săptămâna Internaţională a Muzicii Noi” (ediţiile 1999, 2001, 2007, 2008, 2016-19) vă aflaţi cu două luni înainte de debutul programat al ediţiei 2020, dacă situaţia ar fi fost una obişnuită. Cum vedeţi evoluţia istoriei festivalului în această perioadă ?

D.D. Sincer vă spun: cred că această ediţie va fi reprogramată. Vom avea o discuţie în Biroul Executiv al Uniunii Compozitorilor şi Muzicologilor din România şi vom lua o decizie la începutul lunii aprilie, decizie pe care o vom anunţa public în curând.

O întreagă paradigmă culturală s-a construit pornind de la interacţiunea intensă a oamenilor într-un cadru spectacular.

O.Ş.P. Se încearcă, la diferite niveluri de complexitate, a se oferi un tip de înlocuire on line a conţinutului live din sala de spectacol. Va afecta această soluţie de moment atracţia publicului pentru artele spectacolului, după multdorita revenire la normal ?

D.D. După cum spuneam, ne trebuie o analiză foarte pătrunzătoare aici. Spectacolul, concertul îşi are raţiunea de a fi în publicul căruia i se adresează. Aşa s-au construit în secolul al XIX-lea sălile de concerte, de către asociaţiile ”iubitorilor de armonie” -, societăţile filarmonice. Oamenii aceştia au dat bani de la ei pentru a constui templele în care să meargă să asculte muzică, să vadă teatru, să simtă magnetismul ce se trasmite de pe scenă şi care îi impresionează, le dă fiori, îi face să râdă sau să plângă, le dă de gândit, îi purifică interior. O întreagă paradigmă culturală s-a construit pornind de la interacţiunea intensă a oamenilor într-un cadru spectacular.

Epidemia însă dizolvă această coeziune interumană. Ne transformă în monade, despre care Leibniz spunea că ”nu au ferestre”. Exact aşa suntem acum. Tindem spre aseptic şi etanş. Stăm la vid. Întrebarea este: ne mai dorim să socializăm, în aceste condiţii? Nu prea. Astfel încât substituirea spectacolului live cu spectacolul online mi se pare ceva normal. Sigur că nu mai are aura respectivă a spectacolului sau concertului live, aură care era dată de interacţiunea mentală dintre protagonişti şi public, precum şi de cea socială de a fi părtaş la un act artistic, apropiat de cel religios.

Dar nici nu e ceva nou. Să ne gândim la transmisiunile în direct de la festivalul Enescu. Le puteam vedea foarte bine şi de acasă, din fotoliu. Această soluţie are şi câteva avantaje: e confortabilă, fără risc de îmbolnăvire ori terorişti-bombă sinucigaşi, asigură o regie vizuală diversă, o captare audio profesionistă. Aş spune că e o soluţie bună. La urma urmei, la fel a fost când a apărut înregistrarea. S-a construit o întreagă cruciadă pe tema concert versus înregistrare. A apărut apoi transmisiunea directă a concertelor şi spectacolelor, la radio şi la televizor. Iată că acum mai avem o formă: transmisiunea online fără public în sală, cu publicul acasă. Dar probleme vor fi. Bunăoară: vor mai cânta orchestrele, soliştii, dirijorii la fel de intens şi fără un public de faţă, care să aibe reacţii? Ştim cu toţii că într-un fel cânţi cu sala plină şi în alt fel cu ea goală. Aici e o provocare pentru interpreţi. Vor trebui să reînveţe să se exprime. Dar cu toţii vom trebui să reînvăţăm să trăim. Şi, până la urmă, nu adaptarea e esenţa vieţii?

După cum nici cinematograful nu a eliminat teatrul, nici înregistrarea n-a eliminat concertul, tot aşa nici această formă de transmisiune online fără public în sală nu va elimina concertul sau spectacolul. Epidemia va trece, şi atunci evenimentul live îşi va recăpăta forma, frumuseţea şi misterul. Îl vom preţui mai mult, căci vom fi învăţat ce înseamnă să nu-l ai.

Pe mine mă interesează să creez nişte momente de stupoare emoţională pe care publicul să nu le mai fi simţit în altă muzică

O.Ş.P. Să ne îndreptăm către zona creaţiei, cea principală a activităţii lui Dan Dediu. 5 simfonii şi alte piese pentru orchestră (Narcotic Spaces, Ornements, Studii-Motto, Spaima, Frenesia, Mantrana, Grana, Verva, Atlantis, Elegia minacciosa, Levante), 10 concerte instrumentale, patru opere (Post-ficţiunea, Münchhausen, Eva!, O scrisoare pierdută) şi o ConcertOperă (Wagner Under)… Care este direcţia care vi se pare cea importantă pentru propria evoluţie creatoare de până acum ?

