Scurt tratat de Ziggyologie

Imaginația a fost și rămâne una din temele principale de discuții și dispute, fie blamată de obscurantiștii care nu văd nimic dincolo de un adevăr absolut iscat tot din imaginație, fie slăvită ca una din marile calități ale naturii umane, baza traiului ferit de certitudini anoste.

Însă teoria conform căreia suntem făcuți din praf de stele are bază științifică și filosofică, nu doar noi, ci absolut tot ce ne înconjoară, fiecare moleculă este formată din ”stardust”, cu vântul pe care îl vom folosi pentru a defini acest termen, direct legat de povestea asta atât de importantă, mai importantă decât un album epocal, mai influentă decât un stil muzical sau un set de piese. E o idee care s-a diseminat miraculos în  toată muzica apărută ulterior, exact ca un big bang, nu singurul, dar unul pe care nu-l putem evita, nici ca muzicieni, nici ca adepți ai audiției sau iubitori de povești puse pe muzică.

Cuvântul ”stardust” nu apare în Biblie, nici în scrierile lui Shakespeare iar în ”The Oxford English Dictionary” și-a făcut intrarea în 1844, însemnând ”mai multe stele care văzute prin telescop arată ca un praf”. Povestea lui Ziggy Stardust este despre transformarea acestui praf în rasa umană. Din momentul în care oamenii s-au uitat în sus și s-au întrebat dacă există ceva acolo, în ceruri, imaginația a început să le arate rai și iad, diavoli și îngeri și alte bazaconii. Omul timpuriu a vrut să știe și a aflat cât a putut, ghidându-se mai mult după impulsuri, ca atare a început să creadă în zei și monștri, a ajuns la venerație și sacrificiu, întorcându-și imaginația împotrivă. Stelele încă nu erau știute, cu atât mai puțin posibilitatea ca vreun om să ajungă la ele, în schimb vedeau dragoni apocaliptici care înghițeau soarele, aruncând lumea într-o veșnică întunecime. Astăzi, fenomenul este cunoscut ca eclipsă solară. În timp s-au mai lămurit și au început să creadă în civilizații de ”dincolo”, au orientat construcții în direcția stelelor, observându-le, așteptând chiar o apariție providențială, umanoidă, care să le lămurească așteptările. Pitagora, în felul lui un ”star” care și-a cultivat un numeros club de fani, a sugerat că există melodii care pot fi auzite printre orbitele planetelor. Urmașii lui au pus Pământul în centrul Universului și au crezut asta până când religia nu doar a presupus venirea unui ”starman” din ceruri, ci a impus-o ca element fundamental. Unul singur, orice adaos ar fi fost considerat blasfemie. Astfel, Ziggy Stardust a rămas nediscutat și neobservat încă o mie de ani.

„To be played at maximum volume”

Un poet vizionar, asistat de o inefabilă forță extraterestră, devine rock star într-o lume care se clatină în pragul apocalipsei, aceasta este tema care acumulează fanteziile lui Bowie în ritm cu temele zilei, desăvârșită într-un creuzet în care găsim câte puțin din Andy Warhol, Little Richard, Marc Bolan, Lou Reed, Iggy Pop, T.S. Elliot, ”Micul prinț”, Christopher Isherwood, ”Pork”, ”A Clockwork Orange”, ”Metropolis”, ”2001”și ”Quatermass”. O juxtapunere între artă elevată și savuroasă banalitate întruchipate în Ziggy Stardust, un personaj care împinge limitele fascinației lui Bowie pentru natura celebrității. Povestea a fost înregistrată sub forma unui album, apoi dezvoltată pe scenă, în plină expresie teatrală, cu costume bombastice, machiaj, pantomimă, commedia dell’arte și teatru kabuki cristalizate într-o captivantă explorare a artificialului, a relației artificiale dintre artist și public. Începând cu prima apariție scenică în februarie 1972, Ziggy avea să-i schimbe viața lui David, precum și a altor mii de oameni.

