Un nou șerif, aceeași doctrină? (alegeri Israel)

Alegerile din Israel pot schimba omul de la conducere și pragul declanșării unui nou război cu Iranul, dar mult mai puțin obiectivele militare din Gaza.

Foto: ChatGPT

Alegerile din Israel pot schimba mai mult abordarea față de Iran decât politica din Gaza

Pe 27 octombrie, israelienii sunt chemați la primele alegeri legislative de după atacul Hamas din 7 octombrie 2023. Scrutinul are toate semnele unui referendum asupra lui Benjamin Netanyahu și asupra modului în care a condus cel mai lung război purtat de Israel de la înființarea statului, în 1948.

Sondajele plasează blocul conservator al premierului puțin în urma taberei principalului său rival, fostul șef al Statului Major General, Gadi Eisenkot. Niciuna dintre cele două grupări nu pare însă capabilă să adune singură cele 61 de mandate necesare pentru majoritatea în Knesset, parlamentul cu 120 de locuri.

Se anunță, așadar, negocieri postelectorale complicate, în care partidele mici pot ajunge să hotărască cine conduce țara. Dincolo de această aritmetică, în capitalele occidentale se pune o întrebare mai importantă: dacă Netanyahu pierde puterea, cât se schimbă, în realitate, politica externă a Israelului?

Cifrele explică de ce răspunsurile sunt prudente. Partidul lui Eisenkot, Yashar, are în sondaje un avantaj mic față de Likud, formațiunea lui Netanyahu, ambele fiind în jurul a 23 de mandate. Lista comună a lui Naftali Bennett și Yair Lapid, Beyachad, a coborât la aproximativ 13. Blocul premierului se învârte în jurul a 50 de locuri, iar opoziția sionistă se află la un nivel comparabil. Diferența ar urma să fie făcută de formațiunile mai mici, inclusiv de partidele ultraortodoxe, a căror fidelitate față de Netanyahu nu mai poate fi considerată sigură.

Eisenkot a exclus participarea la un guvern condus de actualul premier. Numai că politica israeliană a arătat de multe ori cât de repede se pot modifica angajamentele din campanie atunci când începe negocierea unei majorități. Ceea ce pare imposibil în octombrie poate deveni negociabil în decembrie.

Referendum asupra lui „Mister Securitate”

Netanyahu și-a construit, timp de decenii, imaginea liderului care știe să țină Israelul în siguranță. Atacul din 7 octombrie a lovit chiar în centrul acestei reputații. De atunci, premierul a încercat să o refacă prin demonstrații de forță: campaniile din Gaza și Liban, apoi războiul aerian împotriva Iranului. În privința acestuia din urmă, este răspândită interpretarea că Netanyahu a avut un rol important în convingerea președintelui Donald Trump să-l declanșeze la începutul acestui an. Influența exactă a premierului israelian asupra deciziei americane rămâne însă greu de separat de calculele proprii ale Washingtonului.

Dacă Netanyahu câștigă, în ciuda proceselor de corupție care îl urmăresc de ani de zile, rezultatul va fi prezentat drept o confirmare a strategiei sale. Dacă pierde, în afara Israelului se va vorbi imediat despre șansa unui nou început. Jan Philipp Burgard, care a urmărit campania de la Tel Aviv pentru rețeaua de corespondenți a grupului Axel Springer, descrie această așteptare printr-o imagine de western: apariția unui nou șerif ar schimba atmosfera și ar putea ajuta Israelul să recâștige încrederea partenerilor internaționali.

Imaginea surprinde bine speranța unei schimbări, dar poate crea și așteptări exagerate. Un alt lider poate vorbi diferit, poate negocia mai atent și poate reface relații deteriorate. Asta nu înseamnă că va abandona principiile de securitate în jurul cărora există un acord larg în societatea israeliană.

Iar Gadi Eisenkot nu este un politician care promite renunțarea la forță.

