Psihologia filmului. Alice in Wonderland (Tim Burton, 2010)

„- Cine eşti? - Alice. - Vom vedea. - Cum adică? Eu trebuie să ştiu cine sînt. -Aşa e, ar trebui! Aceasta este întrebarea fundamentală din film. „The right Alice – the wrong Alice“. „Cum aş putea să fiu altă Alice, cînd ăsta este visul meu?” Este acesta (doar) visul ei? Unde a ajuns?

Paralela dintre această Lume de Dincolo şi Inconştient este subliniată de Tim Burton în film de suprapunerea pe care o face Iepurele dintre Wonderland şi Underland.

În Oracol, cînd se confruntă cu ideea unei bătălii uriaşe, mînuind o sabie magică, Alice nu se recunoaşte. Încă. De fapt, refuză să-şi ia în primire destinul şi pe bună dreptate deoarece acesta îi este prezentat ca la o vrăjitoare în glob de sticlă, cu toată oroarea lui viitoare.

Aici, Oracolul (Calendrical Compedium of Underland) este prezentat ca o carte a evenimentelor scrise dinainte. El este prezentat de Absolem, figura arhetipală a Înţeleptului. Evenimentele din Oracol sînt prezentate ca viitor foarte probabil, însă nu şi de neschimbat. Cine a scris Oracolul a cunoscut, cel mai probabil, potenţialul ascuns al lui Alice şi i-a aşternut în faţă o provocare pe măsură. Dar, în cazul eroilor, acest potenţial ascuns poate să moară în faşă dacă Eul nu este educat să-l recunoască şi să şi-l asume. Orice potenţial de dezvoltare are nevoie de explorare şi cultivare conştientă pentru a se developa în realitate şi pentru a putea fi transformat în calităţi efective, în trăsături de caracter. Altfel, el nu ajunge să se manifeste niciodată.

Previzibil, atunci cînd vede o imagine din viitor, Alice o refuză, deoarece ea nu este (încă) acea Alice. Ca şi cum, în acea lume în care a intrat există şi o proiecţie posibilă a ceea ce Alice-cea-de-acum ar putea fi. Spunem proiecţie posibilă deoarece, pentru a deveni realitate, este nevoie de întregul drum care căleşte Eul şi funcţia alegerii conştiente. Deocamdată, Alice este un copil mofturos care are pretenţia de control total asupra realităţii; putem spune că “suferă” de o supra-încredere în latura sensibilă şi logică a realităţii. Neavînd această funcţie cultivată, Absolem poate spune că ea nu este acea Alice “nici pe departe”.

La fel, în Matrix, a fi sau nu Alesul (The One) este prezentată ca o problemă de alegere personală. Eroul are darul, dar nimeni nu-l poate forţa să îndeplinească o misiune pe care el o refuză. Astfel, atît timp cît ezită, este şi nu este Alesul în acelaşi timp. Pentru cei care cred în el, el este Alesul. Pentru Oracol, este doar unul dintre candidaţi.

Diferenţa dintre realităţi. Relaţia dintre vis şi realitate

“Este visul meu. Acum o să mă trezesc şi voi veţi dispărea. / Stai. Este doar un vis. Nimic nu mă poate răni.” sînt cîteva afirmaţii prin care Alice încearcă să-şi exercite controlul asupra naturii realităţii. Cum ceva nu iese la socoteală şi lucrurile nu se schimbă şi nu dispar la un pocnet din degete, se pare că a învăţat nişte criterii superficiale de a diferenţia realităţile. Iar acest lucru îl învaţă “the hard way”. Ea vine în “Lumea de Dincolo” (în Inconştient) şi are pretenţia că este visul ei. Are pretenţia că îl poate controla, însă – surpriză! Tot ce poate controla sînt (eventual) doar alegerile proprii. Nici nu ştie cîte creaturi independente trăiesc în “visul ei” şi nici de ce acestea sînt independente. De unde vin aceste creaturi? Dacă nu este visul ei, atunci al cui este? Este un vis pînă la urmă?