Pentru un timp, adică între finalul lui 1972 și începutul lui 1973, Bowie și Ziggy erau practic același lucru. O parte din enigma menținută a albumului stă în pretenția auto-mitologică a pieselor de a funcționa ca o sugestie, în paralel cu devenirea lui Bowie, o punere în scenă a procesului care l-a lansat ca artist mare. La începutul campaniei, deși publicul nu prea îl știa, David avea deja construit mediul de super-star. Avea bodyguard, se deplasa doar cu limuzina, fotografiile erau publicate controlat, accesul presei era restricționat și toate acestea au funcționat. Această însușire de comportament care să manipuleze lumea reală a devenit un șablon pentru cariera lui Bowie. Până la Ziggy, munca lui de autor și interpret, chiar dacă se manifesta experimental, avea un caracter convențional, de observator aflat în centrul unei asimilări de abilități și influențe. După Ziggy Stardust, David Bowie, asemeni lui Warhol, va obține statutul de produs post-modern, o pânză goală care se adaptează creativ la nisipurile mișcătoare ale modei modelate pe „hype” și “camp”. Prin urmare, muzica albumului, rareori în prim planul analizelor miturilor din jurul poveștii, este o clară reformulare a pieselor pop de trei minute perfectate de idolii lui David din anii ’50, trecute prin filtrul sonor electrificat al anilor ’70. O pledoarie pentru pop, în toată meschinăria lui, ca o formă validă de artă și o sfidare fermă a tendinței de sofisticare a rock-ului. Părul acela roșu, costumele spațiale și mișcările ludice erau mai mult decât mijloace de atras privirea. Aparițiile multireferențiale ale lui Ziggy îi reprezintă superficialitatea, infuzând decadență exotică și ritual pantomimic într-o cultură populară dominată de tricouri și blugi. Rock-ul progresiv creștea exponențial în calitate, formă și stabilitate, în timp ce glam rock-ul era despre incertitudine, anxietate și schimbare, printr-o combinație isteață de nostalgie și futurism. Bowie voia să aparțină culturii diversificate, desprinsă de loialitățile tribale.

Una din multiplele influențe care au format personajul Ziggy Stardust a fost Iggy Pop, pe care David l-a cunoscut în timpul vizitei sale la New York în septembrie 1971. Prezența sa scenică incontinentă și deseori violentă a devenit un ingredient esențial în acel alter-ego pe care Bowie și-l alcătuia. La fel și Lou Reed a influențat felul lui Bowie de a scrie muzică, prin mediul în care viziunea teatrală se putea extinde. Iar triada a fost completată de Marc Bolan. În timpul înregistrărilor pentru ”Ziggy Stardust”, prietenul lui Bowie era deja cunoscut și își schimba stilul adăugând vocabular urban, imaginativ la folk-ul de basme de la început. Bolan a făcut pasul de la acustic la pop electric cu sclipici cam cu un an înaintea lui Bowie. Dar să nu uităm că a făcut-o cu ajutorul lui Tony Visconti, care înainte a fost parte vitală din ”The Man Who Sold The World”, așa că putem spune că amândoi sunt formatorii ”glam”-ului.

Încă din 1971, în timpul turneului care promova ”The Man Who Sold The World”, David Bowie vorbea despre un personaj numit Ziggy Stardust și de posibilitatea de a construi un album în jurul conceptului. Alegerea cuvântului ”stardust” derivă inițial din piesa scrisă de Hoagy Carmichael în 1929, fiind popularizat și în ”Woodstock”, emblematica piesă lansată de Joni Mitchell în 1970, pe albumul ”Ladies Of The Canyon” (”We are stardust/We are golden

