O femeie cu nume şi un scriitor neştiut

În fine, am găsit un document, în care femeia, ştiţi, nevasta, de obicei anonimă - are, în sfârşit, nume! Şi-ncă unul parfumat, ca o petală de floare rară. Personajul de astăzi se numeşte Nedelea, nume feminin foarte la modă prin secolele 16-17, adică femeie norocoasă, născută duminica. Numele ei e uşor anacronic pentru  finalul secolului 18, dar rămâne fabulos pentru cineva ca ca mine, ahtiat după subtilităţi lingvistice.

Nedelea este măritată cu Stoian, dogar vestit în mahalaua Colţea, din Bucureşti. Omul munceşte neobosit: face butoaie, repară doage sărite, aleargă la Dâmboviţa ca să lase lemnul la apă. Tot el tratează cu furnizorii, cumpără lemn, alegându-l după miros, cumpără cercuri de la fierar şi multe altele.

În acelaşi timp, Nedelea, fire de artistă,  confecţionează lucruşoare drăguţe, respectiv papucei de mătase, guleraşe, manşete şi ciucuri. Dar are o pasiune pentru mărgele, multe de sticlă, dar şi de ceramică sau din vertebre de pasăre, fie albite la soare, fie ţinute în vopseluri, mai ales în cerneluri, şiruri lungi, cu mare căutare prin mahala. Iar toate acestea le vinde în propria prăvălie, un boutique am zice astăzi,  o încăpere micuţă, peste drum de casa lor, care casă nu era ea cine ştie ce, dar se afla prin spatele Spitalului Colţea, orişicât, destul de central.  Această familie pe care-am putea-o numi workaholică, n-avusese noroc de copii. Deşi Nedelea născuse de şase ori, niciuna dintre progenituri nu trăise mai mult de doi-trei ani. Ba dăduse ciuma, ba îi otrăvise avestiţa cu aripa ei, ba îi dibuiseră alţi monştrii care circulau pe vremea aia prin Bucureşti.  Până la urmă, au luat doi copii de la Foişor, un orfelinat, de prin zona Unirii de azi.

Viaţa promitea să fie frumoasă, dar într-o zi, dogarul, care, v-am spus, muncea ca tâmpitul, după ce alergase la Dâmboviţa, după ce cărase nişte butoaie la piaţă, după ce se tocmise pentru nişte lemn de cireş, chiar înainte de-a termina toate acţiunile înscrise pe lista lui zilnică - a-ntins copita în faţa casei.

Nedelea a lăsat mărgelele multe luni, plângându-l mai întâi pe dogar, apoi plângându-şi de milă.

Dar povestea abia de-aici încolo începe.

Legile de atunci spuneau clar că un bărbat fără copiii, dacă murea nelăsând niciun testament, însemna că-şi face cadou bunăstarea, câtă era: trei sferturi din avere mergea la visteria domnească, la cutia milei, la biserică etc.  Copiii înfiaţi n-aveau niciun drept, cât despre Nedelea - nu-i mai rămâneau nici mărgelele. După înmormântare, care era costisitoare, lăsând în urma ei datorii şi suferinţe mai mari decât despărţirea de mort, Ndedelea a rămas cu datorii multe şi cu doi copii de crescut. Casa şi prăvălioara urmau să fie scoase la mezat, iar după plătirea datoriilor, restul mergea la visteria domnească, Nedelea urmând să ceară din poartă în poartă, alături de cei doi copii, care aveau vârste mici. Viaţa ei frumoasă era doar amintire, planurile de viitor doar fragile ţesături de păianjen.

Aşa că face şi ea ceea ce făcea orice mahalagiu sănătos: îi scrie lui vodă.

 Mai trebuie să vă spun cine era domn? Cititorul nostru obişnuit, Alecu Moruzi, domn fanariot care acorda mare atenţiei plângerilor.

Ianuarie, 1795. Moruzi citeşte scrisoarea şi dă ordin scris ca un inspector să-i facă o vizită Nedelei şi să consemneze care era viaţa ei - la faţa locului.

Într-o zi de miercuri, mai precis 21 ianuarie 1795, la uşa casei din Colţea bătea cu delicateţe un tip, pe nume Isac Ralet. Ridicat prin inteligenţa şi talentul său scriitoricesc, şi-a început activitatea ca dascăl, apoi a intrat inspector de divan şi încet-încet a intrat în casta boierilor, lăsând în urmă numeroase înscrisuri, procese-verbale, constatări şi analize, în care sunt creionate portrete din secolul 18, sunt descrise cu talent situaţii, case şi lucruri. Este unul dintre primii noştri prozatori, al cărui talent s-a îngropat în hârţoage.

Ei bine, vă reamintesc, că Isac era tânăr, cochet - îmbrăcat cu un palton verde-praz, de postav, garnisit cu pisică sălbatică. Purta un işlic moderat, ca o pară gata să cadă. Şalul, de mătase,  strâns peste anteriu, cu multă artă, se asorta mărgelele cărămizii, aduse la la Stambul, purtate deasupra micii eşarfe. Bineînţeles aceste mărgele i-au şi sărit în ochi văduvei, căreia nicio clipă nu i-a trecut prin minte că un tip aşa dichisit, pe care îl aştepta o sanie în stradă, ar fi venit în inspecţie.

Era iarnă. Au stat lângă sobă. El a scris, înmuind adeseori pana în călimară. Ea a adus o cană de vin. Iar de-aici încolo începe literatura.  Ascultând-o pe Nedelea cum îşi povestea viaţa, notând câte o culoare de haină, prinzând din zbor miresmele care ieşeau din mărgele, din elixirele colorate ori din mătăsicile brodate  în tihnă, Isac aproape c-a scris un roman.

Şi chiar a doua zi, a pus pe masa lui Alecu Moruzi tot ce scrisese, iar acesta nerăbdător a început să citească. Ralet povestea în detalii viaţa văduvei, dar şi despre mâinile ei, care ştiau să înşire mărgele. Fiecare colţ al casei din Colţea a fost descris, iar cu fiecare rând povestea devenea şi mai tristă: în casa Nedelei nu erau decât gioarse şi lucruri bune de aruncat. Pereţii stăteau să cadă, iar prăvălia de peste drum era mai mult un coteţ. În plus Nedelea avea de crescut doi copii, ar fi fost păcat să ajungă iarăşi  la Foişor.  Portrete, suferinţe şi acţiune , mai ceva ca-n Balzac (care încă nu se născuse!).

Când a terminat de citit, în seara de iarnă, Moruzi era întristat şi convins că mâna sa princiară putea să facă ceva pentru văduvă. Aşa că a poruncit să-i fie lăsate ei toate bunurile rămase de la dogar. Palatul renunţa, Biserica făcea o excepţie.

 Iată un final care mie mi se pare normal. O singură întrebare îmi umblă prin minte: oare Ralet a mai vizitat-o pe văduvă? Cred că nu. O operă e irepetabilă - şi mă refer la raportul scris cu atâta emoţie. Ralet s-a dus la altă uşă, parcă-l văd, cu anteriul foşnind de plăcere, şi-a scris altă poveste, îngropată între hârtiile cancelariei.