A doua generaţie este a constructorilor, care lucrează, prin definiţie, pe verticală. Ei încearcă să atingă cerul luptând împotriva gravitaţiei. „Exegi monumentum” spunea bătrânul Horaţiu.

A treia generaţie este a esteţilor. Ei umanizează şi rafinează spaţiul construit, dar după alte legi, conforme cu exigenţele inefabilului contemplativ.

A patra generaţie este generaţia barbarilor, care face praf şi pulbere tot ce-au construit generaţiile precedente. Barbaria este şi o stihie, indiferent dacă este naturală sau umană. Barbaria, ca şi civilizaţia, se desfăşoară pe cercuri, pe valuri; val-vârtej.

A cincea generaţie – chiar potrivit titlului – nu există, sau încă nu s-a născut.

De aceea, va trebui să intre în joc o altă primă generaţie, care să o ia de la un alt început:

„Podul de piatră s-a dărâmat,

A venit apa şi l-a luat.

Vom face altul pe mal în jos,

         Altul mai trainic şi mai frumos.”

2.  CONTEXTUL ŞI CARACTERELE

Mai întâi, au fost numite neutral „evenimente”. Or, „evenimentele” din 1989 au constituit o revoluţie în Istoria românilor. O revoluţie este mai mult decât o revoltă şi altceva decât o lovitură de stat, deşi le poate implica pe ambele, ca momente auxiliare sau secundare.

O revoluţie, însă, chiar adevărată fiind, nu creează caractere; ea le poate doar pune în joc, sau le poate adeveri. Revoluţia din 1989 a creat un nou context istoric. Incidenţa caracterelor – respectiv a atitudinilor – cu acest context s-a petrecut în cel puţin trei registre:

Pentru unii, spaţiul istoric s-a deschis până la un punct iresponsabil. Există o formă autentică a libertăţii şi nesfârşite forme degradate ale ei. Deşi tipologizează, cuvintele disting şi nuanţează, de unde nucleul unei familii de cuvinte: libertate, libertinism, libertinaj.

Pentru alţii, acelaşi spaţiu istoric s-a închis până la un punct nedrept, de unde şi varietatea tipologiei „vinovaţilor fără vină”. Sau a talentelor reale şi neactivate, dacă nu chiar stopate, delimitate şi limitate, eliminate din „mersul istoriei”.

Iar alţii, cum se spune, „au schimbat-o ca la Ploieşti”. Ca să se adeverească încă o dată că Eminescu şi Caragiale – clasicii sunt prin definiţie tipici – constituie cele două feţe ale unei singure medalii, de aur şi de cenuşă – niciodată de diamant – a istoriei poporului român.

Acesta este paradoxul care trebuie mereu dezlegat: contextul se poate schimba, caracterele, de oricare fel ar fi ele, rămân până la moartea lor.