And we've got to get ourselves/Back to the garden”). Mai e o variantă care spune că Bowie a ales cuvântul după ce a văzut un act artistic ciudat, atins de ridicol, al lui Norman Carl Odam, care-și spunea ”The Legendary Stardust Cowboy”. Probabil că apariția bizară, hilară și mai ales faptul că avea un repertoriu în care cânta despre nave spațiale și cosmonauți l-au inspirat pe David Bowie, l-au ajutat să formeze componenta ironică a numelui, care cuprinde o advărată compilație de aspecte. Iar în privința alegerii numelui ”Ziggy”, pe lângă asocierea cu prietenul Iggy și conotația preluată de la numele unui atelier de croitorie surprins cu coada ochiului din tren care trimite la haine, la mulțimea de costume pe care avea să le poarte, Bowie l-a avut în colimator pe Vince Taylor, un rocker de divizia a doua, născut în Midlessex și emigrat cu familia în ”State” în anii ’40, care și-a format o nișă la revenirea în Europa în anii ’60, fiind cunoscut și sub denumirea de ”French Elvis”. Comportamentul maniacal indus de consumul de vin, amfetamine și LSD, delirul și stilul de viață au avut impact asupra adolescentului Bowie, care l-a întâlnit în 1966, apoi i-a urmărit povestea declinului care poate fi un exemplu (chiar dacă stereotip) pentru ce se poate întâmpla în rock’n’roll. Dar dacă la început îl vedea ca pe ceva provocator (”haha, e total dus, vreau și eu așa”), ulterior a avut un reper clar apropos de ceea ce nu trebuia să devină.

„Ziggy played guitar”

Citarea unor influențe obscure a fost întotdeauna esențială în strategia lui Bowie, dar în 1972, istoria rock-ului oferise deja câteva modele celebre pentru mărirea și decăderea lui Ziggy Stardust: pe lângă Syd Barrett, victimele perioadei îi includeau pe Jim Morrison, Peter Green (retras din Fleetwood Mac din cauza delirului mistic pe fondul degradării integrității mintale), Janis Joplin, Brian Jones și Jimi Hendrix. Un album-concept care să deruleze ficțiunea unei trupe-în-trupă nu mai era o noutate după ”Sgt. Pepper”, iar ideea unui mântuitor (”Making love with his ego / Ziggy sucked up into his mind / Like a leper messiah / When the kids had killed the man / I had to break up the band”) care să viziteze o societate vidată spiritual își are rădăcinile în ”Tommy”, lansat de The Who în 1969. Era nevoie de un personaj puternic, care să amintească de toate aceste referiri, dar să pară real prin simbioza dintre artist și creația lui.

La începutul lui 1971, David Bowie avea tot ce-i trebuia pentru a deveni altcineva. Avea numele – Ziggy Stardust; avea trupa cu Mick (Ronson), Trevor (Bolder) și Woody (Woodmansey) sau Ronno, Weird și Gilly (era cât pe ce să-l aibă și pe Rick Wakeman, dacă acesta nu accepta cu o zi înainte propunerea de a deveni claviaturistul trupei Yes); avea suficiente piese pentru un album nou pe care să înceapă să-l înregistreze în studioul Trident în noiembrie, chiar înainte ca ”Hunky Dory” să apară în magazine. Freza lua contur, iar pantalonii îl făceau să arate ca o combinație între super-erou și canapea art-deco. Costumul cu pieptul deschis, folosit și pe coperta discului, a devenit model pentru mulți după Ziggy, de la The Sweet până la Suzi Quatro. Și cel mai important, avea fantezia perfectă pentru a uni toate aceste componente: o nouă identitate. Ziggy devenea real, la fel și trupa lui, The Spiders From Mars. Unul era din marginea Londrei, ceilalți erau din Hull, dar trebuiau să pară din altă lume. O altă planetă, cum ar fi Marte, pentru că Uranus ar fi sunat ciudat. Marte a stimulat imaginația umană timp de secole, a fost biletul fără retur către lumea enigmatică a alterității.

