Articol publicat pe blogul Despre Opera.

Mai întâi, poemul Vox Maris, despre care credeam că nu mai e nimic de descoperit la el. Dar în seara aceasta am realizat cât de inclasabil este Enescu. E compozitorul nostru naţional, drept dovadă Rapsodiile şi Poema română, dar şi francezii au tot dreptul să-l revendice în panteonul lor muzical, prin educaţia pe care i-au dat-o, ca elev al lui Massenet şi Fauré şi prin creaţia lui Œdipe la Paris, cu toate că Enescu a absolvit şi conservatorul din Viena, e drept, în chip de enfant prodige, la 13 ani. Părea destul de clar că Vox Maris are o filiaţie franceză. De altfel, îmi aduc aminte cum Antonio Pappano a prezentat poemul simfonic al lui Enescu precedat fără pauză de Une barque sur l’océan de Ravel, la Festivalul din 2013, şi a părut o alegere pe cât de logică pe atât de ingenioasă.

Cu toate acestea, Gianandrea Noseda a găsit în partitura lucrării nişte sensuri surprinzătoare, o bună parte din viziunea sa revelând un Enescu foarte apropiat de Respighi, riguros ritmic, muzica  unei mări scăldate în lumina crudă a unui răsărit de soare. Şi brusc, mi-am readus aminte de motto-ul bienalei de anul acesta, „Lumea în armonie“, pe care l-am găsit potrivit. Din păcate, Cosmin Ifrim n-a contribuit cu nimic special la această imagine, un timbru ingrat, cu grave anemice şi o emisie alterată de un vibrato larg şi periculos. Nici corul Radioului nu a strălucit, lipsit de definiţie şi propunând o voce de soprană nesemnificativă.

Prima parte a serii s-a încheiat cu premiera mondială a unui ciclu de cântece compus de Iain Bell special pentru vocea sopranei Diana Damrau: The Hidden Place.

Citiţi continuarea articolului pe blogul Despre Opera.