Romanii si sentimentul național (sau absenta lui)

Eram mic copil. Încă nu apucasem să intru la școală când am început să aflu despre Ziua Națională a României. În copilărie, cele mai dragi zile de 1 decembrie se desfășurau la căldura focului, pentru că în fiecare an era zăpadă afară, după ce străbunicul sosea de la biserică și cu toții priveam la Televiziunea națională evenimentele de la Alba Iulia, ascultam slujba religioasă cu predica Patriarhului Teoctist (cu profund accent de Botoșani) și priveam nemișcați impresionanta paradă militară.

Pentru orice copil parada militară este fascinantă. Dar mai era ceva. Străbunicul era veteran de război și fost deținut politic, partizan (sau ”bandit” cum a fost numit de Securitate), primise 25 de ani de pușcărie grea, confiscarea averii și cunoscuse la propriu temnițele din Aiud, Sighet și Ramnicu Sărat. Astfel că sentimentul patriotismului, dragostea de țară, respectul pentru patrie și entuziasmul zilei de 1 decembrie erau frumos cultivate în familia mea. Străbunicul nu avea televizor în cameră, nu urmărea deloc cu noi știrile sau emisiunile, dar 1 decembrie era singura zi din an în care sosea în camera cu televizor și se bucura de evenimentele de la Alba-Iulia. Într-o zi mi-a zis la propriu ”știi, noi suntem urmașii lui Avram Iancu”...Nici acum nu am înțeles dacă se referea strict biologic sau spiritual. Ce pot spune că acea zi concura cu bucuria unei zile de Crăciun. Odată, când noi, copiii l-am întrebat de orașul Alba-Iulia, bunicul ne-a răspuns ”Alba Iulia nu este departe de noi, putem mergem într-o zi. Imediat ajungem”. Mult timp m-am întrebat când va fi acea zi în care vom merge împreună la Alba Iulia? Mi-a rămas această dorință neîndeplinită. Practic, erau vreo 200 de km pană la Alba, dar ce înseamnă asta pentru un om care-și iubește țara ? Strămoșii noștri au mers pe jos la Alba.

Mult mai târziu, în studenție, am ajuns la Alba și pentru mulți ani, Alba Iulia a devenit o destinație obligatorie pentru mine de 1 decembrie. Ca roman eram încrezător că nu puteai fi în alt loc decât la Alba. Revizitam Sala Unirii și Catedrala Unirii ca un spațiu sacru. Pentru câteva luni am avut bucuria de a locui în Alba Iulia. Însă, treptat, orașul Unirii, miraculos și sfânt a început să scadă din măreție și din atracție...

Astăzi, patriotismul, la romani rămâne un neologism, iar onorarea zilei naționale o raritate. Marile orașe sunt goale. Ministerul de Interne a precizat de dimineață că peste 23.000 de angajați vor fi scoși în stradă pentru securitate și protecție.  Însă, din păcate, nu cred că au mult de lucru. Romanii nu ies pe străzi precum spaniolii, brazilienii sau britanicii de ziua națională. Și nici agresiuni, violențe sau proteste nu se organizează de Ziua Națională.

Dimpotrivă, romanii fug. An de an aleg să părăsească orașele și să se îndrepte spre alte destinații. Zilele libere de la Guvern pentru bugetari sunt pentru odihnă și relaxare, nu pentru sărbătorirea zilei naționale. Unii chiar merg în țările calde. De dimineață m-am întâlnit cu o colegă care se îndrepta spre insulele Oceanului Atlantic. Fiecare dintre noi are cate un prieten care a ales să plece din țară. Aeroporturile și frontierele terestre sunt pline.  

În fond, dincolo de parada militară de la București, Alba, eventual Sibiu, nu se întâmplă mare lucru în Romania de Ziua Națională. In unele orașe sunt organizate depuneri de coroane de flori la vreun monument al eroilor (încă nerenovat), ceva concerte de muzică populară, se mai aude cate un cântec cu Ardealul și urmașii lui Traian, însă în localitățile obișnuite chiar nu se întâmplă mare lucru. De fapt, nici la parada militară nu poți spune că dau buzna bucureștenii și cei din provincie. Cred că nici 10% din populația capitalei nu se îndreaptă spre Arcul de Triumf. 200.000? Mă îndoiesc. Au fost mai mulți uniți la Alba în 1918 decât cei care vin acum la parada militară în 2022.

