Leul fără frontiere (6)

0
0

În anii ’90, la începutul lor, când purtam povara unei economii slăbite, convertibilitatea totală a leului era un vis încă prea îndepărtat. Ca şi visul românesc de bunăstare, de după 22 decembrie 1989, ce se născuse din modelele occidentale cunoscute la noi, mai bine sau mai puţin bine.

Şi cum aceste modele erau total diferite de traiul nostru, fiindcă viaţa nu curgea ca-n filme, ci pe făgaşul ei real, cu inflaţie, cu deficite mari, cu salarii de 100 de dolari pe lună, în societatea românească îşi făcea tot mai mult loc disperarea. Mai cu seamă după ce, trecând câţiva ani, am văzut că epuizasem deja o mare parte din resurse într-o încercare încrâncenată de a trăi mai presus de puterile noastre. Dar pregătirile pentru trecerea treptată la convertibilitate nu puteau întârzia. La începutul toamnei 1991, trezindu-ne că preţul consumului fără reforme era  extrem de scump, s-a făcut cel dintâi pas: trecerea la convertibilitatea parţială de cont curent. Până la convertibilitatea totală drumul era însă lung. Şi era nevoie de schimbări radicale. Aşa că, în grabă, a demarat un început de reformă: statul şi-a împărţit „comorile” cu supuşii săi. O lege a vegheat procesul. O lege din 1990, în care au fost stipulate procedurile de bază.

*

Despre întreprinderile noastre, de atunci, ar fi fost fără sens să vorbim în afara cadrului general conferit de întreaga economie românească. Nimic din ceea ce reprezentau ele – capital, fond de specialişti, manageriat, relaţii cu autorităţile, cu alte întreprinderi şi cu clientela – nu putea fi scos din context fără pericolul de a deforma analiza. Aşadar, voi începe cu baza: averea comună de dinainte de 22 decembrie 1989. Şi, mai ales, voi încerca să descifrez natura juridică a capitalului naţional la cumpăna dintre anii 1989 şi 1990; şi, mai cu seamă, la cumpăna dintre două mari momente istorice demarcând trecerea de la plan la piaţă.

Nicolae Ceauşescu bătea toba că adevăratul proprietar al acestor întreprinderi era poporul român. Dar românii, în totalitatea lor, erau socotiţi „proprietari, producători şi beneficiari” numai în  cuvântările lui şi în câteva documente de propagandă. „Proprietatea întregului popor” era, însă,  o expresie fără acoperire juridică. O ficţiune. Celula de bază a acestei averi comune era întreprinderea de stat. Denumire ce exprima dreptul de posesie, de folosinţă şi de dispoziţie. Desigur, al statului. Nu spunea nimeni „întreprinderea poporului”. Şi în niciun document nu apărea o astfel de sintagmă, dovadă că proprietatea poporului era o simplă lozincă, din care nu reieşea nici un drept. Întreprinderile erau ale statului. De la această realitate a pornit Legea 15, din iulie 1990, în care se prevedea că unităţile economice de stat vor fi organizate în două forme: regii autonome şi societăţi comerciale. 

Potrivit legii, „unităţile economice de stat, cu excepţia celor care se  vor constitui ca regii autonome, vor fi organizate sub formă de societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată, în condiţiile prevăzute de lege”. Deşi guvernul şi-a luat partea leului, a avut totuşi limite în constituirea regiilor. Marile platforme industriale, marile combinate, fabricile, unităţile din comerţ şi turism au devenit societăţi comerciale. Ar fi de subliniat, aici, că această denumire purta în ea o încărcătură de esenţă. Pentru că deşi se referea la unităţi ale industriei, legea nu le numea societăţi de producţie!              

Ci societăţi comerciale! Era o deschidere fundamentală către economia de piaţă. Şi către integrarea în gândirea economică modernă, care nu mai restrângea termenul producţie la… fabricaţie. Producţia capătă un sens mult mai larg, incluzând fabricaţia  de bunuri materiale, dar cuprinzând totodată şi alte activităţi economice: lucrări, servicii. În acest sens, producţie nu mai însemna numai să fabrici oţel, dar şi să vinzi într-un magazin, să cazezi clienţi într-un hotel sau să asiguri depozitarea în bănci a economiilor populaţiei. Toate  având caracter lucrativ. Urmărind, deci, câştigul. Şi toate, inclusiv cele de fabricaţie, având ca ultim scop vânzarea produsului (oţel, cameră de hotel, card bancar etc.) şi încasarea contravalorii. De aici denumirea de societate comercială. Şi chiar dacă, în practică, acomodarea cu această formulă se realiza greu, drumul nu putea să ducă decât către sensul indicat de lege.

