Salarii şi utopii

O stafie bântuie România: stafia comunismului. Această parafrazare a vestitului început al „Manifestului Partidului Comunist”, scris de Karl Marx şi Friedrich Engels, reflectă o parte a concluziilor studiului publicat recent de Fundaţia Friedrich Ebert.

„Majoritatea subiecţilor consideră că înainte de 1989 oamenii duceau un trai mai bun din punct de vedere socio-economic”, scrie în raportul citat, care detaliază: 78,7% dintre cei chestionaţi spun că era mai bine în termeni de siguranţă a locului de muncă, 73,2% în termenii disponibilităţii locuinţelor şi 68,7% în termenii egalităţii între oameni. Nostalgicii cei mai numeroşi după „Epoca de Aur” (judecând doar după criteriul artificialei stabilităţi socio-economice, altminteri scump plătită de populaţie cu cei trei F: frig, foame, frică) se recoltează din generaţiile născute în perioada interbelică şi la începutul perioadei comuniste, ca şi din rândul tinerilor veniţi pe lume după 1987. Tineri care, evident, nu cunosc realităţile acelor vremuri decât din poveştile altora ori din câteva rânduri inserate prin vreun manual alternativ. La polul opus, cei care apreciază cel mai puţin comunismul sunt „decreţeii”, care şi-au trăit adolescenţa şi începutul tinereţii la apogeul dictaturii ceauşiste, cu toate lipsurile şi restricţiile impuse.

Şocant este totodată că 51,6% dintre respondenţi se declară puternic de acord sau de acord că o societate justă este aceea în care veniturile şi bogăţia sunt distribuite în mod egal tuturor oamenilor, în timp ce doar 26,6% sunt în dezacord şi în dezacord puternic. 18% dintre respondenţi nu se pronunţă. Prin urmare, deviza marxistă „De la fiecare după capacităţi, fiecăruia după nevoi“ pare să aibă încă larg ecou.

Pe de altă parte, întorcând privirea spre zilele noastre, studiul mai arată că românii sunt majoritar favorabili unui rol mai activ al statului în susţinerea educaţiei şi a sănătăţii (ambele cu peste 90%), a pensiilor de vârstă, a culturii şi artei şi în combaterea sărăciei (toate cu peste 70%), opiniile variind totuşi, în funcţie de nivelul de pregătire: cei cu studii superioare ar prefera creşterea cheltuielilor guvernamentale cu pensiile de vârstă şi protecţia mediului (ambele peste 70%), pe când cei cu maximum 8 clase ar vrea să se direcţioneze mai mulţi bani spre pensii şi ajutoarele de şomaj. Puşi să se pronunţe cum li se pare nivelul unor plăţi făcute de stat, 90,8% dintre respondenţi consideră că pensia minimă este prea mică, 86% spun acelaşi lucru despre venitul minim garantat şi 63% cred că ajutorul de şomaj este insuficient.

Atrage însă atenţia proporţia ridicată a românilor nemulţumiţi de salariul minim pe economie: 91%! Şi nu e o coincidenţă că, după ce Avocatul Poporului a semnalat, printr-un raport, că salariul minim brut pe ţară e mai mic decât coşul minim de consum, în Parlament s-a depus un proiect de lege care leagă cele două valori, cu scopul declarat de a asigura „un trai decent”. Respins de Senat şi avizat negativ de Consiliul Economic şi Social, de Consiliul Legislativ şi de Guvern, proiectul avansează prin comisiile din Camera Deputaţilor, în ciuda reproşurilor care i s-au adus: că nu ţine cont de dinamica productivităţii, că între regiuni există diferenţe mari în ce priveşte puterea de cumpărare, că elementele din coşul de consum sunt o alegere subiectivă şi că o actualizare a salariului minim la nivelul coşului minim de consum ar însemna o creştere pe care economia României nu şi-o permite, cu consecinţe în lanţ. Ba mai mult, propunerea legislativă a fost criticată şi pentru că elimină obligaţia de consultare a sindicatelor şi patronatelor în legătură cu valoarea salariului minim, dar şi pentru că vine într-un moment în care, la Strasbourg, Consiliul European şi Parlamentul au ajuns la un acord privind directiva „salariului minim adecvat”, care recomandă ca reper de calcul salariul mediu pe economie, nicidecum coşul minim de consum.

Însă nici vestea că salariile minime naţionale vor fi calculate după reţete europene (50% din salariul mediu brut sau 60% din salariul median din ţară) nu a bucurat pe toată lumea. Unii înţeleseseră că, gata, tot cetăţeanul comunitar va câştiga la fel, ceea ce, desigur, e o utopie, dacă ne gândim la diferenţele majore dintre membrii Uniunii. Alţii se bucură că, la presiunea UE, vor creşte salariile peste tot, chiar şi în mod diferit: 21 de state au un salariu minim unic, în timp ce şase ţări au salarii minime negociate la nivel de ramură. În fine, o a treia categorie consideră acordul european un cadou otrăvit, care va împovăra şi mai mult întreprinderile mici şi mijlocii de la noi, dat fiind că în sectorul privat se întâlnesc cele mai multe salarii minime: două milioane de contracte, potrivit BNS.

Dar ce se doreşte cu aceste „salarii minime adecvate”? Să dea posibilitatea fiecărui angajat să-şi plătească mâncarea, chiria şi încălzirea, dar şi să-şi cumpere haine noi sau să plece din când în când în vacanţă. Până la urmă, nişte ambiţii modeste, departe de frazele avântate ale pomenitului Manifest Comunist: „Preţul mediu al muncii salariate este minimul de salariu, adică totalul mijloacelor de trai necesare pentru a menţine pe muncitor în viaţă ca muncitor. (…) Noi nu vrem nicidecum să desfiinţăm această însuşire personală a produselor muncii, menită să reproducă nemijlocit viaţă (…). Noi vrem să desfiinţăm numai caracterul mârşav al acestei însuşiri, în cadrul căreia muncitorul trăieşte numai pentru a spori capitalul”…