Pacea de la Abu Dhabi și prețul pe care Europa nu trebuie să îl plătească (ziua 2)

Negocierile de la Abu Dhabi pun Europa în fața unei mize decisive: oprirea războiului trebuie să aducă garanții reale pentru Ucraina, fără să ofere Rusiei dreptul de a hotărî viitorul vecinilor săi și fără să slăbească securitatea României și a flancului estic al NATO

Foto: ChatGPT

Războiul din Ucraina a readus în discuție securitatea întregului continent. Dar orice negociere despre viitorul Europei trebuie să pornească de la o întrebare simplă: schimbăm regulile fiindcă sunt greșite sau fiindcă Rusia le încalcă?

Privesc negocierile de la Abu Dhabi cu speranța firească a oricărui om care vrea să vadă sfârșitul războiului. Fiecare prizonier eliberat, fiecare atac împiedicat și fiecare zi în care oamenii pot trăi fără teamă reprezintă un câștig. Tocmai de aceea cred că discuțiile trebuie judecate cu luciditate. Un acord poate opri luptele și poate totodată pregăti condițiile unui nou conflict, dacă îi lasă agresorului convingerea că forța aduce recompense.

Propunerea americană privind un nou cadru de securitate europeană merită discutată. Nu putem însă accepta din start explicația că invazia Ucrainei dovedește falimentul principiilor pe care s-a sprijinit Europa după Războiul Rece. Dreptul unui stat la independență, interdicția cuceririlor teritoriale și libertatea de a-și alege partenerii rămân valabile și atunci când sunt încălcate. Încălcarea lor impune o reacție, nu abandonarea lor.

Regulile există deja

Consultări de securitate, comunicare în situații de criză, transparență militară, reducerea riscului de escaladare: toate sunt obiective utile. Nimeni nu are de câștigat dintr-o eroare de calcul între puteri nucleare. Un canal de comunicare poate împiedica un incident să devină o confruntare, iar un mecanism de verificare poate limita suspiciunile și pregătirile militare ascunse.

Totuși, Europa a construit asemenea instrumente de-a lungul deceniilor. Actul Final de la Helsinki, Carta de la Paris, Tratatul privind Forțele Convenționale în Europa și Documentul de la Viena au stabilit principii și mecanisme pentru relațiile dintre state. Ele au roluri diferite și nu trebuie confundate, dar arată că discuția nu începe de la zero.

Din punctul meu de vedere, întrebarea decisivă pentru negociatori este ce va face un acord nou mai rezistent decât angajamentele anterioare. Cine verifică aplicarea lui? Ce consecințe suportă statul care îl încalcă? Cine intervine și cu ce mijloace? Fără aceste răspunsuri, o formulă diplomatică nouă poate ascunde aceeași vulnerabilitate veche.

Memoria angajamentelor încălcate

Relația cu Moscova obligă la memorie. În 1992, implicarea Armatei a 14-a în conflictul transnistrean a contribuit la consolidarea unei situații care afectează și astăzi suveranitatea Republicii Moldova. Angajamentele de retragere asumate de Rusia la Istanbul, în 1999, nu au dus la încheierea prezenței sale militare neacceptate de Chișinău.

În Georgia, războiul din 2008 a fost urmat de recunoașterea de către Moscova a Abhaziei și Osetiei de Sud ca state independente și de menținerea trupelor ruse. În Ucraina, anexarea ilegală a Crimeei și războiul din Donbas au precedat invazia pe scară largă din februarie 2022. Aceste episoade arată cât de periculoasă este transformarea unei situații impuse militar într-un fapt politic acceptat treptat.

Memorandumul de la Budapesta este deosebit de relevant. În 1994, Ucraina a primit asigurări de securitate legate de independența, suveranitatea și frontierele sale existente, în contextul renunțării la armele nucleare moștenite pe teritoriul ei. Aceste asigurări nu au constituit o obligație de apărare colectivă comparabilă cu cea din NATO. Dar Rusia și-a încălcat propriile angajamente prin agresiunea împotriva Ucrainei. Pentru Kiev, diferența dintre o promisiune și o protecție efectivă are, așadar, o semnificație dramatică.

Nici sistemul de control al armamentelor nu a rezistat deteriorării relațiilor. Suspendări, retrageri și acuzații de încălcare au slăbit mecanismele de transparență și predictibilitate. Refacerea lor poate fi utilă, cu condiția ca negociatorii să înțeleagă de ce au eșuat și să nu confunde semnarea unui document cu respectarea lui.

Ce urmărește Kremlinul?

Cred că obiectivele lui Putin trebuie evaluate prin raportare la comportamentul său, nu doar la limbajul folosit în negocieri. Când Moscova cere să fie luate în considerare preocupările sale de securitate, solicitarea trebuie examinată concret. Una este prevenirea unui incident militar. Alta este pretenția de a limita independența strategică a altor state.

Propunerile rusești din decembrie 2021 au pus în discuție extinderea NATO și prezența militară aliată în statele intrate în Alianță după 1997. Pentru România, asemenea cereri ating însăși substanța securității naționale. Nu vorbim despre un detaliu tehnic negociabil între Washington și Moscova, ci despre protecția pe care un stat membru trebuie să o primească în cadrul Alianței.

