Oameni sărmani

Sărăcia are, în România, multe fețe – disperate, resemnate, strivite de disprețul sau condescendența cu care cei care-și permit cheltuieli extravagante își privesc compatrioții nevoiași.

FOTO Shutterstock

O rapidă trecere în revistă a câtorva titluri din presă dedicate statisticilor privind protecția socială arată cât de adânc înrădăcinat în mentalul colectiv este mitul sărăciei puse pe seama lenei: „România, țara asistaților social: câți oameni trăiesc de pe urma ta, ca muncitor. Unde sunt cei mai mulți”, „Sălajul duce în spate peste 8.000 de asistați social. Mulți sunt analfabeți”, „Asistații social de lux”, „Tu muncești, ca ei să stea acasă: câți români stau degeaba, pe ajutor social, și câți bani primesc”, „Topul județelor cu cei mai mulți asistați social. Zeci de milioane plătiți lunar de statul român”, „Asistații social refuză locurile de muncă oferite. Ce motive invocă” etc.

La această perspectivă discriminatorie au contribuit, de-a lungul timpului, și destui politicieni, găsitori de explicații facile pentru risipirea banului public. „Riscăm să devenim un popor de asistați social”, tuna, în iunie 2009, unul dintre ei, susținând că din circa 21 de milioane de români, 11 milioane erau ajutați de stat, într-o formă sau alta. „Prea mulţi ani de zile banii s-au dus către asistenţa socială. Nu dezvolţi o ţară, nu modernizezi o ţară alocând bani către asistenţa socială. Din contră, îi faci prizonieri pe acei oameni în sărăcie”, acuza, 12 ani mai târziu, un alt demnitar. Un al treilea socotea că unii concetățeni, cumulând mai multe ajutoare și alocații, se complac într-un „soi de abundență de beneficii, în loc să intre pe piața muncii și să se străduiască, așa cum se străduiesc milioane de oameni în România”. Iar un al patrulea argumenta mai îngăduitor că, întrucât 10,5 milioane de oameni depind de bugetul de stat, adică 60% din populație, „atâta timp cât ai atâta dependență, trebuie să le asiguri totuși o oarecare putere de cumpărare”.

Este însă realitatea din teren atât de cruntă? Potrivit Institutului Național de Stastistică (INS), rata sărăciei relative a fost în anul 2020 de 23,4%, ceea ce ar însemna 4,5 milioane de persoane. Dar nu trebuie înțeles că acesta este numărul „asistaților social”, categorie în care unii bagă de-a valma oameni fără venituri, șomeri, pensionari, beneficiari de alocații diverse, chiar și pe cei care primesc subvenția pentru încălzire, toate fiindcă sunt în legătură cu statul. Autenticii asistați social, cei care încasează venitul minim garantat, sunt puțin peste 150.000, iar sumele primite, cu o medie de 269,62 lei/lună, sunt departe de huzureala pe care și-o imaginează destui.

E drept însă că alți indicatori conturează un tablou dezolant. De pildă, indicele inegalității veniturilor (care estimează de câte ori sunt mai mari veniturile celor mai bogate persoane față de veniturile celor mai sărmane) este, potrivit INS, de 6,6, confirmând semnalele repetate date de reprezentanții BNR: avem o polarizare socială accentuată. În plus, raportul Băncii Centrale de acum două luni avertiza că tendinţa de polarizare a veniturilor observată în anii anteriori s-a exacerbat în cursul lui 2021. Iar coeficientul Gini, calculat de INS, e de 33,8 în România, el reflectând inegalitatea distribuirii veniturilor/ resurselor între membrii societății.

Pe regiuni, Nord-Estul și Sudul țării sunt fruntașe la rata deprivării materiale și sociale severe, rezultată din imposibilitatea acoperirii a jumătate din 13 criterii esențiale pentru un trai decent (6 la nivel individual și 7 la nivel de gospodărie): capacitatea de a face față cheltuielilor neprevăzute; capacitatea de a putea plăti o săptămână de vacanță pe an; capacitatea de a achita la timp, fără restanțe, chiria, ipoteca sau facturile la utilități; consumul de carne, pește sau echivalentul vegetarian cel puțin o dată la două zile; încălzirea corespunzătoare a locuinței; accesul la un autoturism personal; înlocuirea mobilei uzate; accesul la internet acasă în scop personal; cumpărarea de haine noi; deținerea a două perechi de încălțăminte; cheltuirea săptămânală a unei sume de bani pentru propria stare de bine; participarea regulată la activități de petrecere a timpului liber; luatul mesei cu prietenii/ familia acasă sau în altă parte, cel puțin o dată pe lună. Din nou, raportul BNR remarca întemeiat: „Se menţine un grad ridicat de eterogenitate din punct de vedere regional (gospodăriile din regiunea Bucureşti-Ilfov au raportat venituri băneşti de două ori mai mari faţă de cele din regiunea de Nord-Est), cât şi între mediul urban şi cel rural (gospodăriile din mediul urban au raportat venituri băneşti medii cu 50% mai ridicate faţă de cele din mediul rural)”.

Peisajul social, așa dezechilibrat cum îl dezvăluie cifrele, este, prin urmare, mai complex decât îl prezintă simplificările populiste. Iar stigmatizarea celor săraci prin punerea semnului egalității între lipsuri și lene sau vicii este o greșeală, câtă vreme multora pregătirea lor precară și contextul economic local nu le permit oricum angajarea. Ca să nu mai vorbim de faptul că nici a avea o slujbă nu-ți garantează traiul decent. Din rândul persoanelor ocupate, 14,9% se aflau (în 2020) sub pragul de sărăcie. O situație amară, amintind, din păcate, de mărturisirea modestului copist Makar Alexeevici Devușkin, personajul lui Dostoievski din romanul „Oameni sărmani”: „În viață nu trebuie să fii povară nimănui. Păi eu nici nu sunt! Am doară o bucată de pâine a mea, poate că uneori e și uscată, dar o am! Și e câștigată cu trudă, în lege și o mănânc în toată cinstea!”