Renașterea Bucureștiului: falsa dilemă între prezervare și dezvoltare

Dacă problema urbanismului în București era simplă, ar fi fost rezolvată de mult. Iar o soluție lipsește pentru că puțini sunt dispuși să accepte că indiferent cine sunt adversarii lor: mafia imobiliară, fanaticii ONG-iști, dezvoltatorii rechini, primarul activist - îmi cer scuze că nu sunt la curent cu cele mai recente apelative, aceștia au într-o anumită măsură dreptate. Suntem blocați pe poziții extreme într-o dezbatere esențială.

FOTO Bucureștiul, oraș de 15 minute: o viziune posibilă pentru viitorul capitalei

Începem cu un lucru important de spus cu orice ocazie: patrimoniul Bucureștiului, istoric, arhitectural, și sub orice altă formă, trebuie protejat și pus în valoare pentru că un oraș care nu își respectă trecutul nu poate să vorbească despre viitor. Însă între această poziție sănătoasă pentru o capitală europeană și ideea că orașul trebuie să fie muzeu și prezervat în totalitate este o diferență ca de la cer la pământ. Un oraș nu este un muzeu, este un organism viu, în continuă dezvoltare, care trebuie să răspundă nevoilor oamenilor care locuiesc în el astăzi și în viitor. 

Muzeul București sau Manhattan pe Dâmbovița

Bucureștiul este un oraș tânăr. E adevărat că putem trasa istoria unei așezări pe malurile Dâmboviței până la Vlad Țepeș și chiar înainte, însă la începutul secolului al XIX-lea (1800) populația orașului număra în jur de 30,000 de oameni. Spre deosebire de Paris, Berlin sau Amsterdam, Bucureștiul era descris în documente de la aceea vreme ca un sat ceva mai mare. În secolul următor orașul se va transforma semnificativ, ajungând să fie descris ca oraș-grădină și Micul Paris. Până astăzi, arhitectura modernistă prin clădiri proiectate de arhitecți români precum Marcel Iancu, Horia Crengă, Haralamb Georgescu, este apreciată și studiată în școli de arhitectură din Europa, doar un mic exemplu a valorii arhitecturale a orașului. 

Însă acest lucru nu înseamnă că tot ce este vechi este și valoros. O parte importantă a fondului construit și-a epuizat durata de viață. La fel cum un automobil nu e proiectat să funcționeze sute de ani, același lucru e valabil și pentru majoritatea clădirilor. Un oraș căruia îi pasă de siguranța locuitorilor săi ar încuraja cu prioritate ca multe dintre acestea să fie înlocuite de clădiri rezistente seismic și eficiente energetic. Dar o astfel de propunere este astăzi considerată extremă, întâmpinată cu apelative ca cele din partea introductivă, pentru că facem confuzia că vechi înseamnă valoros. Așa cum am arătat, uneori așa este și avem multe motive să ne punem în valoare arhitectura și istoria, însă în multe alte cazuri singurul lucru care ar trebui protejat este viața oamenilor care trăiesc pe lângă aceste clădiri. 

În prezent, capitala României nu este un oraș tocmai ușor de iubit, probleme putem identifica fiecare cu duiumul. Dar farmecul Bucureștiului este într-o anumită măsură chiar acest ritm al vieții ușor impredictibil, a unei capitalei europene aflate la porțile orientului, într-o permanentă nevoie de a balansa vechiul cu modernul, ordinea cu spontanul. Toate aceste clădiri pe care astăzi le considerăm istorice și de protejat au fost la un moment dat noi și moderne. Astăzi orașul poate deveni ceea ce ne dorim noi, locuitorii lui. În dezbatere putem include atât viziunile de la extreme: zgărie-nori ca în Manhattan sau muzeu în aer liber, dar în realitate opțiunile din mijlocul acestui spectru sunt cele mai captivante. Indiferent că privim spre Viena, Amsterdam sau Copenhaga, vedem orașe în care vechiul și noul coexistă, uneori în armonie și alteori în contrast. 