Generalul care nu promite o revoluție

Biografia militară a lui Eisenkot este legată de unele dintre cele mai dure concepte ale doctrinei israeliene. După războiul din 2006, în perioada în care conducea Comandamentul de Nord, a formulat principiile cunoscute ulterior drept „doctrina Dahiya”, după numele cartierului din Beirut asociat cu Hezbollah. Ideea era folosirea unei forțe de mare amploare împotriva zonelor din care operează adversarul, pentru a-i provoca pierderi suficient de mari încât să descurajeze o nouă confruntare. Formularea potrivit căreia localitățile din care se trage ar deveni ținte militare a rămas una dintre cele mai controversate componente ale acestei abordări. Ea nu înlătură obligația de a distinge între obiective militare și civili, dar arată cât de departe este Eisenkot de imaginea unui lider conciliant. Ca șef al Statului Major General al Forțelor de Apărare ale Israelului, între 2015 și 2019, a condus „campania dintre războaie”: sute de lovituri, multe dintre ele desfășurate discret, menite să limiteze consolidarea prezenței iraniene în Siria. După 7 octombrie, a intrat în cabinetul de război. Războiul l-a lovit și personal: fiul său a murit în luptele din Gaza. În 2024, Eisenkot a părăsit guvernul, reproșându-i lui Netanyahu lipsa unei strategii pentru ceea ce urma după operațiunile militare. Această critică este importantă pentru înțelegerea diferenței dintre cei doi. Eisenkot contestă felul în care este condus războiul și absența unei ieșiri politice, fără să pună sub semnul întrebării necesitatea înfrângerii militare a Hamas. Programul său pentru Gaza păstrează această linie dură. Săptămâna trecută, a promis distrugerea aripii militare a Hamas și încheierea controlului organizației asupra fâșiei într-un termen de 18 luni.

Niciun candidat cu șanse reale de a deveni premier nu pune în centrul campaniei crearea unui stat palestinian. Eisenkot însuși a respins această temă ca nerelevantă în condițiile de după 7 octombrie. Atacul Hamas a împins spre dreapta consensul israelian în materie de securitate. Competiția electorală se desfășoară în mare măsură în interiorul acestui consens. Se discută cine poate obține rezultatele promise, cu ce costuri și în cât timp.

De aceea, concluzia lui Burgard este prudentă: o schimbare de guvern ar aduce cel mult o corecție, nu o revoluție. În Gaza, această dezbatere se suprapune peste o realitate devastatoare. Armistițiul din octombrie 2025 a oprit marile operațiuni, dar nu a pus capăt morților. Potrivit Ministerului Sănătății din Gaza, aflat sub administrația Hamas, peste 1.200 de palestinieni au fost uciși după intrarea în vigoare a încetării focului. Bilanțul total raportat de instituție pentru perioada de după octombrie 2023 a depășit 73.000 de morți.

Hamas nu a fost dezarmat. Administrarea postbelică a fâșiei rămâne neclară. Orice viitor guvern israelian va prelua aceeași problemă: cum transformă rezultatele militare într-o situație politică și de securitate care să poată fi menținută?

Aici se vede una dintre diferențele de prezentare dintre rivali. Eisenkot pune un termen de 18 luni. Netanyahu a promis, timp de doi ani, „victoria totală”. Dar nici termenul, nici formula nu răspund singure întrebării despre cine va conduce Gaza și în ce condiții.

Cisiordania: locul în care schimbarea s-ar putea vedea

Există totuși un dosar în care o schimbare de guvern ar putea produce o diferență mai ușor de observat: Cisiordania.

Violențele comise de coloniști împotriva palestinienilor au devenit atât de frecvente și de grave încât s-au transformat într-o problemă diplomatică majoră pentru Israel.

Luna trecută, aproximativ două duzini de state, în frunte cu Regatul Unit, Franța și Canada, au impus sancțiuni împotriva coloniștilor violenți. A fost încă un semnal al deteriorării relațiilor dintre Israel și o parte dintre partenerii săi occidentali.

Săptămâna trecută, agresarea brutală a unei jurnaliste americane de către coloniști mascați, în timp ce documenta asemenea violențe, a provocat condamnări inclusiv în Statele Unite, principalul susținător al Israelului.

În această privință, Eisenkot promite o schimbare: aplicarea legii și limitarea acțiunilor coloniștilor violenți. Miza depășește răspunderea pentru fiecare agresiune. Ea privește capacitatea statului de a-și impune autoritatea și disponibilitatea guvernului de a acționa împotriva unor grupuri care se bucură de protecție politică. Netanyahu depinde de parteneri din dreapta naționalist-religioasă, pentru care extinderea colonizării este un obiectiv ideologic. Această dependență îi limitează libertatea de acțiune și îi reduce credibilitatea atunci când promite măsuri împotriva radicalilor.