M-am uitat la steagurile atârnate de lucrătorii primăriei. Da, în marile orașe le-am văzut scoase din depozite si atârnate pe stâlpi. Primăriile chiar țin să ne anunțe cate au fost afișate în fiecare an: 2.500 la București, la Sibiu 5.500. N-am înțeles diferența. Oricum le-am văzut îndeaproape și în acest an, unele deja șifonate, cu dungi, altele cu bețele aplecate de vânt și de suportul rupt. Însă spuneți-mi dvs. dacă în orașele mici sau în mediul rural se întâmplă ceva semnificativ? La sate, de pildă primăria este închisă, biserica este închisă, căminele culturale închise, ulițele sunt goale. Dacă bugetul permite se mai organizează cate o masă întinsă cu fasole, ciolan, țuică fiartă și poate niște lăutari. Însă nu mare entuziasm. Oamenii stau în casă la căldură.  

Pecetea Zilei Naționale este reprezentată de poporul care preferă și iubește micii și berea (ca de altfel și de 1 mai), de cei care preferă rachiul și carnații. Romanii întrebați de Vax Populi (Anghelescu) care dau răspunsuri dezamăgitoare nu reprezintă o excepție. De Ziua Națională romanii nu citesc cărți de istorie, părinții și bunicii nu le vorbesc copiilor încă o dată despre Revoluția din 1989, despre Regele Mihai, Carol, Ferdinand, nici măcar despre Mihai Viteazu, Ștefan cel Mare sau Nicolae Bălcescu. Aceasta ar putea fi pe drept cuvânt un respect față de națiune și făuritorii ei.

Nu vezi ca in alte orașe europene străzile pline cu lume, comercianți locali, steaguri prin cartiere, veselie, dans și zâmbete. E adevărat la ăilalți o fi vara Ziua Independenței.

Politicienii și aici includ și pe primii oameni din stat și pe cei din Guvern și pe aleșii locali nu au treabă nici dânșii cu sentimentul național. Poate la unii dintre ei le lipsește de tot. Vă dau un singur indicator. Fiți atenți la limbajul de lemn din discursuri, fără emoție, fără patimă, fără rezonanță. Unii doar și-au adaptat puțin discursul din 2021. Trăiască, Romania!

În școli nu poți spune că se mai cultivă iubirea de țară, responsabilitatea socială și de neam, sentimentul patriotismului, că elevii își cunosc trecutul, istoria și valorile. Există obligația de a se arbora un tricolor la intrare, însă de la director la profesor și portar nimănui nu-i pasă de Ziua Națională. Nu se mai cântă Imnul Național în fiecare zi.

Ne mirăm că politicienii pică testul jurnaliștilor când sunt puși să intoneze imnul național și că-și amintesc doar primul vers, însă cu tristețe nici elevii din Romania (nici cei din gimnaziu, nici din liceu) nu ar putea susține cu tărie că cunosc sau că sunt bucuroși să cânte Deșteaptă-te, Romane!  În timpul lor liber nu își întăresc identitatea națională prin lecturi, cântece, analize sau preocupări educațional-istorice. Nici gând. Cați copii vedeți că poartă penare cu tricolor, tricouri cu semnele naționale ? Doar cei sportivi la competiții. Mai degrabă poartă tricouri și au ghiozdane cu simbolurile Americii sau ale altor state pe care le-au vizitat deja. 

Am fost la Londra în septembrie la funeraliile Reginei Elisabeta, am văzut acolo sentiment național dragii mei. Fără cuvinte. Am văzut în acest an la Paris și ulterior la Barcelona cum cetățenii își prețuiesc patria. Există la Paris un muzeul al invalizilor, al războiului, chiar acolo lângă mormântul, mausoleul marelui Napoleon Bonaparte. N-ai cum să nu iubești națiunea franceză după ce ai vizitat acel muzeu.

