„Să fiarbă în suc propriu la datcha”. Vizita lui Mao la Moscova (1949-1950)
0Vizita lui Mao Zedong la Moscova, din decembrie 1949 – februarie 1950, reprezintă prima sa acțiune majoră de politică externă, la scurt timp după proclamarea Republicii Populare Chineze (1 octombrie 1949).
Analiză realizată de Ana-Maria Iancu*
Este, de asemenea, prima dintre cele două vizite externe efectuate de liderul comunist chinez de-a lungul vieții sale, ambele având ca destinație Moscova.
„Înclinarea spre una dintre părți” (yi bian dao) și calculele lui Stalin
Reticența lui Mao Zedong de a părăsi teritoriul RPC poate fi atribuită, printre altele, mentalității chineze tradiționale, conform căreia reprezentanții diplomatici ai altor state („barbarii străini”) erau cei care se prezentau, umili, în fața împăratului chinez, aflat în centrul Universului, și nu invers. În acest context, cele două vizite externe efectuate de liderul comunist chinez sunt cu atât mai semnificative. Această primă vizită a fost, de asemenea, singura întâlnire față în față a celor doi lideri ai celor mai populate state comuniste, dar și ocazia cu care a început să se contureze triunghiul celor trei mari state (URSS-SUA-RPC), ceea ce Henry Kissinger va numi ulterior „diplomația triunghiulară”, care va defini perioada Războiului Rece, căci Statele Unite s-au dovedit a fi „un partener invizibil” la masa negocierilor dintre Stalin și Mao.
Principalul obiectiv al vizitei a fost crearea unei alianțe formale cu superputerea comunistă, Uniunea Sovietică. Dorința încheierii unei astfel de alianțe era motivată nu atât de apropierea ideologică și nici de „bunele relații” dintre cele două partide comuniste, relații care nu se dovediseră strânse și lipsite de asperități până la acel moment, cât mai ales de interesele strategice ale Chinei, încă izolată pe plan internațional. Mao dorea să obțină cât mai mult ajutor militar și economic sovietic, în contextul în care încă se temea de intervenția militară directă a Statelor Unite în conflictul cu adversarii săi naționaliști din Guomingdang, dar mai ales de o eventuală blocadă totală instituită de marina americană asupra porturilor chinezești, pe care spera să o contracareze așezându-se sub umbrela celeilalte superputeri. Partidul Comunist Chinez (PCC) a început să orienteze în mod strategic politica externă a viitoarei Chine comuniste înspre URSS și tabăra comunistă condusă de aceasta încă din toamna lui 1947, orientare rezumată de Mao în 1949 prin sloganul „înclinării spre una dintre părți” (yi bian dao).
Aceasta nu a fost prima vizită la nivel înalt între cele două părți. Ea a fost precedată de două întâlniri secrete importante, acceptate de Stalin după ce victoria comuniștilor în războiul civil chinez și necesitatea discutării viitoarelor relații bilaterale a devenit evidentă: misiunea lui Anastasie Mikoian în China, de la începutul lui 1949, și delegația condusă de Liu Shaoqi, al doilea om în PCC după Mao, la Moscova, din vara lui 1949, în timpul cărora au fost puse bazele viitoarei cooperări strategice dintre URSS și China comunistă
Stalin nu a fost interesat inițial să accepte vizita lui Mao, solicitată insistent de acesta începând cu 1947 pentru că, în ciuda declarațiilor de loialitate ale liderului chinez față de URSS, Kremlinul nu avea încredere în el și îl bănuia de înclinații titoiste, de dorința de a merge pe un drum propriu, dat fiind că, spre deosebire de majoritatea comuniștilor din Europa de Est, și asemănător liderului iugoslav, Mao era „printre liderii comuniști care erau cel mai puțin îndatorați Moscovei pentru poziția deținută”.