D.D. Eu pendulez între lucrări. Uneori scriu mai multe în acelaşi timp. Nu spun că mă relaxez de o lucrare prin alta, cum făcea Enescu, dar pot să spun că mă deconectez de la o problematică şi mă ancorez în alta. Mi-am construit un arsenal de forţe componistice diverse, pe care le-am pritocit din toată istoria muzicii şi mi-am făcut o trusă cu multe unelte, cu care sunt în căutare de stupori emoţionale. Am o imagine despre concertul instrumental: vine un solist (sau mai mulţi) şi ne spune o poveste, împreună cu orchestra. Pe mine mă interesează să creez nişte momente de stupoare emoţională pe care publicul să nu le mai fi simţit în altă muzică. Stupoarea emoţională, de unde vine ea? Din faptul că nu-ţi vine să crezi ce auzi sau ce vezi, deşi simţi că e adevărat ce simţi. Asta te transpune într-o altă realitate. Te fascinează. Aşa că mă străduiesc să aduc solistul şi orchestra în nişte situaţii şi stări uimitoare, care să semene cu situaţiile şi stările din viaţă, dar care să fie realizate cu mijloace muzicale. Nu e deloc uşor, dar consider că asta trebuie făcut. La urma urmei, aş defini compozitorul ca fiind un descoperitor de vibraţii ascunse.  

E-adevărat, muzica mea sună foarte diferit de la o piesă la piesă. Febra şi Furia sunt foarte diferite de O scrisoare pierdută sau Levante. Dar asta e la suprafaţă. În adânc, cred că muzica mea e foarte unitară: vânează stupori emoţionale pe miriştile imaginaţiei.

O.Ş.P. Dacă este să privim înainte, către ce genuri vă tentează să vă orientaţi în viitor ? Mai mult spre marile producţii de tip operă ? Sau o altă orientare.

D.D. Mă gândesc de mult timp să mai scriu o operă. Am tot încercat să mă apuc de o operă la care mi-am făcut singur libretul, dar tot n-am găsit zvâcul care să mă facă să mă arunc în această aventură. Am scris prologul şi m-am lăsat. Nu poţi să scrii operă oricum, după părerea mea. Trebuie să ai un rezervor de energie creatoare suficient de mare, care să fie capabilă să te poarte cel puţin până spre mijlocul operei. Apoi, obligatoriu, trebuie să iei o pauză. Revenirea la partitură va trebui făcută după ce te dezintoxici de propria muzică. Numai aşa ai şanse să ajungi la capăt cu mintea limpede şi să-ţi iasă ceva de calitate.

Aşa că am preferat să mă adâncesc în scrierea de concerte. Am terminat un concert pentru violoncel şi orchestră, care s-a şi cântat în Germania şi în România. Şi de curând am încheiat un triplu-concert pentru vioară, violoncel, pian şi orchestră, intitulat ”Brahmsodia”, care se doreşte o ”răsucire” în stilul meu a muzicii lui Brahms şi care a fost programat în concertul de deschidere al Concursului George Enescu din toamnă. Într-un fel, această lucrare este o meditaţie despre întreaga tradiţie a muzicii clasice savante şi drumul spre care se îndreaptă ea în viitor. Asemenea lui Julian Barnes care a scris romanul Sunetul timpului preluând şi comentând fâşii temporale din biografia lui Şostakovici, am încercat să scriu o muzică despre muzica lui Brahms, deteritorializând această muzică şi apoi reteritorializând-o cu acelaşi material dizlocat, curăţat de sedimente şi relocat.

O.Ş.P. Privind înapoi, aţi studiat compoziţia la Bucureşti cu Ştefan Niculescu şi Dan Constantinescu, iar la Viena cu Francis Burt. În afara acestora, ce personalităţi v-au definit evoluţia creatoare ?

