Strict secret: spionul cu carte de vizită

Sub acoperirea afacerilor, confruntarea dintre SUA și China intră în lumea spionajului economic, unde securitatea națională și interesele private riscă să se confunde.

Foto: ChatGPT

Pentagonul vrea propriii ofițeri sub acoperire profundă pentru războiul economic cu China

Războiul economic dintre Statele Unite ale Americii (SUA) și China s-a purtat până acum mai ales la vedere: prin tarife, restricții la export, liste negre și investiții de stat în minerale critice. Pentagonul ar vrea să adauge acestui arsenal și o componentă ascunsă.

Potrivit unor surse familiarizate cu inițiativa, Departamentul Apărării pregătește un program care ar trimite în străinătate ofițeri cu acoperire neoficială. Aceștia ar lucra ca oameni de afaceri sau angajați ai unor companii private, fără vreo legătură aparentă cu guvernul american.

Proiectul se află încă în faza de planificare. Pentagonul îi neagă oficial existența, iar comitetele Congresului nu par să fi fost informate. Într-un domeniu construit pe secret, nici dezmințirea nu închide discuția, nici relatările pe surse nu pot ține locul unei confirmări. Ele ridică însă o întrebare importantă: cât de departe este pregătit Washingtonul să meargă în confruntarea economică cu Beijingul?

Oamenii din Cerberus

Inițiativa ar fi coordonată de Tom Rakusan, un veteran cu 39 de ani de activitate în Agenția Centrală de Informații (CIA). Fost director adjunct pentru operațiuni, Rakusan a ocupat una dintre funcțiile-cheie în conducerea spionajului american și a coordonat răspunsul agenției la interferența rusă în alegerile din 2016.

După pensionare, a trecut la Cerberus Capital Management, fondul de investiții cofondat de miliardarul Steve Feinberg. L-a urmat apoi pe acesta la Pentagon, unde Feinberg ocupă funcția de secretar adjunct al apărării.

Tot din Cerberus vine și George Kollitides, care conduce Unitatea de Apărare Economică. Această structură reprezintă partea vizibilă a aceleiași strategii și este deja implicată în investiții de sute de milioane de dolari în rafinării și mine. Printre proiectele menționate se află și o investiție de 750 de milioane de dolari într-un zăcământ de pământuri rare din Brazilia.

Alegerea lui Rakusan spune ceva despre ambiția programului. Are reputația unui om de operațiuni dispus să-și asume riscuri, care a călătorit în Irak cu pașaport ceh și și-a susținut subordonații trimiși în misiuni periculoase. În prima administrație Trump, se număra printre cei care doreau un răspuns dur la acțiunile Rusiei din 2016.

Cei care îl apreciază vorbesc despre curaj și inițiativă. Criticii văd în proiect încercarea de a construi „propria CIA” în interiorul Pentagonului. Cele două portrete nu se exclud: un conducător îndrăzneț poate împinge înainte o operațiune dificilă, dar poate și forța limitele unei instituții.

Tabloul merită privit în ansamblu. Războiul economic american este gestionat tot mai mult și de oameni veniți din fonduri de investiții și din operațiuni clandestine. Sunt medii diferite, dar ambele lucrează cu informații sensibile, își asumă riscuri și păstrează multe dintre deciziile importante departe de ochii publicului.

Potrivit relatărilor despre proiect, ideea de a plasa programul secret chiar în Unitatea de Apărare Economică ar fi fost abandonată deoarece structura atrăsese deja prea multă atenție din partea presei și a Congresului. O victorie democrată la alegerile din noiembrie ar fi putut intensifica verificările.

Dacă acesta a fost într-adevăr motivul, detaliul este revelator: supravegherea democratică riscă să fie tratată ca un obstacol de ocolit, deși tocmai ea trebuie să stabilească limitele unei asemenea inițiative.

Ironia Liniei X

Istoria oferă aici o paralelă incomodă. În timpul Războiului Rece, spionajul economic și tehnologic organizat la scară mare era una dintre specialitățile serviciilor sovietice.

Direcția T a Comitetului pentru Securitatea Statului, KGB, și ofițerii săi de pe Linia X colectau sistematic tehnologie occidentală. În același univers clandestin, rețelele de „ilegali” — agenți ascunși sub identități civile, fără protecție diplomatică — reprezentau una dintre formele cele mai sofisticate și mai riscante ale meseriei.

În 1981, colonelul Vladimir Vetrov le-a predat francezilor informațiile cunoscute ulterior drept dosarul Farewell. Occidentul a putut vedea astfel amploarea operațiunilor sovietice de achiziție clandestină a tehnologiei. Răspunsul a inclus contramăsuri și, potrivit relatărilor despre acel episod, furnizarea deliberată a unor tehnologii modificate sau compromise.