Dar motivul cel mai important pentru care Stalin a refuzat până la sfârșitul lui 1949 să se întâlnească cu Mao, iar atunci când a acceptat vizita acestuia l-a umilit, izolându-l și refuzând inițial să accepte semnarea unui nou tratat de prietenie care să înlocuiască umilitorul tratat din 1945 semnat cu guvernul naționalist, a fost teama de a pierde avantajele strategice câștigate de URSS în urma intrării în august 1945 în războiul împotriva Japoniei. Era vorba în primul rând de Sahalinul de Sud și de Insulele Kurile, obținute pe seama Japoniei, pe baza înțelegerilor din februarie 1945 de la Ialta cu Roosevelt și cu Churchill. Dar era vorba și de privilegiile cvasi-coloniale din Manciuria, asemănătoare celor pierdute de regimul țarist în urma războiului ruso-japonez din 1904-1905 – baza navală de la Lüshun (fostul Port Arthur), portul Darien/ Dalian/ Dalny și Calea Ferată Chineză Changchun - precum și de recunoașterea „independenței” Mongoliei Exterioare, fost teritoriu chinez aflat de facto dar nu de jure sub controlul URSS încă din 1924. Aceste ultime privilegii au fost obținute de sovietici prin acordurile adiționale care au însoțit Tratatul impus liderului naționalist Chiang Kai-shek în 1945, semnate pe baza înțelegerilor de la Ialta. Ele aduceau cu sine avantaje materiale și strategice imediate, evidente, precum accesul la singurele porturi de la Oceanul Pacific unde apa nu era înghețată în permanență, spre deosebire de porturile aflate pe teritoriul URSS în această zonă, dar și scurtarea considerabilă a distanței dintre partea europeană a URSS și Vladivostok, cu ajutorul căii ferate manciuriene. În plus, consfințeau intrarea Manciuriei și a Mongoliei Exterioare în sfera de influență sovietică, alături de Xinjiang (unde Stalin încurajase timp îndelungat forțele separatiste antichineze) și însemnau obținerea unui brâu de securitate important pentru URSS la granița cu China. Preocupat de pericolul încercuirii URSS, Stalin considera la vremea respectivă că restul Chinei urma să fie controlat de forțe pro-americane, de care trebuia să se izoleze printr-o zonă-tampon. El se temea ca modificarea Tratatului sino-sovietic din 1945 și stabilirea de contacte oficiale cu liderii comuniști chinezi, contacte care contraveneau și înțelegerii de la Ialta prin care URSS se angajase să stabilească relații diplomatice cu guvernul naționalist, să nu fie folosite drept pretext de către americani pentru a anula acordurile de la Ialta și a pierde în primul rând Insulele Kurile și Sahalinul de Sud. Îi era teamă și de o posibilă intervenție militară americană directă în războiul civil chinez, care ar fi putut avea loc în cazul în care URSS i-ar fi susținut fățiș pe comuniștii chinezi. Această temere a modelat politica sovietică față de Orientul Îndepărtat la modul general, și față de China și statele din Peninsula Coreeană în particular, în a doua jumătate a anilor 1940.
Nici Mao Zedong nu avea încredere în Stalin, cu toate că își dorea încheierea unei alianțe cu URSS, văzută la acea dată ca unic aliat posibil al RPC. Dintre toate tensiunile istorice care au marcat relațiile sino-sovietice în perioada stalinistă, până la vizita lui Mao la Moscova, cele mai importante erau, în viziunea liderului chinez, susținerea de către Stalin a principalului său contracandidat la conducerea PCC, Wang Ming, precum și „trădarea revoluției chineze” de către URSS, prin semnarea Tratatului din 1945 cu Chiang Kai-shek.
Prin urmare, din cauza neîncrederii reciproce, precum și a intereselor naționale diferite, era clar de la început că tratativele dintre cei doi lideri comuniști urmau să fie deosebit de dificile, în ciuda ideologiei lor comune cel puțin până la un punct.