Există și o dimensiune politică. În opinia mea, o Ucraină independentă, capabilă să își aleagă conducerea și orientarea externă, contrazice viziunea Kremlinului asupra spațiului pe care îl consideră propria zonă de influență. De aceea, o negociere serioasă trebuie să stabilească dacă Rusia este pregătită să accepte existența unei Ucraine suverane, inclusiv atunci când deciziile acesteia nu îi convin.

De ce trebuie continuate negocierile?

Toate aceste motive de prudență nu justifică abandonarea diplomației. Războiul produce pierderi umane, distruge infrastructură și consumă resurse într-un ritm pe care societățile îl suportă tot mai greu. Washingtonul are motive să caute o ieșire negociată, iar reluarea contactelor directe poate crea posibilități care nu existau înainte.

Echipa lui Donald Trump poate obține rezultate dacă leagă dialogul de presiune și angajamentele de capacitatea de a le pune în aplicare. Eliberarea prizonierilor, protejarea infrastructurii civile sau măsurile de reducere a escaladării pot deveni pași utili. Fiecare trebuie evaluat prin efectele sale și prin posibilitatea verificării.

Nu aș declara negocierile condamnate la eșec înainte de încheierea lor. Dar nici nu aș considera simpla prezență a delegațiilor în aceeași sală o dovadă că Moscova și-a schimbat obiectivele. Testul va fi disponibilitatea Rusiei de a accepta limite verificabile asupra propriei acțiuni militare și dreptul Ucrainei de a exista fără tutela Kremlinului.

Europa trebuie să participe la deciziile care o privesc

Dacă subiectul negocierilor se extinde de la oprirea războiului la organizarea securității continentului, participarea europenilor devine indispensabilă. Consultarea lor înainte și după întâlniri este utilă, dar deciziile privind obligațiile și securitatea lor cer participare directă.

Europenii trebuie, la rândul lor, să vină cu mai mult decât revendicarea unui loc la masă. Au nevoie de o poziție comună, de resurse militare și de angajamente financiare credibile. O garanție oferită Ucrainei trebuie să precizeze cine o susține și ce presupune aplicarea ei. Influența diplomatică depinde și de capacitatea de a îndeplini ceea ce promiți.

Pentru România, miza este concretă

Bucureștiul trebuie să urmărească atent orice formulă care privește prezența aliată pe flancul estic, apărarea aeriană, mobilitatea militară și securitatea Mării Negre. Sprijinirea unei soluții negociate este compatibilă cu apărarea fermă a acestor interese.

Avem și experiența din vecinătate. Situația transnistreană arată cât de mult poate dura o prezență militară menținută împotriva voinței unui stat și cât de greu este de corectat o realitate impusă prin forță. România are motive să ceară garanții aplicabile, termene clare și mecanisme care să împiedice permanentizarea unor noi vulnerabilități.

La Abu Dhabi poate începe un proces util. Succesul lui ar însemna o Ucraină care supraviețuiește ca stat independent și o Europă mai sigură, capabilă să descurajeze repetarea agresiunii. Pentru mine, acesta este criteriul esențial: pacea trebuie să îi ofere celui atacat posibilitatea de a trăi în siguranță și să îi arate agresorului că reluarea războiului are un preț pe care nu îl poate ignora.

Pos-scriptum: Singurul rezultat tangibil

După două zile de discuții trilaterale mediate de Statele Unite ale Americii (SUA), desfășurate la Abu Dhabi pe 10 și 11 noiembrie, bilanțul încape într-o singură frază: Kievul și Moscova au convenit, în principiu, asupra unui schimb amplu de prizonieri, a cărui cifră finală urma să fie fixată abia a doua zi. Volodimir Zelenski vorbise de o mie de prizonieri de fiecare parte, cu posibilitatea de a urca la o mie cinci sute. Era prima întâlnire directă după nouă luni, de la runda eșuată de la Geneva din februarie, iar războiul număra 1.721 de zile. Despre încetarea focului, nimic; despre teritoriu, doar poziții reafirmate. Moscova cere în continuare retragerea ucraineană din partea Donbasului aflată încă sub controlul Kievului și refuză orice armistițiu înaintea unor „aranjamente de securitate” mai largi, în timp ce Zelenski susține că problema teritorială se tranșează numai la nivelul liderilor. „Flexibilitatea” pe care un oficial american o semnalase în ajun a rămas, deocamdată, o categorie a comunicării, nu a hărții.

Precedentul nu este nou. La Istanbul, în mai 2025, Vladimir Medinski, care conducea și atunci delegația rusă, a plecat tot cu un schimb de o mie contra o mie și cu asigurarea că Rusia este dispusă să lupte încă un an, doi sau trei. Schimbul de prizonieri a devenit, în această diplomație, echivalentul procesului-verbal de ședință: atestă că s-a vorbit, fără să angajeze pe nimeni. Este un bun pe care războiul îl produce oricum, prin canalele sale tehnice; mutat la masa negocierilor, capătă funcția de alibi pentru supraviețuirea formatului. Nimeni nu poate declara eșecul unei runde care a eliberat trei mii de oameni, și tocmai de aceea nimeni nu trebuie să declare nici succesul ei.