La mai bine de patru decenii distanță, Washingtonul pare tentat să dezvolte instrumente care amintesc de modelul pe care l-a combătut. Adversarul principal este acum China, care a extins și perfecționat, la rândul ei, colectarea de informații economice și tehnologice.

Paralela nu face automat identice obiectivele sau regulile celor două sisteme. Ea arată însă cât de mult s-a mutat competiția strategică în interiorul economiei: în laboratoare, fabrici, mine, fonduri de investiții și lanțuri de aprovizionare.

Schimbarea privește și doctrina. Conducerea CIA a vorbit public despre extinderea colectării de informații privind companiile chineze din inteligența artificială, biotehnologie și semiconductori. Un fost director adjunct al agenției a mers mai departe, propunând ridicarea interdicției de a transmite companiilor americane secrete economice obținute prin spionaj.

Aici se află una dintre cele mai sensibile limite. Statul poate colecta informații pentru a înțelege vulnerabilitățile unei industrii strategice sau intențiile unei puteri rivale. Distribuirea secretelor comerciale către firme alese introduce însă o altă logică: serviciul public poate deveni sursă de avantaj privat.

Dacă această barieră cade, apar imediat întrebări greu de evitat. Cine primește informațiile? După ce criterii? Cine verifică dacă beneficiarul servește un interes de securitate sau doar interesele unor oameni bine conectați?

În lipsa unor reguli clare, favoritismul poate deveni o problemă a întregului mecanism.

Un meșteșug greu de improvizat

Acoperirea neoficială este una dintre cele mai dificile forme de spionaj. Ofițerul nu lucrează din ambasadă, nu are imunitate diplomatică și nu poate conta pe o simplă expulzare dacă este descoperit. Poate fi arestat, judecat și condamnat.

Identitatea sa profesională trebuie să reziste unor verificări obișnuite, uneori mai periculoase decât un interogatoriu. Un om care se prezintă drept specialist într-un domeniu trebuie să știe să lucreze, să vorbească și să ia decizii ca un specialist. Cartea de vizită deschide ușa; competența susține povestea după intrare.

Experiența CIA arată cât de greu este de păstrat o asemenea capacitate. Potrivit informațiilor invocate despre un raport intern, trei sferturi dintre ofițerii programului de acoperire profundă urmau să devină eligibili pentru pensionare până la mijlocul deceniului. Programul s-ar fi subțiat puternic prin plecarea oamenilor cu experiență.

Nici extinderea rapidă din anii 2000 nu oferă un precedent încurajator. Acea încercare a fost afectată de pregătirea insuficientă și de o supraveghere slabă. Recrutarea mai multor oameni nu produce automat mai mulți ofițeri capabili să trăiască ani întregi într-o identitate credibilă.

Pentagonul are propriile episoade care arată limitele improvizației. Într-o operațiune din Africa, membri ai Comandamentului Comun al Operațiunilor Speciale, prezentați drept angajați ai unei companii miniere, ar fi fost aproape demascați de geologi adevărați. Explicația era simplă: presupuşii angajați nu știau suficient despre activitatea pe care pretindeau că o desfășoară.

Asemenea situații pot părea anecdotice, dar consecințele sunt serioase. O conversație profesională poate compromite o identitate construită cu bani și efort, iar expunerea unui singur om poate pune în pericol surse, colegi și operațiuni întregi.

Mediul tehnologic face lucrurile și mai dificile. Biometria, urmele digitale și istoricul profesional reduc spațiul în care o identitate poate fi construită sau ascunsă. Pentru un fost militar, trecutul poate lăsa înregistrări, fotografii și legături greu de șters.

În China, unde supravegherea este folosită pe scară largă ca instrument al statului, asemenea vulnerabilități cântăresc și mai mult. O identitate aparent solidă la prima vedere poate fi pusă sub semnul întrebării prin corelarea unor date care, luate separat, par neimportante.

Nici temeiul juridic al proiectului nu este limpede în relatările disponibile. La intersecția dintre atribuțiile militare și cele ale serviciilor de informații apar întrebări despre autorizare, comandă și control. Foști oficiali descriu ironic inițiativa drept un hibrid pentru care nu există încă o formă instituțională clară.

Cine aprobă misiunile? Cine răspunde dacă o operațiune compromite relația cu un aliat? Ce comitete ale Congresului sunt informate și cât de complet? Aceste întrebări fac parte din construcția programului, la fel de mult ca recrutarea și finanțarea.

CIA ar privi proiectul cu răceală, considerându-l o încercare a Pentagonului de a-și construi propria agenție clandestină. Perspectiva unui buget al apărării solicitat la nivelul de 1,5 trilioane de dolari amplifică miza instituțională.