Mao Zedong a ajuns la Moscova la 16 decembrie 1949 și a fost găzduit, după o primire oficială foarte rece, în cea mai apropiată de Kremlin datcha a lui Stalin. Pe 17 februarie 1950 a părăsit Moscova, întorcându-se în China împreună cu Zhou Enlai și o parte a delegației chineze care sosise în URSS alături de acesta din urmă, la 20 ianuarie 1950. În tot acest răstimp, s-a întâlnit doar de trei ori pentru tratative cu Stalin, în ziua sosirii lui, pe 16 decembrie 1949, la 24 decembrie 1949 (când Stalin a refuzat să discute chestiuni importante) și pe 22 ianuarie 1950 și de puține ori la banchete și evenimente oficiale, precum cele organizate cu ocazia sărbătoririi cu fast a celor 70 de ani împliniți de Stalin. În timpul celor două luni ale vizitei, Mao s-a întâlnit, de asemenea, de câteva ori cu înalți oficiali sovietici, cu câțiva membri ai Biroului Politic al CC al PCUS, precum Molotov și Mikoian, cu ministrul de Externe Vâșinski, dar și cu ambasadorul sovietic în RPC, cu Ivan Kovalev, omul de încredere al lui Stalin pe lângă Mao și cu traducăroul părții ruse, care îl însoțiseră la Moscova. Aceste ultime întâlniri au fost, cu mici excepții, lipsite de importanță, și au avut loc la datcha lui Stalin de lângă Kremlin în care a fost găzduit Mao pe parcursul șederii lui la Moscova.
„Războiul nervilor” sau „Să fiarbă în suc propriu la datcha”
Mao a deschis prima discuție cu Stalin, din ziua sosirii sale, ridicând problema asigurării păcii împotriva unui eventual atac american, pace de care China avea nevoie pentru o perioadă de cel puțin 3-5 ani, pentru a se stabiliza și a reface economia distrusă de războiul civil, chestiune pe care liderul chinez a declarat-o a fi „cea mai importantă în prezent”. Stalin l-a liniștit, asigurându-l că nu avea cine să atace China la acel moment și că, prin urmare, o alianță sino-sovietică în vederea menținerii păcii în regiune era inutilă.
Stalin a refuzat de la bun început semnarea unui nou tratat de alianță cu China, promițând însă pentru viitor câteva concesii în ceea ce privește privilegiile sovietice din Manciuria. El a refuzat, de asemenea, ca și în trecut, solicitarea chineză de ajutor militar sovietic pentru a putea învinge forțele Guomingdangului refugiate în Taiwan. Pe tot parcursul discuției, Mao a păstrat o atitudine prudentă, evitând să ridice în mod deschis și ferm chestiunea care îl interesa în cel mai înalt grad, cea a unui nou tratat sino-sovietic. De-a lungul întregii sale vizite, el a lăsat impresia că abandonează părții sovietice inițiativa în această privință, dar a semnalat în același timp în mod subtil dezacordul părții chineze față de poziția adoptată de Stalin și a încercat să contribuie la schimbarea acesteia. Discuțiile dintre Mao și Stalin s-au dovedit a fi o încleștare surdă între „doi mari machiavelieni” care, „printre declarații de amiciție și de solidaritate ideologică, [...] făceau diverse manevre ca să obțină, la final, superioritatea (precum și mari porțiuni de teritoriu de la periferia Chinei)”.
Întâlnirea din 16 septembrie 1949 s-a terminat într-un impas și a fost urmată de un adevărat „război al nervilor” care a caracterizat, de altfel, întreaga vizită, pentru că Stalin nu a stabilit un calendar pentru viitoarele negocieri, ci l-a lăsat pe Mao „să fiarbă în suc propriu [...] la datcha” refuzând să răspundă încercărilor acestuia de a-l contacta direct sau prin intermediari în vederea fixării unei noi întrevederi. Ca să îi forțeze mâna, Mao i-a transmis lui Stalin, prin intermediari, dar și prin convorbiri cu apropiații, despre care era convins că sunt înregistrate, că dacă situația nu se schimbă, intenționează să se întoarcă în China. Încheierea în aceste condiții a negocierilor sino-sovietice nu era de dorit pentru Stalin, pentru că ar fi pus într-o lumină proastă URSS și „tabăra socialistă”.
Dincolo de frica de a pierde avantajele obținute la Ialta, Stalin a preferat să tergiverseze discuțiile cu Mao pentru a se putea lămuri care era poziția americană în ceea ce privește înființarea RPC și tratativele sovieto-chineze, precum și politica generală americană față de Asia de Est, într-o perioadă în care SUA pregăteau o schimbare a acestei politici, fapt de care Stalin era conștient prin intermediul rețelei sovietice de spionaj.