Un guvern condus de Eisenkot s-ar sprijini pe o altă combinație de partide. Ar putea avea, cel puțin teoretic, mai mult spațiu pentru a restabili autoritatea statului în locurile în care grupurile radicale au ajuns să impună propriile reguli.

Capacitatea lui de a face acest lucru ar depinde, firește, de majoritatea pe care reușește să o formeze. Dar pentru capitalele europene, care privesc situația din Cisiordania ca pe unul dintre principalele motive de dispută cu Israelul, acesta ar fi un test concret al schimbării.

Declarațiile despre refacerea relațiilor internaționale ar putea fi măsurate în anchete, sancțiuni, protecția comunităților amenințate și aplicarea efectivă a legii.

Iranul: adevărata diferență dintre cei doi

Cea mai importantă deosebire dintre Netanyahu și Eisenkot privește însă Iranul și condițiile în care Israelul ar trebui să intre într-un nou război.

Conflictul declanșat la începutul anului se află, deocamdată, într-o stare de suspendare fragilă. Atacurile directe dintre părți au fost în mare parte oprite, dar Iranul continuă să lovească periodic petroliere care traversează Strâmtoarea Ormuz.

Donald Trump a lăsat să se înțeleagă că ia în calcul un nou val de lovituri masive după alegerile americane de la jumătatea mandatului, programate pe 3 noiembrie.

Potrivit relatărilor invocate, Netanyahu ar insista pentru această variantă și ar fi discutat discret cu secretarul apărării, Pete Hegseth. În același timp, un al treilea portavion american s-ar îndrepta spre Golf. În acest context, reluarea ostilităților în noiembrie este o posibilitate luată în serios. Costurile ar depăși imediat regiunea: prețuri mai mari la petrol, transporturi mai scumpe și noi perturbări ale comerțului mondial. Netanyahu a publicat recent o doctrină de securitate care include explicit loviturile preventive. Eisenkot susține o condiție mai restrictivă: acțiunea militară împotriva Iranului ar fi justificată în fața unei amenințări iminente de dobândire a armei nucleare. El afirmă că nu are cunoștință, în prezent, de o asemenea amenințare. Diferența poate părea una de vocabular militar, dar privește chiar decizia de a începe un război.

O lovitură preventivă urmărește să elimine un pericol care ar putea deveni mai grav în viitor. O lovitură de preempțiune urmărește să împiedice un atac considerat iminent. Criteriile folosite pentru a evalua amenințarea pot conduce la hotărâri foarte diferite.

Israelul are în propria istorie exemple asociate ambelor abordări: lovitura din iunie 1967, prezentată în mod obișnuit drept preempțiune, și atacul preventiv asupra reactorului irakian Osirak, din 1981.

Un premier care consideră suficientă dezvoltarea unui pericol potențial și unul care cere dovezi ale iminenței sale vor recomanda lucruri diferite Washingtonului. Pot împărtăși aceeași neîncredere față de regimul iranian, dar pot ajunge la concluzii opuse asupra momentului în care trebuie folosită forța.

Aceasta este una dintre puținele diferențe electorale care ar putea schimba direct probabilitatea unei noi confruntări regionale.

Relația cu America se câștigă și dincolo de Casa Albă

Există și un argument instituțional, mai puțin spectaculos decât deplasarea unui portavion, dar important pentru securitatea Israelului.

Eisenkot a criticat discursul lui Netanyahu despre transformarea țării într-o „super-Spartă”. El susține că actualul premier a deteriorat grav relația Israelului cu societatea americană, dincolo de legăturile cu administrația aflată la putere.

Pentru Israel, această problemă are consecințe pe termen lung. Sprijinul american înseamnă muniție, interceptoare, cooperare militară și protecție diplomatică. Continuitatea lui depinde și de felul în care Israelul este privit în Congres, în partide și în rândul alegătorilor.

Pierderea simpatiei în rândul tinerilor americani și în interiorul Partidului Democrat poate deveni o vulnerabilitate strategică, chiar dacă relația personală dintre premierul israelian și președintele american rămâne apropiată.

Un fost șef al armatei, obișnuit să vorbească despre obiective, resurse, riscuri și rezultate, ar putea avea mai multă credibilitate în încercarea de a reface aceste legături. Ar putea explica o politică de securitate dură fără să o sprijine permanent pe retorica mobilizării identitare.