În Italia, de ziua eroilor mă uitam cu profund respect la veteranii de război aliniați la o ceremonie și la modul în care au rămas nemișcați preț de câteva momente pentru a-și prezenta onorul. Am văzut la olandezi sentimentul patriotismului și la norvegieni. Să nu mai amintesc de greci. Steagul lor este arborat peste tot și nu doar în locurile turistice la terase.  

Nu cred că romanii din străinătate își iubesc mai mult patria decât cei de acasă. Nu e nicio regulă. Tot pe mici si muzica o dau. Că au un dor de casă, poate fi adevărat. Vă dau un exemplu. In primul meu an în Anglia, de Ziua Națională într-o casă studențească cu mulți invitați de Ziua Națională, de multe naționalități, am scos tricolorul pe care l-am adus cu mine din Romania în bagaje și l-am întins pe mobilier în sala comună, în care era pregătită o gustare. În clipa următoare un roman de mai mulți ani stabilit în UK a venit și mi-a spus direct și dur să dau tricolorul jos, că nu se face, că ceilalți se vor simți lezați, că eu trebuie să învăț cum să mă comport în Occident. I-am spus inițial că nimeni nu se poate simți lezat, că gestul meu are legătură cu Ziua Națională a României, că și grecii au făcut la fel cu steagul lor la o sărbătoare recentă, apoi în final că îl voi asculta doar că mai am de aranjat ceva. În sinea mea mi-am zis că nu voi da steagul jos. Două minute mai târziu, steagul fusese luat și ascuns de individ. Seara, supărat si dezamăgit, am povestit întâmplarea prietenului meu Andrei din Rusia, care m-a rugat să aduc tricolorul din camera mea și să-l întind în bucătărie unde urma să ne întâlnim cu alți colegi. Am sărbătorit acolo Ziua României cu străinii, nu cu romanii. Și acum păstrez poza în care rusul întinde tricolorul României pe o perdea, asta după ce si-a exprimat dorința să-i cumpăr nu vodcă, ci whisky pentru petrecere. Ceea ce am și făcut.

Apropo, știți ce s-a întâmplat cu acel individ roman care m-a certat că am adus tricolorul? A fost hirotonit preot câțiva ani mai târziu deși n-avea studii de teologie, nici evlavie, din perspectiva mea. Dar ce mai contează...Avea totuși barbă!

De ce n-am avea și noi ca cetățeni obișnuiți cate un tricolor la poartă? Nu de 1 decembrie, ci in permanență? Faceți un sondaj printre prietenii dvs. Întrebați cați au tricolor acasă, cred că nici unul din zece. Sentimentul patriotismului se vede și din vizibilitatea simbolurilor naționale. Cat de ușor poți cumpăra un fular cu culorile naționale ale italienilor și cat de greu poți găsi un fular cu culorile tricolorului roman? Nu spun că ar fi de invidiat americanii care poartă cu mândrie cravată, bluze, pantaloni, căciuli și chiar lenjerie intimă cu steagul național, dar imaginați-va dacă cineva ar purta o cravată sau un tricou cu roșu, galben și albastru pe stradă nu ar fi privit ca un ciudat? Nu ar rade lumea de el ?

Și atunci mă întreb: cine suntem și încotro ne îndreptăm? Țara asta cui o lăsăm? Ce dovezi mai dăm la lume ? Ce sânge mai curge în venele noastre?

p.s.  de dimineață am avut o mică bucurie când la Radio Romania Actualități (după ora 6 am) am auzit vocea înregistrată a cardinalului Iuliu Hosu, cel care a citit textul unirii din 1918.  Avea 31 de ani. Episcopul a ajuns ulterior martir în temnițele comuniste alături de toți ceilalți episcopi catolici. Ce destin. Și tot la radio a urmat vocea preoților teologi Stăniloae, Papacioc și Galeriu. Bravo!