„Wham! Bam! Thank You Ma’am”

După două săptămâni de repetiții în studioul Underhill din Blackheath, înregistrările pentru ”The Rise And Fall Of Ziggy Stardust And The Spiders From Mars” (RCA Victor SF 8287)  au început la Trident pe 8 noiembrie 1971, setul principal de piese fiind definitivat după alte două săptămâni. În prima zi au existat încercări de a înregistra ”Star” și ”Hang On To Yourself”, dar nu a ieșit ce trebuie. Au fost refăcute cu succes pe 11 noiembrie, împreună cu ”Ziggy Stardust”, ”Velvet Goldmine”, ”Sweet Head” și ”Looking For A Friend”. ”Moonage Daydream”, ”Soul Love” și ”Lady Stardust” precum și o versiune nouă la ”The Supermen” au fost completate în ziua următoare. O parte din piesele înregistrate în această perioadă prolifică (”Amsterdam”, ”Round And Round”, ”John, I’m Only Dancing”) au ajuns pe partea B a unor single-uri sau bonus pe diverse reeditări, cum ar fi ediția aniversară de 30 de ani, apărută în iulie 2002 (EMI 539 8262). ”Five Years” a urmat pe 15 noiembrie, odată cu două piese neterminate, ”It’s Gonna Rain Again” și ”Shadow Man”. S-a lucrat într-un ritm rapid, cu sesiuni pe timp de zi, până la miezul nopții, piese trase în regim ”live” și cu reușite din puține încercări. După ce familia Bowie (David, Angela, Zowie) a petrecut sărbătorile de iarnă în Cipru, treaba s-a reluat în ianuarie 1972, când s-au imprimat piesele ”Rock’n’roll Suicide” și ”Suffragette City”, finalizate pe 4 februarie la pachet cu ”Starman”, ultima piesă scrisă pentru acest album, împinsă în repertoriu pe locul unde era ”Round And Round”(acesta a fost primul titlu dat albumului, după  ”masterul” din 15 decembrie 1971). ”Masterul” cu varianta finală a fost gata pe 9 februarie, iar piesele nu se succedau într-o narațiune coerentă, erau mai degrabă secvențe din povestea lui Ziggy, scene din viața unei formații, ultima de pe o planetă care mai avea de trăit cinci ani. Abia apariția spectacolului și prim-planul personajului au dus la un întreg coeziv. Pentru că alter-ego-ul lui Bowie s-a conturat după înregistrarea albumului. A urmat coperta, după o ședință foto coordonată de Brian Ward, care a făcut aceeași treabă și pentru ”Hunky Dory”, pe 21 Heddon Street, o fundătură derivată din Regent Street unde Ward avea atelierul, locul unde de altfel au fost prelucrate și imaginile gen ”Clockwork Orange” de pe coperta interioară și trimiterile la ”Doctor Who” de pe coperta posterioară. Celebra grafică e inedită în discografia lui David Bowie, unde majoritatea coperților arată un prim plan al artistului în deghizarea momentului. Pentru ”Ziggy Stardust”, personajul e o siluetă  încadrată de un peisaj urban, luminată de un felinar, într-o zi ploioasă, printre cutii de carton și mașini parcate. Semnul (K –West) care strălucește deasupra capului a lansat diverse speculații, deși cred că e doar unul din aspectele de care Bowie a profitat printr-o conjunctură favorabilă. Numele poate face trimitere la un loc din Florida cunoscut mai mult în lumea ”gay”, dar de fapt era o firmă de cojocărie, respectabilă dealtfel, care nu a întârziat să-și exprime dezaprobarea în privința asocierii numelui lor cu ”Mr.Bowie”. Clientela lor nu avea nicio legătură cu lumea lui Ziggy. După 50 de ani locul nu mai conține nimic din elementele definitorii ale copertei, e marcat doar de câteva plăci inscripționate și de o vagă asociere grafică. Cu toate astea, rămâne un loc de pelerinaj zilnic vizitat, poate al doilea cel mai celebru loc din Londra care reproduce o copertă de disc, după ”Abbey Road”.

