Veșnicia s-a născut la... stat

Țară a dezechilibrelor de tot felul, de la cele demografice la cele de dezvoltare sau școlarizare, România nu reușește să puncteze coerent la capitolul echitate, în ciuda multor documente programatice care-și fixează acest obiectiv. Nu e vorba de egalitate, așa cum eronat s-ar putea crede, ci de echitate, un concept diferit, care presupune un tratament corect, nediscriminator, şi absența privilegiilor, chiar și în condițiile recunoașterii diferențelor individuale. De altfel, potrivit studiilor în domeniu, echitatea – ca element al mediului social – se numără printre indicatorii calității vieții, oamenii având nevoie să creadă în mecanismul aplicării justei măsuri.

Politicianul german Erhard Eppler, fost ministru federal pentru cooperare și dezvoltare economică, scria la un moment dat că omul descoperă de la vârste fragede deosebirile de statut, resurse, aptitudini etc, iar societatea învaţă să trăiască cu miile de inechităţi mai mici sau mai mari, așa cum sunt, de pildă, salarizările diferite. Dar, atrăgea el atenția, există o graniță fină între inechitatea tolerabilă și cea care devine insuportabilă, iar misiunea monitorizării și reglajelor necesare le revine decidenților. Bunăoară, explica Eppler, faptul că un manager câștigă de 20 de ori mai mult decât un muncitor este considerat normal. Dar când diferența se mărește brusc la de 200 de ori, încep să se acumuleze întrebările, frustrările și indignarea, mai ales atunci când se mai descoperă și că managerul respectiv a făcut concedieri pentru a spori artificial rentabilitatea firmei ori și-a acordat bonusuri exagerate.

Discuții de acest fel se poartă și la noi în această perioadă, când salariul președintelui țării este luat ca reper pentru introducerea unor corecții ale câștigurilor unor bugetari excesiv de „norocoși”. Stai să te întrebi dacă a conduce o companie, o autoritate ori o instituție de stat presupune o responsabilitate mai mare decât a gestiona treburile statului în ansamblul său, ca să se justifice salariul copios. Asta judecând strict funcțiile și răspunderile, fără a discuta despre felul în care se achită ocupanții de sarcini. Desigur, în teorie, un bun specialist merită recompensat pentru pregătirea, capacitatea și experința sa, numai că acolo unde nu există criterii de performanță – iar la stat, să recunoaștem, nu prea există – e greu de justificat câștigul disproporționat în raport cu situația din țară. 

În plus, în sectorul public, peste care s-au revărsat de mulți ani binefaceri de tot felul, la leafă se adaugă de cele mai multe ori sporuri și favoruri (de pildă libere și punți periodice), precum și o stabilitate a postului similară cu neclintirea! Să ne amintim, de exemplu, cazul pompierului de la Institutul Marius Nasta din București, imposibil de concediat în ciuda faptului că lipsise de la serviciu luni în șir, înlănțuind concediile medicale cu cele de odihnă și lăsând spitalul fără un om de bază în sistemul de protecție. Și să recitim și analiza incomodă a consilierei de stat Mădălina Turza, de luna trecută, în care autoarea acuza, între altele, tocmai dificultatea descotorosirii instituțiilor de chiulangii și incompetenți. Un conducător de instituție mai bine se „sinucide” decât să poată concedia un angajat în sectorul public, scria Mădălina Turza, pledând pentru modificarea legislației, astfel încât managerii de la stat să poată să facă evaluări individualizate și să aibă pârghii efective de sancțiune. Ceea ce nu vom vedea prea curând.

Iar dincolo de pomenitele avantaje ale bugetarilor în fața lucrătorilor din privat, un grafic comparativ între ponderea și câștigurile din cele două sectoare ale economiei, la nivelul lui 2020, este grăitor pentru dezechilibrul care macină serios temelia eșafodajului social. Pentru cei 855.781 de salariați de la stat, venitul mediu brut era de 6.986 de lei, pe când pentru cei 3.360.571 de angajați la „particulari”, venitul mediu brut era de 4.811 lei. Salariul de bază mediu al bugetarilor era cu 32% mai mare decât al privaților, iar veniturile – cu 43%. Una din explicații ar fi că, în sectorul public, care nu înseamnă doar funcționărime, ci și profesori, medici ș.a., ponderea specialiștilor este de 43%, pe când la „particulari” – de numai 16% (tot cât cei cu studii elementare), iar pregătirea înaltă ar fi mai bine retribuită.

Totuși, în România se observă cu ochiul liber favorizarea unor categorii de angajați în raport cu altele, de la recrutare la salarizare și pensionare. Decalajul se mărește constant, iar angajatorilor privați, chiar și dacă ar vrea, le-ar fi greu să concureze cu avantajele din sectorul public. Or, diferența de tratament distruge treptat și solidaritatea între cetățeni, și încrederea lor în buna funcționarea a statului. „Nu există o societate care să reziste mult timp în asemenea condiţii”, avertiza același Erhard Eppler, subliniind că echitatea „nu este un cal de bătaie pentru romantici ai justiţiei sociale, ci o misiune esenţială a politicii, una care nu se va finaliza niciodată.“ Deocamdată însă, ceea ce vedem în spațiul autohton este cum veșnicia s-a născut nu cum spunea Blaga la sat, ci… la stat.