Este o posibilitate, nu o garanție. Politica lui Eisenkot față de Hamas și Hezbollah ar putea rămâne foarte dură, iar refacerea încrederii ar cere și decizii concrete, nu doar schimbarea tonului.

Rămâne, în plus, întrebarea cât de mult s-ar modifica politica lui Trump în absența lui Netanyahu.

Președintele american are propriile interese și își ia propriile decizii. Relația cu Israelul va rămâne apropiată indiferent cine formează viitorul guvern. Plecarea lui Netanyahu nu ar șterge motivele de confruntare dintre Washington și Teheran.

Trump a intervenit chiar în campania israeliană, sprijinindu-l public pe actualul premier pe rețelele sociale. Efectul electoral al acestui sprijin este însă greu de măsurat, chiar dacă președintele american se bucură de popularitate în rândul israelienilor evrei.

Analista Dahlia Scheindlin observă că poziția generală a lui Netanyahu nu s-a schimbat fundamental în ultimii doi ani. Coaliția sa a rămas sub pragul majorității în tot acest interval.

Un mesaj de susținere venit de la Washington poate mobiliza alegători și poate domina o zi de campanie. Este mult mai greu să repare, în ultima săptămână, pierderea de încredere pe care nici doi ani de război nu au reușit să o înlăture.

De ce contează la București

Pentru România, alegerile israeliene au consecințe care depășesc interesul firesc pentru evoluțiile din Orientul Mijlociu.

Primul canal este energetic și economic. Reluarea războiului cu Iranul în noiembrie ar putea scumpi petrolul și ar face rutele comerciale mai nesigure. Efectele s-ar transmite într-o Europă care suportă deja costurile sprijinirii Ucrainei și presiunea propriilor probleme economice.

Pentru consumatori și companii, o criză regională se poate transforma repede în combustibil mai scump, transporturi întârziate și costuri suplimentare. Distanța geografică oferă puțină protecție într-o economie dependentă de fluxuri internaționale.

Al doilea canal este militar. Dacă informația despre trimiterea unui al treilea portavion american în Golf se confirmă, ea trebuie citită și în contextul reevaluării prezenței convenționale americane în Europa.

Resursele Washingtonului sunt mari, dar finite. Orientul Mijlociu, Indo-Pacificul și flancul estic solicită uneori aceleași categorii de capacități: apărare antiaeriană, informații, aviație, logistică și muniții. O escaladare în Golf nu înseamnă automat retragerea unor forțe de la Marea Neagră. Înseamnă însă o cerere suplimentară asupra resurselor americane și o nouă competiție pentru atenția conducerii politice și militare.

Pentru București, această legătură trebuie urmărită atent. Un conflict regional prelungit poate afecta disponibilitatea sprijinului și ritmul în care sunt îndeplinite alte angajamente, chiar fără o schimbare declarată a priorităților. Al treilea canal privește relația bilaterală. Industria israeliană de apărare participă la programe de înzestrare ale Armatei Române, iar în Israel trăiește o comunitate numeroasă de persoane originare din România și de descendenți ai acestora. Legăturile dintre cele două țări au, prin urmare, o dimensiune militară, economică și umană care depășește relația dintre două guverne.

Un executiv israelian mai preocupat de refacerea relațiilor cu Europa, inclusiv prin măsuri în Cisiordania, ar ușura pentru București păstrarea echilibrului dintre parteneriatul cu Israelul și pozițiile comune ale Uniunii Europene. Aceasta nu ar elimina toate divergențele, dar ar crea mai mult spațiu pentru cooperare și mai puține situații în care diplomația română este obligată să gestioneze tensiuni între parteneri importanți.

Indiferent cine câștigă, campania arată cât de atent trebuie deosebită schimbarea liderului de schimbarea politicii de securitate. Alegătorii pot sancționa un premier, pot cere alt stil de conducere și pot susține refacerea relațiilor externe, păstrând totodată o poziție dură față de amenințările percepute. În cazul Israelului, o eventuală alternanță ar putea conta mai mult în privința momentului și condițiilor unui nou război cu Iranul decât în stabilirea obiectivelor militare din Gaza. Pentru România și pentru celelalte state mici și mijlocii, această diferență are valoare practică. Politica externă trebuie construită pe înțelegerea deciziilor pe care un nou guvern le poate schimba și a celor pe care consensul intern îl va împinge să le continue.