La trecutu-ţi mare, mare viitor 

Ideea că blocarea dezvoltării în București ajută orașul pe termen lung, o strategie girată cel mai vizibil de Primarul General, este reflecția perfectă a zicalei că drumul spre iad e pavat cu intenții bune. Nu mă îndoiesc că domnia sa și mulți activiști cred sincer în lupta lor și că ceea ce fac îi plasează de partea bună a istoriei. Dar realitatea este că blocajul urbanistic din București conduce la accelerarea dezvoltării în imediata vecinătate a orașului, în zona metropolitană care nu e afectată în niciun fel de ce părere are Primarul Capitalei. Asta e o mare problemă. 

Primarii zecilor de localități la o aruncătură de băț de București aprobă construcții pe bandă rulantă pentru că taxele sunt încasate de ei, dar problemele sunt pasate către București. Oamenii care cumpără acolo continuă să muncească, să își ducă copii la școală, și să își trăiască viața în capitală, doar că acum sunt complet dependenți de mașină și astfel contribuie la cel mai prost trafic din Uniunea Europeană. Dacă prioritatea reală este salvarea patrimoniul arhitectural al Bucureștiului cel mai important lucru ar fi reabilitatea masivă a construcțiilor și construirea de noi proiecte mixte în zonele centrale. Altfel, dezbaterile aprinse despre PUZ-uri și Zone Protejate vor rămâne fără obiect în urma unei seism puternic - o certitudine pe care o sperăm îndepărtată. 

Chiar și dacă o parte din motivația blocării dezvoltării orașului este pedepsirea ‘mafiei’ imobiliare pentru dezvoltarea ‘haotică’, ăsta e un mod de a acționa provenit dintr-o confuzie. Dezvoltatorii au capital sau acces la capital pe care îl pot investi undeva sau nu, iar în mod natural un investitor își va duce capitalul acolo unde îl poate pune la treabă. Din păcate pentru noi asta înseamnă în prezent în imediata vecinătate a orașului. 

Nu rănești dezvoltatorii dacă nu îi lași să investească în București, banii le rămân în buzunar, dar îți lovești singur bugetul local, accesibilitatea locuințelor, și economia orașului, iar în același timp îți amplifici problemele existente. Lipsa de predictibilitate a unei investiții în București este una dintre vulnerabilitățile majore în atragerea de investitori internaționali. Și ei sunt tot mafia imobiliară? Să îi întâmpinăm atunci cu pancarte cu 'nu ne vindem țara' și, după ce au fugit, putem continua în liniște munca spre o societate socialistă multilateral dezvoltată.  

Dacă vrem să cerem standarde mai înalte de la investitori, și e bine să vrem, sunt nenumărate modele pe care le putem prelua ca aceștia să compenseze impactul pe care îl au asupra infrastructurii orașului: prin taxe de impact la momentul autorizării cât și prin instrumente de colaborare în interesul public. Pe principiul: dacă mai vrei etaje în plus, construiește mai întâi o grădiniță sau un parc public. 

Toate aceste orașe pe care le menționez în articol au astfel de modele funcționale, las aici ca exemplu cât costă o autorizație de construire într-un oraș din SUA. Este adevărat că nu totul în viață se rezumă la bani, dar multe dintre proiectele de care Bucureștiul are nevoie sunt dependente de un buget mare și o economie urbană puternică - ambele afectate pe termen lung de blocaj și incertitudine.      

Există câteva adevăruri neplăcute în București nerostite prea des deși cred că ar trebui, iar eu le pot spune liniștit pentru că nu depind de voturi sau likeuri. 

Un exemplu este fixația pentru construcția masivă de locuri de parcare, care în mare măsură este greșită. Orașe precum Berlin, Londra, sau Paris, au eliminat regula construirii unui minim de locuri de parcare în proiectele centrale, uneori chiar interzic complet construirea de parcări. Fac oare asta pentru că nu sunt la fel de deștepți ca noi să înțeleagă nevoia de parcări? Răspunsul este că experiența le-a arătat că obții ceea ce încurajezi: dacă faci locuri de parcare promovezi transportul cu mașina și contribui la trafic, dacă interzici locurile de parcare și investești în transport public și alternativ vei ghida majoritatea spre aceste direcții. Anticipez un argument corect: să se investească în transport public prima dată, și apoi vedem. De acord, dar ca orice schimbare structurală trebuie plecat din toate punctele posibile spre destinație. 