În plus, ea rămîne prinsă în acest tărîm croit, se pare, special pentru ea, umplut cu creaturi care cunosc cîte ceva despre ea şi o aşteaptă pentru ceva, pînă cînd povestea aflată în desfăşurare va avea un final. Spre finalul poveştii, trezirea la realitate este văzută ca o trecere “dincolo” în care toate lucrurile de aici vor fi lăsate în urmă. Astfel, lumea de aici apare ca un loc al iniţierii, iar “saltul” ca maturizare. Oricum, în ciuda faptului că ea însăşi nu se cunoaşte atît de bine, se pare că toată lumea o aşteaptă în Lumea de Dincolo ca pe un mîntuitor. Există şi o profeţie despre ea. Ea este cea care va răsturna ordinea acestei lumi şi ambele facţiuni o aşteaptă: unii cu speranţă, alţii cu frică şi furie. Dar, cum se întîmplă de obicei, numai eroul recunoaşte acest fapt mai greu. Şi nu e de neînţeles: el trebuie să facă alegerea cea mai grea. 

Visul

Toate personajele o cunosc şi o aşteaptă deoarece lumea aceasta conţine şi inconştientul ei personal. Numai că, dincolo de inconştientul personal, acolo o aşteaptă şi elemente din inconştientul colectiv; între cele două instanţe nu există limite clare, iar personajele par să nu facă nici ele diferenţa şi astfel nimeni nu-i poate da explicaţii. Cert este că Alice este un personaj providenţial, indiferent de cînd este aşteptată.

“Toată povestea este despre tine, ştii?” îi aminteşte un personaj, iar acest fapt se întîmplă în orice vis; acesta este un adevăr universal: cu toţii sîntem persoana I în propriile vise. Iar povestea ne are pe noi în centru, indiferent ce se întîmplă pe fundal, indiferent dacă sîntem activi sau pasivi. Numai că, uneori, povestea este mai mare decît noi şi ne conţine. Uneori ni se cere să participăm dincolo de interesele noastre mici sau de imaginea noastră de sine. Alice tot insistă că nu va omorî nimic şi pe nimeni, deoarece asta este imaginea ei de sine, de copil educat.

Realitatea

Tim Burton construieşte un context mai larg şi pune toată povestea într-o cheie profetică: Alice are de mică vise cu personajele din Lumea de Dincolo, ca un fel de primă conexiune cu destinul ce o aşteaptă. Fiind mică, Eul (în formare) nu poate integra elementele viselor şi astfel le trăieşte ca pe coşmaruri. Mai mult, avînd o conexiune încă slabă cu acest destin (şi, prin extensie, cu imaginile primite anticipat), se poate separa încă uşor de aceste imagini: trebuie doar să se “trezească”. Slavă Domnului, are un tată care o ancorează destul de bine în realitatea exterioară; pentru acea vîrstă. După ce tatăl ei moare, realitatea din Lumea de Dincolo o absoarbe treptat ca fiind singura care îi dă sens: Alice este cea care alege să plece din lumea actuală, din realitatea primară, care este de o plictiseală soră cu moartea. În interior, Alice se săturase atît de mult de lipsa de sens a vieţii care i se impunea încît aproape a cerut în mod explicit o schimbare. Ce-i drept, visele din copilărie fiind insuportabile, ne putem imagina cum a făcut tot posibilul şi şi-a dorit foarte mult ca acestea să nu mai apară. Asta indiferent cît de autentic vorbeau acele vise despre destinul adevărat care o aşteaptă. În multe situaţii o viziune anticipată asupra a ceea ce ne aşteaptă ne sperie de moarte; şi în consecinţă o refuzăm deoarece nu sîntem pregătiţi să ne asumăm aşa ceva. Psihologic vorbind, spunem că Eul nu este suficient de matur. Astfel că Alice, pierzînd contactul cu Lumea de Dincolo, atunci cînd s-a plictisit de moarte şi şi-a dorit o evadare, nici nu ştia ce invită; apariţia iepurelui-cronometru, pe care-l vede mai întîi cu coada ochiului, este o ieşire nesperată către o aventură. Numai că această aventură este aceeaşi cu cea care îi dădea coşmaruri cînd era copil. Interesant, nu? Uneori, destinul ne dă coşmaruri în copilărie şi ne cheamă la aventură mai apoi.

