Pâine şi rugăciuni

E lesne de observat că toate civilizaţiile şi-au clădit aşezările, de-a lungul veacurilor, în jurul locaşurilor de cult. Primul lucru care îţi sare în ochi când te apropii de cea mai neînsemnată aşezare românească este turla bisericii.

Situaţia este aceeaşi aproape pretutindeni în lume, fie că e vorba de biserici, fie că e vorba de moschei, ca să rămânem la aceste două exemple. Ceea ce vrea să însemne că omul şi-a legat dintotdeauna existenţa pe pământ de un centru spiritual.

Religia, oricare a fost ea, a jucat, înainte de toate, rolul unui coagulant al comunităţii umane. Iată că, probabil pentru prima oară în istorie, un popor s-a răsculat fiindcă autoritatea a tăiat nişte copaci dintr-un parc în vederea înălţării unui locaş de cult (şi a unui mall, fapt fără importanţă însă pentru ideea însemnărilor mele). De mai bine de două săptămâni, sute de mii de oameni din Istanbul, Ankara şi din alte oraşe turceşti protestează în stradă contra guvernului lui Erdogan, care a avut iniţiativa cu pricina. Interesant este să ştim cine sunt protestatarii: ei aparţin mai multor etnii, turci, armeni, kurzi, sau clase socio-profesionale, de la intelectuali la fani ai marilor cluburi de fotbal (niciodată până azi unii alături de alţii!), îndeosebi tineri din mediul urban, meseriaşi, negustori, liber profesionişti, pe scurt, toată floarea cea vestită a întregului Răsărit.

Protestatarii se bucură de sprijinul jurnaliştilor, artiştilor şi scriitorilor, între care laureatul Premiului Nobel, Orhan Pamuk (premiat în 2008 şi de Uniunea Scriitorilor din România la Festivalul „Zile şi Nopţi de Literatură“ de la Neptun). Spre deosebire de primăvara arabă din Tunisia, Egipt, iată, Siria şi din alte ţări unde, cel puţin într-un anumit stadiu al revoltelor, statul laic era cel combătut de diversele mişcări religioase (şi, desigur, nu numai de ele), în Turcia, ţinta manifestaţiilor este, din contră, alunecarea statului laic fondat de Kemal Atatürk în 1923 pe panta musulmanismului radical. Scânteia a reprezentat-o, să nu uităm, înălţarea unei moschei.

Europa creştină a fost, mai cu seamă în Evul Mediu, o mare constructoare de biserici. Ştefan cel Mare ar fi construit 47, câte una după fiecare bătălie, dacă e să dăm crezare tradiţiei istorice. În Occident, sute de grandioase catedrale au fost ridicate vreme de câteva secole. Le putem admira şi astăzi. Regii, domnitorii, nobilii, clerul îşi arătau în acest fel iubirea de Hristos, dar şi interesul de a-şi vedea supuşii uniţi în jurul unor simboluri ale acestei iubiri. Religiosul şi socialul s-au văzut împletite pentru eternitate.

Picătura care a umplut paharul

Epoca modernă n-a schimbat mai nimic în această sudură dintre viaţa de zi cu zi a oamenilor şi speranţa lor într-o altă viaţă, aceea de dincolo de moarte, în ciuda faptului că Revoluţia franceză din 1789 a proclamat separarea statului de biserică, idee preluată în multe din statele moderne. Rusia e la fel de pravoslavnică după trei sferturi de secol de ateism comunist ca şi pe timpul ţarilor.

Dărâmătorii de biserici, precum Ceauşescu, nu numai că n-au extirpat din mintea oamenilor nevoia de a-şi avea, în cel mai mic sat, în cel mai obscur cartier, biserica proprie, dar au condus, după 1989, ca o revanşă, la o adevărată frenezie a ridicării de locaşe de cult, cu certitudine mai numeroase decât trebuinţele sufleteşti lor reale. Ce să se fi întâmplat în Turcia pentru ca ridicarea unei moschei să provoace proteste populare de o amploare nemaivăzută? Comentatorii oferă fenomenului mai multe explicaţii. O reţin pe cea care mi se pare mai aproape de felul meu de a privi lucrurile. O moschee în plus nu putea determina o răscoală în masă. Fie şi după zvonul, încă neconfirmat, că Erdogan avea de gând să retransforme Sfânta Sofia din muzeu în moschee.

Spre deosebire de primăvara arabă din Tunisia, Egipt şi din alte ţări unde (...) statul laic era cel combătut de mişcările religioase, în Turcia, ţinta manifestaţiilor este alunecarea statului laic pe panta musulmanismului radical. 

A fost, de fapt, picătura care a umplut paharul: dovada că Erdogan a pus la cale prefacerea statului laic al lui Atatürk într-un stat religios, călăuzit de principii de viaţă care nu corespund acelora din societăţile moderne, democratice şi libere din secolul XXI. Necesităţile, aşa-zicând, lumeşti ale oamenilor s-au văzut puse în pericol de cele spirituale: de unde putem trage concluzia că, dacă omul nu poate trăi doar cu pâine, el nu poate trăi nici numai cu rugăciuni. Biserica lui Hristos, ieri, aceea a lui Mahomed, astăzi, ignoră această trăsătură constitutivă a fiinţei umane.

Crimele împotriva umanităţii ale salafiştilor, jihadul ca război al omului contra omului, distrugerea unor monumente de neînlocuit din toate timpurile în numele adevăratei credinţe, acestea şi altele pornesc de la încercarea de a fonda societatea pe o spiritualitate exclusivă şi păgubitoare, contrară timpurilor moderne.

E absurd să vrei să-i obligi pe contemporanii noştri să trăiască, aşa cum doresc salafiştii, ca pe vremea Profetului. Cu mai mare circumspecţie, biserica ortodoxă rămâne totuşi ataşată de ritualuri şi cutume străvechi, sugerându-le credincioşilor că ele vin de la Dumnezeu, deşi până şi copiii de şcoală ar trebui învăţaţi că nu sunt nişte legi divine, ci nişte norme pământeşti. Evreii ultraortodocşi doresc şi ei să aparţină altor timpuri decât acela de azi, uitând că Dumnezeul lor e cel care a vrut astfel.

N-am nimic contra ridicării de biserici, de moschei, de sinagogi. Consider o barbarie dărâmarea lor. Dar visez la o vreme în care aşezările omeneşti vor avea în centru, fără excepţie, pe lângă locaşuri de cult, şi în număr egal, şcoli, spitale, teatre, filarmonici şi muzee.