Această mișcare de eliminare a locurilor de parcare este o direcție majoră în urbanism la nivel mondial. Putem construi parcări de reședință în special în zonele limitrofe și parcări publice în centru în subteran, dar indiferent cât construim, nu vom avea niciodată suficient loc pentru toate mașinile - nu încap fizic. Asta nu înseamnă că interzicem mașinile, lucru pe care îl resping complet, ci doar că facem mai ușor și rapid transportul prin alte mijloace. Bucureștiul va fi un oraș de succes atunci când oamenii bogați vor alege să ia metroul. 

Dacă tot ne inspiram din Paris, de unde Bucureștiul a preluat cam tot, de la organizarea administrativă până la semnele de stradă, atunci să facem ce face Parisul astăzi. O reorientare de amploare, la toate nivelurile, spre viziunea unui oraș de 15 minute. Pe scurt, ideea că poți ajunge la toate serviciile esențiale pe jos sau cu bicicleta într-un sfert de oră de unde locuiești. 

Primarul Anne Hidalgo construiește sute de km de piste de bicicletă, transformă peste 70,000 de locuri de parcare din centrul orașului spre utilizări pentru oameni, precum spații verzi și locuri de joacă pentru copii. Așa arată o schimbare de paradigmă care ar merita reflectată în noul Plan Urbanistic General, documentul care nu a fost actualizat în București de peste 20 de ani.

Lista de adevăruri nepopulare în capitală e destul de lungă, include lipsa de clădiri mixte ca regulă, retrageri de genul Înâlțimea(H)/2 în defavoarea fronturilor continue ce oferă densitate menținând clădirile la scară umană, zone centrale cu densitate de sat, lipsa unei infrastructuri alternative separate de trafic prioritare celei auto, și nevoia unei noi Legi a Bucureștiului pentru organizarea administrativă - multe subiecte interesante pentru articole în viitor. Dar acum mă adresez prin aceste puncte în special celor care găsesc aceste propuneri revoltătoare, vă întreb: de ce au ajuns la aceste soluții orașe cu mult mai avansate ca Bucureștiul, sunt ei neștiutori și lipsiți de viziune, sau noi?   

Ce se întâmplă astăzi în capitala României amplifică tocmai problemele pe care încercăm să le rezolvăm. Nu există o viziune curajoasă de dezvoltare, asistăm la o credință religioasă impermeabilă rațiunii, protejată de gândirea tip 'să-i lăsăm să lucreze' a anilor '90. Un primar independent avea șansa să construiască un oraș mai ușor de iubit, în parteneriat cu investitorii, experți, și oameni din zona ONG-urilor, în schimb fereastra posibilității s-a consumat prin puritanism, false dileme, și o luptă mesianică cu ‘mafia’ din care cel mai clar pierzător este orașul și locuitorii săi.

Renașterea Bucureștiului mai așteaptă, speranța e că o realizare reală pe care Primarul General o va lăsa în urmă, spre deosebire de predecesorul său, e o situație financiară decentă. Lucru care să permită o schimbare de paradigmă în mandatul următor, al unui primar orientat spre administrație publică și nu spre activism.   

Suntem aici pentru că dezvoltarea orașului și urbanismul Bucureștiului sunt probleme cu multe nuanțe greu de rezumat într-un slogan politic. Dar ce se poate rezuma este că pozițiile extreme, între zgârie-nori și prezervare absolută, sunt într-o falsă opoziție. Este posibil să avem clădiri moderne și să ne protejăm patrimoniul arhitectural, este posibil ca în București să se construiască clădiri noi fără a distruge spații verzi sau monumente istorice. Știm asta pentru că vedem astfel de modele în zeci de metropole ale lumii. Dar ce nu este posibil este ca una dintre cele mai mari capitale ale Uniunii Europene să fie blocată în gândire binară și poziții extreme.