Românii, mangafaua şi bileţelele ei

Foto MEDIAFAX

Vin vremuri bune pentru Capitală, căci parcă veşnicul premier ar vrea să-i fie şi primar. Iar Bucureştiul „merită un prim-ministru“. Un ins cu „greutate, cu experienţă“. Nu mangafale. De n-ar fi păcătoasele de bileţele!

Despre alegerile româneşti numai de bine, îţi vine a zice, urmărind o campanie electorală de tot hazul, dacă n-ar fi, în fond, trista confirmare a faptului că, de la nenea Iancu încoace, politicianul român tot construieşte noua Românie şi noul Bucureşti. Dar a rămas cu tot cu firea lui în fond ce-a fost. Şi chiar mai mult decât atât.

La mult mai mult decât atât aspiră, de pildă, Călin Popescu Tăriceanu. Campionul politicianismului românesc cu aproximativ 5 neveste, şase apartamente, şase maşini, o motocicletă, zeci de conturi şi nu se ştie câte bijuterii, ceasuri de aur şi legi cu dedicaţie, e mai campion la viteză chiar decât copilotul V.V. Ponta. La viteza, fireşte, cu care debitează adevăruri eterne. Căci la lupta cu demagogia e greu să-l bată vreun catindat, vorba lui Caragiale.

Mai nou, premierul-senator şi catindat perpetuu ar vrea să fie primarele Bucureştilor. Zis şi făcut. La Digi24 a găsit timp berechet să-şi expună pe larg programul. Spectacolul tembelizat, o soporifică mană cerească pentru pacienţii în căutare de somnifere fără efecte secundare grave, s-a încheiat şocant şi apoteotic.

A luat sfârşit cu un scurt, dar memorabil dialog, inaugurat de întrebarea unei moderatoare uluitoare, de vreme ce proba că izbutise să rămână trează-bec. Iar asta după un nesfârşit răstimp de zis nimic tăricenist, o logoree cu promisiunea populistă a transportului public gratuit, bătându-le obrazul bucureştenilor pentru că n-ar iubi destul natura şi n-ar vrea să renunţe, cum ar trebui, la automobile, spre a prefera, politic şi ecologic corect, tramvaiul şi troleibuzul.

Domnule Tăriceanu, ştiţi oare cât costă un bilet de autobuz? a întrebat, ca atare, imprudenta ziaristă. 

Da, sigur că ştiu, a răspuns ca din puşcă, persuasiv ca jurământul pe Biblie, candidatul.

Cât? a insistat cu necruţare ea. 

Depinde de distanţa pe care mergi, a încercat candidatul, tot foarte prompt, să scape din încurcătură, printr-un vag recurs la logica cu care e, de regulă, certat.

O călătorie? a replicat ea interogativ.

Călin Popescu Tăriceanu: 3 lei!

Nu 2, nu 4, nu 5 sau 6, câte case are, adesea, politicianul român. Fix 3. La care nemiloasa moderatoare s-a bucurat să se răzbune pentru ratata ei emisiune, executându-l, în final, sumar: 1 leu 30, domnule Tăriceanu.

Câtă neîngăduitoare precizie! Ce răutate monumentală! Câtă cruzime! Cât de haini sunt unii gazetari să scoată în evidenţă că marele om cu experienţă, şase maşini şi o motocicletă, nu e ”de a-l nostru”, căci n-are habar cât îl costă pe bietul bucureştean de rând un bileţel de autobuz! Şi asta pe sticlă! Cât de puţină înţelegere se manifestă la televiziuni adesea milostive cu fiii adoptivi de turnători la securitate care-s ”doar soţii mamelor” lor, pentru politicieni ”cu greutate şi experienţă” ca CTP! Cât de severi sunt demascaţi, iată, inşi ce-ar trebui adoraţi!

Cum pentru ce? Pentru prodigiosul lor drum profesional! N-a mai catindat veşnic tânărul flăcău, zadarnic, în anii 90, ca membru al PNL/AT pentru primăria Bucureştilor? Şi, nu în ultimul rând, nu i se datorează ample elogii pentru frumoasa carieră pe care acest genial alpinist căţărător politic a ştiut s-o facă ulterior, de premier-autor de bileţele roz, cerând preşedintelui ”să vorbească la Parchet” în favoarea ”sărăcuţului” său prieten-magnat, Dinu Păt(u)riciu?

Unde pui că Bibicul n-a fost vreo mangafa. A devenit chiar personaj de vază, creator, de  aproape un deceniu, de consistente majorităţi cleptocrato-pesedisto-dragniote, alături de mogulul-securist Dan Voiculescu şi de alţi traseişti celebri, gen Mihai Chirică de la Iaşi.

Pesedistul ieşean se laudă şi el cu noi isprăvi la activ. Recatindând şi el, la primăria din oraşul teilor lui Eminescu, dar de această dată din partea PNL, Chirică şi-a dorit, public, în calitatea sa de laureat al unei diplome a Academiei Române, (sic!) ca „analfabetismul să nu plece niciodată din oraşul nostru, ci să rămânem un exemplu pentru ţară”.

Sunt sigur că dorinţele nemuritoare ale domnului Chirică, alias pedagogul de şcoală nouă Marius Chicoş Rostogan, sunt perfect compatibile. De pildă cu planurile pentru un „Bucureşti Mare, nu un Paris mic”, ale lui Călin cu Firea lui de manechin.

Sau cu proiectele şi mai puţin demagogicei soţii a primarului din Voluntari cu acronimele ei hazlii. Cu rochiile ei îmbisericite, cu lozincile ei cu efect subliminal încercând să ne convingă să-i iubim dregătoria de primăriţă şi cu susurul ei sugestiv, Gabriela Firea se gudură în campanie, de la înălţimea funcţiei ei, pe lângă electorat, ca şarpele Kaa, din Cartea Junglei, pe lângă nevinovatul Mowgli. Îi hipnotizează astfel pe alegători, să uite de gropile Bucureştiului, de lipsa apei calde şi a parcărilor, ori de congestionarea fără leac, în epoca pre/ şi postpandemie, a arterelor capitalei.

Ameţit rău de această campanie, declar că nu sunt turmentat deloc. Dar mă-ntreb: eu pentru cine votez? Ştie oare Nicuşor Dan cât costă un bilet de autobuz? Dar să construiască, cum zice că va face, un „Bucureşti nou”? Căci văd că şi speranţa mea moare tot ultima.

Petre Iancu - Deutsche Welle