Stalin nu și-a schimbat atitudinea față de semnarea unui nou tratat cu China decât în momentul în care a devenit convins că SUA își modificaseră doctrina de securitate în ceea ce privește Orientul Îndepărtat, unde nu mai păreau dornice să intervină decât în nou-definitul „perimetru american de apărare”, din care nu făceau parte Taiwanul și Peninsula Coreeană. Stalin și-a dat astfel seama că nu mai avea de pierdut dacă respingea în mod public aranjamentele de la Ialta prin semnarea unui tratat de prietenie cu RPC. Dimpotrivă, dacă ar fi insistat să păstreze vechiul tratat, exista riscul să provoace o apropiere între RPC și tabăra „imperialistă”. Suspiciunea lui Stalin cu privire la o astfel de apropiere a fost încurajată atât de manevrele lui Mao în acest sens, cât mai ales de discursul Secretarului de Stat Dean Acheson din 12 ianuarie 1950. Acesta a afirmat că imperialismul rus, al cărui continuator era URSS, cu dorința sa de a-și atașa provinciile nordice ale Chinei (și aici dădea exemple concrete grăitoare, precum Mongolia Exterioară, Manciuria, Xinjiang), reprezenta principalul pericol la adresa Chinei. Discursul oficialului american, menit să sădească zâzanie între Mao și Stalin, aflați la masa tratativelor, a avut efectul contrar. Dincolo de declanșarea unor noi tensiuni temporare între cele două părți, declarațiile lui Acheson au intensificat suspiciunile lui Stalin, contribuind la schimbarea poziției acestuia față de abrogarea vechiului tratat. Ținând cont de acest incident, de importanța acordată de Stalin schimbării politicii americane cu privire la Asia de Est, ca și de vechea frică de încercuire a URSS, frică pe care aceasta o împărtășea cu RPC (și pe care decidenții ruși continuă să o aibă în comun cu cei chinezi și în zilele noastre), accentuată odată cu escaladarea tensiunilor cu Occidentul și crearea NATO în aprilie 1949, care îi împingea pe sovietici să caute o contrabalansare în Asia, se poate afirma că SUA au jucat rolul de „partener invizibil” la masa negocierilor dintre Mao și Stalin.
„La naiba cu Ialta!” și „Trăiască tovarășul Stalin, învățător al revoluției mondiale și cel mai bun prieten al poporului chinez!”
Stalin și Mao, de data aceasta însoțit de Zhou Enlai, s-au reîntâlnit pe 22 ianuarie 1950, pentru a discuta principiile care vor sta la baza noului tratat și a câtorva acorduri adiționale. Tratatul de Prietenie, Alianță și Asistență Reciprocă a fost semnat în cele din urmă la 14 februarie 1950, după adevărate târguieli, dure și detaliate, la nivel ministerial, în timpul cărora negociatorii chinezi s-au simțit tratați mai degrabă ca niște vasali, și nu ca niște aliați.
Cu ocazia întâlnirii din 22 ianuarie, Stalin a marcat schimbarea radicală de politică externă a URSS printr-o expresie devenită celebră: „La naiba cu Ialta!”. În ceea ce privește cele mai sensibile chestiuni, privilegiile sovietice în Manciuria, percepute de comuniștii chinezi drept un atac la adresa suveranității Chinei, Mao și Stalin au căzut de acord ca Portul Dairen să revină imediat Chinei, iar Portul Lüshun abia după semnarea unui tratat de pace cu Japonia. Cei doi nu au căzut de acord, în ceea ce privește Calea Ferată Changchun, decât cu scurtarea nedefinită a perioadei la care acesta urma să revină în întregime părții chineze.
În ciuda acestei înțelegeri inițiale de principiu dintre cei doi, în timpul negocierilor ulterioare, desfășurate la nivel ministerial, s-a ajuns la un compromis favorabil părții chineze. Stalin a fost în cele din urmă de acord cu retragerea trupelor sovietice din cele două porturi la o dată fixă, nu mai târziu de sfârșitul lui 1952, și cu transferul către China a drepturilor sovietice asupra Căii Ferate Changchun, fără nicio compensație materială, până la sfârșitul aceluiași an.