O dată ajunsă “Dincolo”, Alice remarcă ciudăţenia lumii, care s-a construit, evident, prin opoziţie cu “normalitatea înfiorătoare” a lumii ăsteia, de “Dincoace”. Şi, bineînţeles, o dată ce trece conştientă pragul dintre lumi, nu mai funcţionează ieşirea din Lumea de Dincolo ca atunci cînd era copil; pişcătura rămîne o pişcătură, iar realitatea asumată rămîne la fel. Este ca şi cum nevoia de aventură a determinat-o să-şi asume conştient chiar şi contactul cu senzaţiile de coşmar (pentru care avea un precedent în copilărie).

Astfel, chiar şi cel mai înfricoşător destin pare să devină acceptabil prin comparaţie cu o stagnare otrăvitoare într-o viaţă călduţă. Acel Destin şi cu Această Realitate s-au construit în opoziţie una faţă de cealaltă chiar înainte ca eroul să vină pe lume. Este, de obicei, o opoziţie tensionată între două extreme construite de străbuni; numai că pînă la venirea Eroului, acestea nu apucaseră să se diferenţieze suficient de bine astfel încît cineva să fie “desemnat” să caute o soluţie de compromis. 

Conflictul de fundal este dat, în cazul de faţă, de Această Realitate reprezentată de o societate engleză conservatoare şi scorţoasă pînă în pînzele albe prin care nu mai răzbate de mult timp nici un licăr de viaţă şi Acel Destin prezentat la începutul filmului de figura radioasă şi protectoare a tatălui lui Alice, care era ce? explorator! Adică plin de imaginaţie, îndrăzneală, adrenalină, empatie şi cu o minte deschisă. Imaginea lui va reprezenta pentru ea, pentru totdeauna, o infuzie de nou şi creativitate în peisajul rigid. Interesant este că tatăl ei, oricît ar fi fost un om al aventurii, nu o învaţă să poarte un dialog cu aceste imagini din vise, să dezvolte o relaţie cu ele şi să le integreze în viaţă. În ciuda faptului că era explorator, atunci cînd Alice are coşmaruri, o ghidează exclusiv către lumea aceasta: o învaţă cum să se “trezească”, adică cum să alunge, imaginile perturbatoare.

Apoi, în ciuda faptului că tatăl este un rebel al timpurilor sale, el nu face o opoziţie prea puternică sistemului din care face parte; el încă este parte din acel sistem şi îl promovează, îi transmite lui Alice unele virtuţi de-ale acestuia. În psihologia poveştii, tatăl ei o ajută să-şi construiască nişte graniţe solide, îi cultivă un Eu sănătos. Iar acesta se formează tot în acest sistem care începe să miroasă a mucegai. Astfel, ea îşi conturează de mică ambii poli: în exterior are lumea ordonată şi palpabilă, în interior are lumea cu imagini şi simboluri puternice, fără sens, care îi dau coşmaruri. Pentru un copil este mai sănătoasă cultivarea contactului cu o lume exterioară nu prea glumeaţă, dar cu graniţe stabile decît să suporte nemijlocit o lume interioară cu energii şi simboluri invadatoare şi înspăimîntătoare. În această luptă, figura tatălui ei va rămîne un simbol puternic al curajului în explorarea noului şi al adaptării.