Rivalitatea dintre organizații poate părea o dispută birocratică până când ajunge pe teren. Două structuri care operează clandestin în același mediu, fără coordonare clară, se pot încurca reciproc, pot aborda aceleași persoane și pot compromite operațiuni despre care nu știu că există.

Mai mulți bani și mai multe echipe pot crește capacitatea de colectare. Fără reguli și coordonare, pot crește și riscul de expunere.

Ce înseamnă pentru România

Pentru România, prima lecție este una de vigilență în propria economie. Confruntarea dintre marile puteri poate aduce activități de colectare clandestină și pe teritoriul aliaților, în locurile unde se intersectează tehnologia, finanțarea și infrastructura strategică.

Consultanții fără o activitate ușor de înțeles, investitorii cu finanțări opace sau intermediarii interesați de acces la informații sensibile merită verificați prin proceduri serioase. Suspiciunea trebuie sprijinită pe indicii și comportamente concrete, fără a transforma orice partener străin într-un presupus agent.

Infrastructura energetică de la Marea Neagră, proiectele de apărare finanțate prin noile instrumente europene și companiile românești integrate în lanțuri industriale occidentale sunt domenii care pot atrage interesul serviciilor de informații. Valoarea lor se află atât în tehnologia folosită, cât și în datele despre furnizori, costuri, vulnerabilități și planuri de dezvoltare.

Pașaportul unui vizitator sau sediul declarat al unei firme nu pot înlocui verificarea. Contează cine controlează compania, de unde vin banii, ce acces solicită și ce informații încearcă să obțină.

Există și o lecție strategică mai largă. Competiția sino-americană se mută tot mai mult în zona lanțurilor de aprovizionare, a mineralelor critice și a tehnologiilor sensibile. În acest proces, companiile, porturile și proiectele energetice ale aliaților pot deveni teren de confruntare.

Bucureștiul trebuie să trateze controlul investițiilor străine și protecția secretelor industriale drept componente ale securității naționale. Verificările trebuie să poată identifica riscurile reale, să protejeze informațiile și să permită în același timp investițiile legitime.

Protecția presupune și responsabilitate în interiorul companiilor: acces limitat la datele sensibile, verificarea partenerilor și atenție la felul în care informațiile comerciale și tehnice circulă către consultanți sau subcontractori. O vulnerabilitate economică poate deveni rapid una strategică.

Pe de altă parte, folosirea instrumentelor clandestine într-un război economic, cu o supraveghere democratică insuficientă, poate produce atât rezultate tactice, cât și scandaluri costisitoare. Dacă o operațiune este descoperită într-un stat aliat sau dacă informațiile colectate ajung să favorizeze anumite companii, încrederea politică poate fi afectată mult dincolo de cazul respectiv.

Statele de pe flancul estic au nevoie de un Washington puternic în competiția cu China și capabil să-și protejeze avantajele tehnologice. Au nevoie, în aceeași măsură, de un partener previzibil, care își coordonează acțiunile și păstrează o delimitare clară între interesul de securitate și câștigul comercial privat.

Spionul cu carte de vizită poate aduce informații valoroase. Dar dacă statul începe să folosească puterea clandestină pentru afacerile unor privilegiați, problema depășește eficiența unei operațiuni. Ea ajunge la credibilitatea politicii americane și la încrederea celor care trebuie să o urmeze.

Post Scriptum: În 1981, colonelul Vladimir Vetrov, ofițer al Direcției T a KGB, le-a predat francezilor informațiile cunoscute ulterior drept dosarul Farewell: aproape patru mii de documente care descriau mecanismul Liniei X și identificau sute de ofițeri și surse sovietice din Occident. Detaliul care contează astăzi este altul. Primul său contact nu a fost un diplomat, ci un inginer al grupului Thomson-CSF aflat la Moscova, folosit de Direcția de supraveghere a teritoriului, contraspionajul francez, tocmai pentru că un civil fără statut oficial scăpa supravegherii KGB. François Mitterrand i-a transmis informațiile lui Ronald Reagan la summitul de la Ottawa, iar Washingtonul le-a folosit pentru a infiltra în rețelele sovietice tehnologie deliberat defectă; în 1983, Franța a expulzat 47 de diplomați sovietici. Vetrov a fost arestat în 1982 pentru o crimă de drept comun, iar trădarea i-a fost descoperită ulterior; a fost executat în 1985. Cel mai eficient spion economic al Războiului Rece a lucrat, așadar, cu un om de afaceri, nu cu un ofițer sub acoperire diplomatică. Pentagonul pare să fi recitit lecția; rămâne de văzut dacă a înțeles-o și pe a doua: acoperirea neoficială protejează operațiunea, dar nu și omul.