În urma negocierilor dintre Mao și Stalin și apoi la nivel ministerial, RPC a obținut avantaje importante. Semnarea Tratatului a reprezentat o adevărată victorie pentru partea chineză, o încununare cu succes a vizitei lui Mao la Moscova. Acesta a obținut astfel exact ceea ce Stalin încercase să evite inițial, și anume „obligația de asistență reciprocă în caz de conflict cu o terță putere”, asigurând astfel „o plasă de siguranță” Chinei, o nouă prestanță și poziție pe plan internațional de pe care să poată renegocia tratatele inegale care îi fuseseră impuse până atunci. De asemenea, partea chineză a obținut, printre altele, prin acorduri adiționale, un consistent credit sovietic, în valoare de 300 de milioane de dolari americani, care urma să fie achitat prin materii prime strategice necesare URSS, dar mai ales scurtarea considerabilă a perioadei inițiale de 30 de ani, pentru care sovieticii își păstrau „drepturile speciale” în Manciuria.
Această victorie a presupus însă acceptarea câtorva compromisuri, denumite de Mao în mod plastic peste câțiva ani „fructe amare pe care a trebuit să le înghită”, precum recunoașterea „independenței” Mongoliei Exterioare, înființarea de companii aparent mixte (Sovsinuri, asemănătoare ca principiu și funcționare cu Sovromurile), pentru exploatarea petrolului și a altor resurse naturale din Xinjiang, transportul de trupe și echipamente militare sovietice pe Calea Ferată Changchun în caz de amenințare de război în Orientul Îndepărtat, fără ca sovieticii să accepte în schimb o clauză de reciprocitate ș.a.m.d. De asemenea, partea chineză a trebuit să accepte ca pe teritoriul Manciuriei și Xinjiangului să nu acorde străinilor drepturi pentru concesii și să nu tolereze activități industriale, comerciale, financiare cu capital din alte țări. Mao avea să recunoască peste șase ani că aceste prevederi ale acordurilor adiționale secrete, care încălcau suveranitatea RPC, consimțeau intrarea Manciuiriei și Xinjiangului în sfera de influență sovietică.
După semnarea Tratatului, Mao s-a întors în China, însoțit de Zhou Enlai, nu înainte de a-și declara satisfacția față de încheierea Tratatului și fidelitatea față de URSS, în ziua plecării sale din Moscova, pe 17 februarie 1950, printr-o urare greu de conceput ca fiind posibilă peste doar câțiva ani, după declanșarea rupturii sino-sovietice, în decursul căreia a avut interesul să se prezinte, inclusiv retroactiv, ca total independent față de Moscova: „Trăiască tovarășul Stalin, învățător al revoluției mondiale și cel mai bun prieten al poporului chinez!”. Și Stalin a sărbătorit semnarea Tratatului, la insistențele lui Mao făcându-i acestuia onoarea de a participa la banchetul organizat de ambasadorul chinez la Moscova cu ocazia încheierii formale a alianței, cu toate că partea chineză ținuse cu tot dinadinsul să organizeze acest banchet în afara zidurilor Kremlinului - ca simbol al recepțiilor oficiale sovietice și ca atare considerat nepotrivit pentru China, ca „stat suveran” – și cu toate că, conform propriilor declarații, nu mai participase până atunci la astfel de banchete în afara Kremlinului, în restaurante sau ambasade străine.
„Ciocnirea culturilor” și consecințele vizitei
Dincolo de conflictul de interese dintre cele două părți, vizita lui Mao Zedong la Moscova a scos la iveală și diferențele culturale dintre acestea, o adevărată „ciocnire a culturilor” care a încărcat negativ atmosfera negocierilor.