Acum: să ne imaginăm cum îşi structurează Alice percepţia despre Această Realitate. Pe de o parte este realitatea sigură, aceea în care te formezi, în care există lucruri constante, pe care te poţi baza mereu; este zona de refugiu în caz de coşmar. Pe de altă parte, după o perioadă, este realitatea care îţi răpeşte viaţa prin lipsa de mişcare şi adormirea în limitele sigure şi călduţe. Alice şi-a văzut de mică tatăl cum discuta (prin opoziţie) cu Această Realitate despre Marea Aventură. În acelaşi timp, tot acest tată îi cultiva contactul cu Această Realitate ca fiind bun şi sigur. Undeva era un conflict, dar el nu-l formulase niciodată explicit. Acest gen de situaţie este tipică pentru momentul în care conflictul din părinţi trece la copii spre a căuta rezolvare. În acest mod, destinul lui Alice este legat de concilierea celor două lumi.

Din punct de vedere al dinamicii Inconştientului Colectiv, eroul apare într-un context anume. Contextul este setat de generaţiile anterioare în condiţiile în care există un conflict care are nevoie să fie trăit şi formulat clar. Abia cînd termenii conflictului s-au clarificat se apropie “secerişul”. Astfel, o persoană intuitivă, să zicem un profet, poate anticipa ceva din coacerea conflictului şi, în acelaşi timp, şi ceva din trăsăturile personajului căruia îi revine sarcina de a-l rezolva. Astfel se nasc profeţiile, care au întotdeauna ceva de-a face cu rezolvarea unor conflicte ancestrale. Pusă problema pînă la capăt, conflicte există de la bun începutul vieţii psihice, însă ele nu sînt formulate explicit, ci părţile (binele şi răul) sînt amestecate aproape omogen. Astfel, Alice are “datoria” de a rezolva o problemă care o precede.

În Stăpînul Inelelor, Răul suprem este “adunat” într-un singur inel (de unde?), pentru ca, la sfîrşit, inelul Răului să fie re-topit în sursa din care a ieşit; astfel, Răul nu este distrus ci doar “redistribuit” din nou, uniform. 

Personajele

Motanul zîmbitor (Cheshire)

El vorbeşte despre orice cu zîmbetul pe buze. Veşti proaste sau constatări despre traume, toate sînt întîmpinate cu zîmbet şi o voce caldă.

Are abilităţi de trickster – poate să dispară cînd vrea, poate să se arate cînd vrea. Şi el ştie despre Acea Alice. Nu se implică în politică; lucruri mărunte, omeneşti; sau demne de creaturile acelea. Oricum, o îndeamnă să meargă mai departe pe drumul ei. Dar Alice nu vrea drumul ăsta, ci doar să se trezească din vis. 

Pe post de trickster, intervine “doar” în momentul esenţial şi îl eliberează pe Pălărier. Are o constituţie volatilă şi, prin asta, se sustrage Lumii şi pericolelor ei, în felul acesta manifestîndu-se mai presus de acestea; în această ipostază apare ca un aspect al Sinelui. O prezenţă protectoare şi inspirantă, care nu se implică în lucrurile mici, ci care veghează doar la păstrarea echilibrului dintre forţe. 

Ca aspect la Sinelui, el este cel care are puterea de investire; el o încoronează pe Regina Albă. Deşi are puterea asta de la început, toată povestea trebuie centrată în Alice; din punct de vedere psihologic, în călătoria iniţiatică Eul trebuie să-şi ducă lupta pînă la capăt şi apoi va beneficia şi de ajutorul Sinelui. Altfel spus, Alice trebuie să participe conştient la confruntarea din interiorul său şi să lupte la propriu cu balaurul. Abia după aceea restul este făcut de celelalte forţe.

Pălărierul

Este cel care o “recunoaşte”. Aici are rolul de a încuraja fărîma de identitate să se afirme, chiar dacă nu s-a împlinit deplin.

Păstrînd paralela cu Matrix, Pălărierul este corespondentul lui Morpheus. El crede în Neo, indiferent ce spune Oracolul. Iar credinţa lui dă speranţă tuturor şi, cele din urmă, va înclina balanţa. 

