Sf. Constantin şi Elena, între sfinţi şi oameni de Stat

Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena

Cât de actual mai este astăzi modelul de conducători propus de Sf. Împăraţi Constantin şi mama sa, Elena? Care ar fi idealul omului de stat astăzi? Există vreo compatibilitate între calitatea de om de stat şi cea de sfânt?

21 mai este ziua în care Ortodoxia şi Catolicismul cinstesc pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi Elena. Sunt singurii oameni de stat cărora Biserica le-a acordat recunoaşterea cea mai înaltă între sfinţii veneraţi, socotindu-i a fi întocmai cu Apostolii. Adică activitatea lor a fost atât de importantă pentru misiunea Bisericii în lume, încât a fost echivalată cu cea a Apostolilor.

Elementul central al acesteia îl constituie înţelegerea rolului social fundamental pe care creştinismul îl poate avea într-un Stat. Prin urmare, în anul 313, semnează împreună cu Licinius, Decretul Imperial de la Milano (Mediolanum) prin care acorda creştinilor toleranţa religioasă din partea autorităţilor. În acest fel, creştinismul nu mai era socotit ilegal, ceea ce generase până la acea dată valuri de sânge martiric. Dar activitatea lui Constantin nu se va opri aici, ci, dornic de dezvoltare a unui Stat puternic şi armonios, va sprijini activ creştinismul, prin implicarea în ridicarea a noi lăcaşuri de cult şi instituţii sociale, prin returnarea proprietăţilor confiscate creştinilor, prin finanţare publică a Bisericii, prin facilităţi acordate clerului, el însuşi declarând că se consideră slujitor al lui Dumnezeu.

După 324, când devine Împărat al întregului Imperiu Roman, Constantin a dorit un Stat reformat, care să fie eliberat de corupţia şi jocurile politice din vechea Romă. Aşa apare Constantinopolul (noua Romă) şi ceea ce, mai târziu, va deveni Imperiu Bizantin. Se implică şi în organizarea Primului Sinod Ecumenic, pentru a restabili pacea spirituală într-un Imperiu măcinat de discuţii teologice între cei ce susţineau dumnezeirea lui Hristos şi cei ce nu o susţineau (arieni). De aici şi părerea greşită a unora că Împăratul este cel ce a impus creştinismul. Nu avea cum să impună ceea ce deja exista, dar a avut inteligenta de a se folosi de creştinism şi impactul său social pentru a instaura un imperiu înfloritor şi o civilizaţie care va da lumii multe valori. În tot acest timp, a fost sprijinit de mama sa, Împărăteasa Elena, ea însăşi o sprijinitoare activă a creştinismului. Într-un final, în anul 337, simţind că îl părăsesc puterile, Împăratul se va încreştina prin Botez.

Ceea ce contează pentru noi, cei de astăzi, sunt câteva chestiuni legate de statura acestor sfinţi care au fost şi oameni politici. Apropierea politică de creştinism se poate explica foarte uşor prin capacitatea extraordinară a Împăratului de a sesiza că, faţă de alte religii, creştinismul era un important factor al păcii şi stabilităţii sociale. Religia iubirii, aşa cum mai era cunoscut creştinismul, nu putea fi un element uşor de trecut cu vederea pentru un om politic ce-şi dorea un Imperiu stabil, armonios şi puternic. De aceea, Constantin pune bazele a ceea ce istoria va consemna, mai târziu, ca simfonia bizantină, adică cooperarea activă între autorităţile politice şi cele spirituale, pentru binele social. Cum ar veni astăzi: Parteneriat, dar nu Partizanat politic, în beneficiul credincioşilor.