Ce s-a negociat de fapt: arhitectura

Adevărata miză a rundei nu a fost Donbasul, ci un cuvânt pe care europenii au învățat să-l asculte cu neliniște: arhitectură. Înaintea întâlnirii, Jared Kushner propusese o nouă arhitectură de securitate europeană care să includă Rusia, modelată după defunctul Consiliu NATO-Rusia, NATO fiind Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Ironia modelului este greu de ratat. Consiliul, născut în 2002 la Pratica di Mare în euforia cooperării antiteroriste, și-a pierdut conținutul practic în 2014, exact din cauza anexării Crimeei. A-l propune drept matrice pentru pace înseamnă a reînvia o instituție decedată din cauza aceluiași pacient care cere acum reanimarea ei. Textul lui Kushner atribuia tensiunile unor „decenii de neîncredere” și unor preocupări de securitate concurente, ocolind detaliul că un stat suveran a fost invadat.

Răspunsul european a fost, pentru o dată, sincron. Kaja Kallas a observat că arhitectura există și că singurul care o încalcă este Rusia; Johann Wadephul a cerut restaurarea ei, nu înlocuirea. Inventarul instrumentelor călcate în picioare din 2014 încoace este, de altfel, o mică istorie a ordinii postbelice: Actul final de la Helsinki din 1975 și Carta de la Paris din 1990, pe care se sprijină Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE), Memorandumul de la Budapesta din 1994 și Actul fondator NATO-Rusia din 1997. Pentru Kremlin, însă, „arhitectura” este eufemismul diplomatic al „cauzelor profunde”, adică al extinderii Alianței. Analiștii de la Royal United Services Institute (RUSI) remarcă faptul că lărgirea agendei transformă Ucraina într-o chestiune secundară a unui târg mai amplu cu Europa, iar un astfel de târg are, pentru Moscova, avantajul de a semăna disensiuni între Washington și aliații săi exact acolo unde coeziunea este cea mai necesară.

Europenii pe hol

Europenii au fost prezenți la Abu Dhabi, dar pe hol. Reprezentanții Comisiei, ai Consiliului European, ai Franței, Germaniei și Regatului Unit au purtat consultări separate cu ucrainenii și americanii, fără acces la formatul trilateral. Medinski a declarat că delegația sa nu a vorbit cu ei și că nu înțelege în ce calitate se află acolo, iar Zelenski le-a cerut să decidă până la sfârșitul lui noiembrie cine îi va reprezenta. Contextul face ca disprețul rusesc să fie mai mult decât o figură de stil: în octombrie, Donald Trump încheiase cu Vladimir Putin un acord privind livrările de motorină și relaxase sancțiuni vechi, iar declarația comună americano-europeană potrivit căreia o NATO puternică rămâne centrală pentru apărarea colectivă a sunat mai degrabă ca un simptom decât ca o garanție. Istoria românească are o memorie precisă a acestei scenografii. La Congresul de la Berlin din 1878, Kogălniceanu și Brătianu au fost ascultați, nu admiși; deciziile asupra Dobrogei și a sudului Basarabiei fuseseră deja luate de alții.

Marea Neagră, negociată de alții

Pentru București, punctul cel mai concret al agendei de la Abu Dhabi este și cel mai puțin comentat: securitatea navigației în Marea Neagră, alături de un armistițiu energetic, cu Kievul venind cu propriile propuneri. Un regim de navigație pentru bazinul pontic negociat de Washington, Moscova și Kiev, fără niciunul dintre statele riverane membre ale Alianței, România, Bulgaria și Turcia, la masă, ar fi o premieră cu efecte de durată asupra spațiului maritim pe care România îl apără, de câțiva ani, cu nave de deminare și sisteme antidronă. Nu întâmplător Ursula von der Leyen a ales să afirme tocmai din România că orice discuție despre arhitectura de securitate a Europei poate începe numai după o încetare a focului și numai cu Europa la masă.

Lecția acestei runde nu privește, prin urmare, schimbul de prizonieri, ci schimbul de arhitecturi. Ultimatumul rusesc din decembrie 2021 cerea retragerea forțelor aliate de pe teritoriul statelor intrate în NATO după 1997; România, membră din 2004, se afla pe acea listă. Orice „arhitectură” care reîntoarce în discuție geografia flancului estic redeschide, implicit, chestiunea pe care Bucureștiul o considera închisă de două decenii. Itinerariul emisarilor americani, întâi la Moscova, la Putin, apoi la Dublin, la Zelenski, este el însuși un document diplomatic. Într-o scrisoare, post scriptumul conține de regulă ceea ce autorul a uitat să spună. La Abu Dhabi, scrisoarea a fost despre prizonieri; post scriptumul este despre Europa, iar pentru flancul estic el contează mai mult decât textul principal.