Lumea Reginei Albe este una de inocenţă şi distracţii infantile. Ea domneşte ca o regină a fantasmei peste un tărîm complet vulnerabil. Iar cînd vine Răul este luată prin surprindere, habar n-are ce să facă şi fuge. Acest episod seamănă cu o lume de copil invadată de forţe teribile cărora nu li se poate opune; arată a abuz care distruge o lume întreagă şi o armonie simplă, îndeplinit de forţe care se hrănesc vampiric din asta.

Lumea Reginei Întunecate este dominată de o dilemă profundă: A fi iubit sau a fi temut?

Asta da temă de relaţie. Regina Întunecată este adepta acestui mod de relaţie prin dominare. Ea simte că şi celălalt model, complementar (de iubire) ar putea fi valabil, însă se teme să iubească şi să fie iubită (probabil o teamă de pierdere).

Dinamica contrariilor

Cele două surori, Regina Albă şi Regina Roşie alcătuiesc două jumătăţi ale aceleiaşi reprezentări inconştiente ale lui Alice. De aceea ea nu este conştientă de nici una, de aceea se simte atrasă de una (jumătatea albă) şi respinsă de cealaltă, de aceea pretenţiile fiecăreia din ele sînt nejustificate. Nu se ştie cînd cele două surori au început să fie antagonice, cert este că amîndouă vor ceva de la Alice. În dinamica inconştientului asta s-ar traduce astfel: percepţia asupra unui domeniu al realităţii este construită scindat, în două contrarii ireconciliabile deoarece se exclud reciproc. În joc este chemat Eul pentru a oferi o soluţie acestui conflict. 

Rivalitatea dintre surori

Tim Burton “scapă” un detaliu în poveste de-a dreptul savuros: Regina Rea îi reproşează celei Bune ceva dintr-un conflict în familie. Alice este absorbită în acest conflict. Pînă la urmă, ceea ce reprezintă ele la bază poate fi orice, însă, pentru Alice ele se prezintă ca avînd aceeaşi origine, sînt “surori”. Şi, cum se cade, surorile au părinţi comuni; care părinţi nu iubesc la fel copiii, că, deh, au şi ei ca oamenii, copiii lor preferaţi. Astfel, una din cele două surori, a fost iubită, cealaltă mai puţin (ca să nu spunem “ne-iubită”).

Cea mare s-a simţit dată la o parte din drepturile ei de către cea mică care avea puterea de a-i seduce pe părinţi; iar acum îi reproşează că i-a furat coroana care i se potrivea ei de drept (ca prim născut). The Jabberwocky (fiara finală) este un monument de ură şi resentiment creat de copilul rănit şi amplificat de ani de suferinţă. Suferinţă dată de sentimentul de dezmoştenire şi de nedreptate; de a fi mereu pe locul doi; de a fi ne-preferată. Competiţia pentru iubirea părinţilor naşte monştri. 

Dar în final, deşi conflictul este despre dreptate, soluţia este părtinitoare. Nu ştim ce a urmărit regizorul (sau scenaristul) să arate, dar mie mi se pare că comite o inconsistenţă: personajul “rău” rămîne în suferinţă. Iar suferinţa de la final aminteşte, cu siguranţă, de suferinţa iniţială. Regatul terorii instituit de Regina Roşie s-a născut şi s-a perpetuat prin suferinţă. Nimic din soluţia finală a poveştii nu oferă vindecare acesteia şi nici măcar o şansă de conciliere. La sfîrşit, copila căreia i s-a luat totul de către sora “talentată” şi seducătoare ajunge şi izolată şi fără prieteni. Doar pentru că şi-a dorit să-şi ia locul de drept, de întîi născut, chiar şi împotriva sorţilor. Iar aceşti sorţi au reprezentat întotdeauna preferinţele de neînduplecat şi complet inconştiente ale părinţilor. Alice, deşi ajută la biruinţa Reginei Albe, nu este ajutată nici un pas să înţeleagă suferinţa (ce-i drept exacerbată şi delirantă a) surorii acesteia. Din acest punct de vedere, ea doar perpetuează conflictul, alegînd calea “cea dreaptă”.