Astfel, cu o totală lipsă de interes și preocupare față de sensibilitățile părții chineze, oficialii sovietici i-au invitat pe Mao și Zhou Enlai la spectacolul de balet Macul roșu, prima operă de balet sovietică cu un subiect modern, pusă în scenă cu succes începând din 1927. Acțiunea se petrecea în China revoluționară și prezenta povestea unui marinar sovietic care a cunoscut o prostituată în Shanghai și i-a transmis acesteia ideile sale revoluționare, jucând un rol important în răspândirea marxism-leninismului în China. Informați de către ambasadorul RPC la Moscova cu privire la tematica baletului, Mao și Zhou Enlai au refuzat să participe, considerând că acesta scoate în evidență un șovinism de mare putere ofensator pentru poporul chinez dar, pentru a nu jigni partea sovietică, au trimis la spectacol câțiva membri ai delegației chineze. Dincolo de subiectul propriu-zis al baletului, care demonstra, printre altele, condescendența și paternalismul cu care priveau sovieticii răspândirea comunismului în China, acesta a fost considerat ofensator de către partea chineză și din cauza titlului, pentru că macii reprezintă materia primă din care se obține opiumul, care contribuise timp de secole la rămânerea în urmă a poporului chinez. Delegații chinezi au fost de asemenea ofensați de modul grotesc în care erau machiați balerinii sovietici care interpretau personaje chinezești, cu vopsea galbenă strălucitoare, semănând mai mult cu niște monștri și strigoi. Puternic jigniți, membrii delegației chineze au fost cu greu convinși de către partea sovietică să nu părăsească sala în timpul spectacolului. Ca urmare a acestui incident, pentru a împăca partea chineză, reprezentarea operei de balet a fost temporar suspendată, iar titlul acesteia a fost modificat în 1957. Au existat și alte incidente care au demonstrat de data aceasta lipsa de familiarizare a delegației chineze cu formele de artă modernă occidentală. Astfel, profesorul Chen Boda, principalul ideolog al lui Mao, care contribuia la redactarea discursurilor lui, a fost jignit de faptul că balerinele din Lacul lebedelor dansau „goale” și a fost amuzat de recitalul televizat al unui faimos solist de operă sovietic, întrebând de ce acesta răcnește ca un taur.
Mao Zedong a fost satisfăcut și a privit cu mândrie principalele rezultate ale primei sale vizite la Moscova (obținerea angajamentului sovietic pentru asigurarea securității naționale a Chinei, sprijinul Uniunii Sovietice pentru „revoluția chineză”, reducerea drastică a perioadei de menținere a privilegiilor sovietice în Manciuria), în ciuda compromisurilor pe care a fost obligat să le accepte. Cu toate acestea, retrospectiv, el a privit mai degrabă cu resentiment și amărăciune prima sa vizită la Moscova, pentru că s-a simțit umilit de Stalin, care a blocat negocierile, lăsându-l într-o expectativă nesigură și a refuzat să trateze partea chineză pe picior de egalitate în timpul tratativelor. Conform mărturiilor lui Hrușciov și ale lui Zhou Enlai, liderul chinez s-a simțit tratat permanent cu suspiciune și neîncredere - ca nefiind un adevărat marxist, ci un „candidat” la titoism - și cu aroganță de către Stalin și apropiații acestuia. După moartea lui Stalin, Mao îi va mărturisi ambasadorului sovietic la Beijing că tratamentul prost la care a fost supus la Moscova a reprezentat una dintre cele trei „moșteniri” staliniste care au îngreunat relațiile dintre URSS și PCC.
Prin urmare, singura întâlnire față în față a lui Mao Zedong cu Stalin nu a contribuit la diminuarea vechilor resentimente și a neîncrederii dintre cele două părți. Dimpotrivă, umilința suferită la Moscova pare să-l fi încurajat pe Mao să își dorească să emancipeze și mai mult China de sub tutela sovietică, chiar dacă a trebuit să amâne pentru o perioadă împlinirea acestei dorințe din cauza dependenței de ajutorul „frățesc”. Vizita pe care liderul comunist chinez a efectuat-o la Moscova a jucat astfel un rol important în sădirea semințelor viitorului conflict sino-sovietic, semințe care pot fi identificate încă din perioada procesului de formare a alianței dintre RPC și URSS.
Ana-Maria Iancu este doctor în Științe Politice și cercetător la Institutul de Științe Politice și Relații Internaționale al Academiei Române (ISPRI).
Se încarcă comentariile...