D.D. M-au ghidat în liceu compozitorii Octavian Nemescu, Doina Rotaru, Adrian Iorgulescu, precum şi profesorul meu de pian, Constantin Niţu. Maeştrii mei din Conservator au fost Ştefan Niculescu, Dan Constantinescu, dar şi Dan Buciu, Dinu Ciocan, Vasile Iliuţ, Nicolae Beloiu, Grigore Constantinescu, Irina Odăgescu, Cristina Rădulescu-Paşcu, Teodor Ţuţuianu. Victor Giuleanu m-a îndrumat la doctorat. Iar câţiva interpreţi au avut încredere în mine, mi-au comandat lucrări şi mi le-au cântat: Aurelian-Octav Popa şi Sanda Crăciun, Dorel Paşcu, Marius Ungureanu, Irina Mureşanu, Horia Andreescu, Cristian Mandeal, Ionuţ Bogdan Ştefănescu, Emil Vişenescu, Adrian Petrescu, Ladislau Csendes şi Dolores Chelariu, Marin Cazacu, Liviu Dănceanu, Tiberiu Soare, Sorin Petrescu, Emil Şein, Doru Roman, Diana Moş, Ansamblul Profil, Cristian Badea, Cristian Măcelaru. Şi, mai cu seamă, Valentina Sandu-Dediu, cu care am cântat cot la cot toate piesele pe care le-am scris pentru noi doi şi cu care am discutat ”în premieră” toate compoziţiile pe care le-am scris.

Emisiunile mele de iniţiere muzicală s-au bazat pe multe analogii, pentru a înlesni înţelegerea realităţilor muzicale pentru cei cărora le place muzica şi vor să ştie mai mult despre ea

O.Ş.P. Îmi amintesc că între 2003 şi 2006 aţi realizat pentru TVR câteva zeci de episoade din serialul de iniţiere muzicală „Aventura sunetelor”, pentru care aţi primit şi premiul ATF pe anul 2004 şi apoi 12 episoade din serialul „Muzici dintr-o expoziţie” (2008-2009). De asemenea multe emisiuni de radio. De ce a simţit nevoia Dan Dediu să se îndrepte în această direcţie ?

D.D. Când mi s-a ivit ocazia, am luat acest lucru ca pe o provocare de a învăţa din nou. Şi, mai cu seamă, de a-mi dezvolta un limbaj simplu de a vorbi despre muzică. În general, am multe idei. Multe dintre aceste idei sunt analogii. Astfel încât emisiunile mele de iniţiere muzicală s-au bazat pe multe analogii, pentru a înlesni înţelegerea realităţilor muzicale pentru cei cărora le place muzica şi vor să ştie mai mult despre ea. Analogiile dau prospeţime percepţiei. Ele sunt miezul înţelegerii.

Cred că şi dintr-o nevoie de auto-clarificare am acceptat să fac diferite tipuri de emisiuni. Îmi place să predau, să ştiu despre ce vorbesc, să vorbesc despre ce ştiu şi să-mi clarific gândurile. Simt că dacă-mi ”spăl” ideile prin scris sau vorbit, pot să pătrund mai bine în esenţa fenomenelor şi atunci capăt o acuitate a privirii şi simţirii care mă ajută să şi formulez mai bine ceea ce vreau să spun. Şlefuirea nu se termină niciodată, dar trebuie să hotărăşti când să pui punct. O formulare bună e revigorantă şi se ţine minte.  

Te duci să vânezi ceva ce numai tu vezi, pe care l-ai adulmecat, ştii că e acolo şi ar putea îndestula emoţional o întreagă umanitate. O taină. Altfel, n-are rost. Mai bine faci altceva.

O.Ş.P. Ce sfat aţi da unui tânăr de oriunde din această lume care în primăvara anului 2020 se gândeşte să dea admiterea la compoziţie ? Îmi amintesc că la finalul anilor 80, atât semnatara acestor rânduri cât şi cel care este intervievat făceau parte dintre exoticii tineri români care dădeau admitere la muzicologie respective compoziţie în nişte condiţii economice similar (nu mă refer la cele epidemiologice) ?

D.D. Să scrie o poezie de dragoste, să citească Fraţii Karamazov şi să miroasă o lăcrămioară.  Dacă le face pe toate trei, are şanse să şi spună ceva prin muzica pe care o va face. Dacă nu, de ce aş asculta o muzică scrisă de cineva care n-are nimic să-mi spună? Compoziţia, am spus-o deja, e o muncă de vânător. Te duci să vânezi ceva ce numai tu vezi, pe care l-ai adulmecat, ştii că e acolo şi ar putea îndestula emoţional o întreagă umanitate. O taină. Altfel, n-are rost. Mai bine faci altceva.

O.Ş.P. Cum am putea încheia optimist acest interviu ?

D.D. Optez pentru optimile optimizate ale optimistului Beethoven din debutul Simfoniei a V-a. Şi pentru pauza de optime cu care începe această simfonie. Vă daţi seama? O simfonie a Destinului să înceapă cu o pauză de optime, cu o respiraţie? Ce poate fi mai optimist decât să poţi respira înainte de a începe să cânţi?