Din punct de vedere al dinamicii contrariilor, povestea respectă un model fix; acest model îl putem vedea în spate, la creatorii poveştii. Personajul rău este închis în izolare (într-o închisoare, în Adînc, pe o insulă, etc), de unde evadase iniţial şi de unde va găsi putere să evadeze din nou. Între două astfel de momente se desfăşoară mersul “normal” al lumii. Cînd Întunericul iese din închisoarea sa (nu spune nimeni cum) se petrece “Apocalipsa”, iar cînd pune stăpînire pe lume începe Evul Întunecat, în care lumea aşteaptă un Erou, cu rol de mîntuitor. Şi tot aşa, la nesfîrşit, ca un model al lumii de dincolo de timp, care mînă lumea din adîncul incoştientului, fără ca cineva să încerce să medieze conflictul, să înţeleagă suferinţa iniţială şi să încerce să echilibreze balanţa. 

Iar acest model al poveştii este foarte bine preluat de Tim Burton (voluntar sau nu) din modelul mitic. Lumea lui, cea occidentală, este construită pe această dihotomie dintre Bine şi Rău, care, căutată la origine, vine din modelul creştin. Model care are la bază tot o rivalitate dintre fraţi: Cel Luminos şi Cel Întunecat. Marea Poveste nu ne spune ce s-a întîmplat cu Fratele cel Rău şi cum a ajuns el să-şi dorească să fie ceea ce nu era (investit). Cert este că unul din Fii a fost mai iubit decît celălalt. Iar cel ne-iubit a avut de suferit pentru că a fost neînţeles; iar suferinţa lui s-a transformat în ură şi întuneric. Această suferinţă n-a avut nici un martor şi nu a fost niciodată recunoscută. Darămite mîngîiată. 

Într-o altă poveste, magistrală, “Rise of the Guardians. The Owls of Ga’Hoole” este pus în scenă acelaşi tip de conflict: doi fii care ajung departe de casă să lupte unul împotriva celuilalt; unul ajunge să se identifice cu forţele dominatoare întunecate, iar celălalt cu forţele luminoase eliberatoare. 

Alegerea

Lumea în care intră Alice este de aşa natură încît ea este pusă să aleagă să facă un singur lucru: să îmbrace armura şi să lupte cu fiara. Intră într-un conflict în care nu cunoaşte ambele părţi, ambele versiuni ale poveştii. “Binili învingi” pare că stă scris peste tot, iar Alice este aşteptată doar să dea concreteţe a ceea ce au hotărît Lumea de Dincolo pentru ea (în Oracol). Ce-i drept, realist vorbind, în poziţie de copil, nu ne putem aştepta să facă o alegere bine informată, perfect conştientă. Dar realizatorul, Tim Burton, putea să-i dea lui Alice măcar o amprentă emoţională despre cum este să fii în poziţia cealaltă, să trăieşti suferinţa aceea, din spatele răului. Cu ajutorul regizorului, Alice se identifică complet şi exclusiv cu polul alb al poveştii, iar Răul Suprem este exilat. Avînd în vedere că lucrurile astea se întîmplă în Inconştient, exilarea Răului de la contactul cu conştiinţa echivalează cu reprimarea. Asta înseamnă că lui Alice nu i se cere de fapt să rezolve conflictul ci doar să il amîne pentru mai tîrziu. Cine ştie, pentru copiii ei.

Iar pentru noi, în ciuda simbolurilor puternice şi a paralelei foarte frumoase între vis şi realitate, ecranizarea lui Tim Burton nu ne oferă nici o soluţie în rezolvarea unui conflict psihologic ancestral. Cine ştie, poate o vor face copiii lui.