Desigur, de-a lungul timpului, Bizanţul a arătat care sunt beneficiile, dar şi limitele acestei „simfonii bizantine”, care nu întotdeauna a funcţionat pentru scopul propus, ci a mai avut parte şi de exagerări şi chiar substituiri de rol, atât din partea Statului cât şi a Bisericii. Un om politic poate deveni sfânt, pentru că sfinţenia este idealul şi desăvârşirea dragostei, dar un sfânt nu poate fi folosit în jocurile politicienilor. Tocmai de aceea, Hristos nu poate fi cap de partid, deşi El invită toate partidele la înţelegerea unui fapt: diferenţele ideologice dintre politicieni ar trebui să fie doar căi spre atingerea armoniei sociale. Dacă lucrurile nu stau aşa (iar în România nu mai văd dezbateri ideologice în plan politic de muuultă vreme) atunci acea societate este în pericol, conform chiar spuselor Scripturii: „atunci când se ridică sus oamenii de nimic, nelegiuiţii mişună pretutindeni.” (o spune tot un Împărat, David, în Psalmul 11,8)

Astăzi, modelul bizantin de cooperare dintre Stat şi Biserică, regăsibil chiar şi în legile actuale româneşti, suscită vii preocupări şi polemici, într-o societate din ce în ce mai secularizată. După Revoluţia Franceză, traseul dialogului dintre Stat şi Biserică a fost puternic modificat la nivel european cel puţin, ţinta fiind neutralitatea religioasă a Statului în raport cu toate religiile. Dar până şi acest model are defectele lui, deoarece este imposibil să nu ţii cont de impactul social pe care credinţele religioase ale cetăţenilor îl au asupra comunităţii în ansamblu. Un stat responsabil faţă de proprii cetăţeni nu-şi poate permite să ignore acest fapt, ci este dator să aibe iubire de smarinean milostiv, cercetând fără discriminare pe toţi cetăţenii săi şi, mai mult îndrăznesc a spune, îndrumându-i pe calea Binelui (discuţia despre Stat activ şi pasiv în raport cu cetăţeanul nu cred că îşi are locul chiar acum). Doar un politician tiran, mercantil sau fariseu îşi poate permite să nu-şi iubească poporul, să-l ignore sau, mai rău, să-l trădeze, fie ignorându-i valorile, fie impunându-i cu sila altele.

Prin urmare, încercând să cântăresc logic datele problemei, cred că Sf. Împăraţi Constantin şi Elena rămân actuali, fie şi printr-un singur fapt: crearea unui cadru în care comunitatea să-şi poată exprima liber credinţele religioase, atâta vreme cât ele nu contravin normelor sociale de convieţuire. Scoaterea de sub ilegalitate a creştinismului nu a fost decât fundamentul unui act politic cu implicaţii profunde: recunoaşterea oficială a unui cult religios. Ceea ce presupune şi certitudinea că acel cult funcţionează în normele bunei convieţuiri sociale, fără a aduce atingere persoanei şi demnităţii fiecărui cetăţean. Tocmai de aceea, Statutele oficiale ale cultelor sunt recunoscute astăzi prin hotărâre de Guvern.

Dar chestiunea nu este atât de simplă, în contextul în care multiculturalismul european începe să dea semne de „încremenire în proiect”. Adevărata provocare a oamenilor politici de astăzi este să reuşească să echilibreze balanţa între drepturi şi obligaţii, oferind fiecărui cetăţean garanţia că acesta îşi poate exprima liber valorile şi credinţele sale, contribuind la armonia socială (atât de trâmbiţată dar greu de obţinut) nu periclitând-o în vreun fel, prin extremism, fie el şi religios.

Ori, aceasta nu se poate realiza ignorând liantul esenţial al societăţii: iubirea faţă de aproapele.

PS dedicat constănţenilor. 

Referindu-mă la Constanţa, Sf. Împăraţi sunt şi ocrotitorii spirituali ai Constanţei. Ar fi bine de reamintit că numele oraşului vine de la sora Împăratului, Constaţia (alte surse documentare vorbesc despre fiul Împăratului, Constanţiu), şi a fost acordat străvechiului Tomis tocmai ca o recunoaştere a importanţei sale în zonă, încă din acele timpuri. Chiar dacă după căderea Bizanţului, Constanţa a cunoscut şi statura de Kustenge, un fapt rămâne: Constanţa (şi Dobrogea întreagă) rămâne model european de multiculturalism şi bună înţelegere şi convieţuire între etnii diverse. Poate că ar fi cazul ca Europa sa nu mai caute în deşert soluţii pentru degriparea multiculturalismului ci să mai şi înveţe din ceea ce noi avem de secole. S-o putea? Eu cred că da.