„I’m going to be huge, and it’s quite frightening in a way”

Când ”The Rise And Fall Of Ziggy Stardust And The Spiders From Mars” a fost lansat pe 6 iunie 1972, David Bowie era de 4 luni într-un turneu britanic și devenise subiectul principal de discuție. Deja albumul era primit cu recenzii mai bune decât oricând, atemporal, vizionar, un disc de rock’n’roll despre rock’n’roll. David atinsese celebritatea lui Ziggy, meritat, excluzând perspectiva fatalistă a sinuciderii. Da, simbioza a fost atât de puternică, încât Bowie a trebuit să-și ucidă personajul pentru a scăpa de el. Momentul a fost stabilit clar, la finalul turneului, mai exact, 3 iulie 1973, Hammersmith Odeon. După ultimul, concert, după ultima piesă, Ziggy a încetat să mai existe, după ce a întruchipat toate personajele care au provocat stranii fascinații în toată lumea, după ce a solicitat până la epuizare toată ființa celui care l-a creat, împreună cu toți cei atrași în această creație și cei care i-au asimilat magnitudinea. După ce a cucerit lumea și a schimbat vieți, a dispărut în doar patru minute, atât cât a durat ”Rock’n’roll Suicide”. Mitul ”Starman” s-a întors în abisul cosmic, praf de stele, fără a se mai întoarce vreodată în aceeași formă. A rămas filmarea, documentată de D.A.Pennebaker, pentru ca noi să știm povestea și să înțelegem de ce a rămas atât de masiv influentă în cultura pop. O poveste cu mesaj care nu diminuează cu nimic scopul divertismentului. Un album influent, cu imens impact, iar în cele din urmă o colecție teribil de antrenantă de piese pop.    

„What’s it going to be then, eh?”

Cei care ascultă albumul pentru prima oară, aflându-i imensa reputație, sunt deseori surprinși de setul bine ordonat, manierat aranjat de piese care leagă în cele din urmă mitul lui Ziggy. Poate se așteptau la o explozie de sunet, o forță copleșitoare care să le schimbe toate părerile despre creația muzicală. Nici pe departe. E o audiție cel puțin agreabilă, cu piese bune, strălucitor plasate în epoca în care au apărut. Admiratorii entuziaști ar alege albume mai puțin cunoscute ca preferate, chiar și David Bowie și-ar alege alt favorit. Dar la vremea aceea, atât discul cât și concertele au creat un seism și au fost parte esențială dintr-o formulă câștigătoare. Între baladele sofisticate de pe ”Hunky Dory” și stridența ”glam” de pe ”Alladin Sane” (următorul personaj zămislit de artistul Bowie), controversa alienării și a declinului sunt transmise într-un limbaj surprinzător de accesibil. O lovitură de grație, cu efect pe cel mai larg spectru. De aceea ”Ziggy” rămâne atât de pregnant în memoria celor pe care i-a atins, de aceea devine inevitabil și nelipsit în majoritatea colecțiilor de muzică. Ideea, cuprinderea, contopirea și trecerea, transcendența indusă de tensiunea unui artist care inițial și-a propus doar să ne distreze, ieșind din propriile angoase prin diverse personaje. Și pentru a reuși trecerea, pentru a lupta eficient cu anxietatea, personajele trebuiau să fie foarte bine construite. David Bowie are cu siguranță albume mai bune, dar niciunul nu va atinge semnificația culturală a acestuia. Simbioza Bowie/Ziggy a rescris termenii relației dintre artist și public. ”The Rise And Fall Of Ziggy Stardust And The Spiders From Mars” i-a adus faima globală, deschizând o nouă perspectivă în abordarea teatrală a rock-ului, un impuls care a modificat permanent estetica culturală a secolului XX. După 50 de ani, al cincilea album lansat de David Bowie ne dezvăluie la fel de clar misiunea artistului de a articula gânduri și fantezii ascunse care devin momente definitorii pentru mulți dintre noi.