*

Trecutul ne influenţa puternic paşii, în anii ’90, la începutul lor, prin vechile reflexe ce supravieţuiau în noi. Istoria ne reamintea însă că reformele nu puteau întârzia fără să plătim scump mai târziu. O primă urgenţă era grăbirea privatizării. De fapt, privatizarea era marea şansă a constituirii unui cadru juridic prielnic reformelor economice, îndeosebi pentru grăbirea lor, inclusiv pentru trecerea la convertibilitatea monedei naţionale. Numai că tocmai privatizarea a înaintat încet.

A înaintat încet, dar a pornit repede. Privatizarea a plecat la drum în toamna lui 1990: statul şi-a împărţit „comorile” cu supuşii săi. O lege a vegheat procesul. Legea din 1990, în care au fost stipulate procedurile de bază. Guvernul, cum arătam mai înainte, şi-a luat partea leului, având totuşi limite în constituirea regiilor. Marile platforme industriale, marile combinate, fabricile, unităţile din comerţ şi turism au devenit societăţi comerciale. Cum avea să se facă privatizarea? Întreprinderea avea să primească de la un viitor acţionar un cupon (o hârtie fără nici o acoperire în bani, care n-avea să pluseze nimic în capital) şi să dea în schimb 40 de acţiuni adevărate, în valoare de 1 milion de lei. Desigur, lei vechi. Mulţi au spus, mai în glumă, mai serios, că acele cupoane puteau fi considerate un fel de titluri de împroprietărire.

Normal ar fi fost ca din această privatizare, căreia i s-a spus „de masă”, să rezulte un mare număr de întreprinderi private. Dacă nu dintre cele mari, aici procesul de transfer al proprietăţii fiind mai complicat, măcar dintre cele mici. N-a fost să fie aşa. Societatea românească s-a ales cu 600 de milioane de acţiuni – bune şi ele, pentru că au înviorat oarecum piaţa extrabursieră! – , dar care nu reprezentau mai mult decât participări individuale la capitalul întreprinderilor ce au intrat în procesul de privatizare. Şi cu dreptul de decizie al statului, care  în toate aceste întreprinderi trecute prin „privatizarea de masă” şi-a păstrat pachetele majoritare sau semnificative de acţiuni, în baza cărora a continuat să intervină direct în economie.

*

După ce s-a împărţit averea statului în două, au rezultat peste 6000 de societăţi comerciale. Sub acest acoperiş au intrat de la coloşii industriali până la cel mai mic hotel de stat. Legea nu s-a oprit însă aici cu împărţirea patrimoniului de stat. A mai făcut una. Legea 15/1990 nota în acest sens: „Societăţile comerciale, constituite potrivit prezentei legi, vor transmite Agenţiei Naţionale de Privatizare un titlu de valoare egal cu 30% din cuantumul capitalului social”. Această parte, de 30%, transmisă iniţial Agenţiei de Privatizare, a devenit „a noastră” ! A celor peste 17 milioane de români, ce împliniseră 18 ani la 31 decembrie 1990, şi care şi-au câştigat astfel dreptul de a primi carnete de proprietate. Şi a celor care împliniseră 18 ani până la 31 decembrie 1995, având drept la „Cuponul Văcăroiu”. De ce, aceste două documente, au fost evaluate la un milion de lei? La această valoare s-a ajuns după trei reevaluări (din 1990, din 1992 şi 1994) ale capitalului social din cele peste 6000 de societăţi comerciale. Era o valoare contabilă. În schimb au primit acţiuni 17 milioane de români. Devenind, de drept, capitalişti.

Un fapt era cert în acel început de nouă istorie. Şi anume, acela că se contura o realitate inedită, dinamică, în care se resimţeau încă şi confuzii, şi idei mai puţin generoase, şi subiectivismul, şi conformismul, dar reflectând o mare dorinţă de schimbare. La un moment dat, sub impactul multor confuzii, apele s-au tulburat. Am văzut demonstraţii de stradă. Demonstraţii de forţă. Sau am auzit lozinci aiuristice: „Noi muncim, nu gândim!”... „Nu ne vindem ţara!”... După un timp şi-au pierdut însă şi ele suflul. Şi ce simplu era! Nimeni nu avea nevoie de argumente. Ajungeau lozincile. Când însă oamenii au prins gustul “colocviilor”, lucrurile s-au schimbat. Se organizau simpozioane, dezbateri, dialoguri guvern-partide politice, guvern-sindicate... Era însă nevoie de idei, de cunoştinţe. Şi de sănătate morală. Vremurile începeau să fie complexe.

Dacă demonstraţiile stradale s-au împuţinat după un timp, neliniştile erau departe de a se stinge. Agitaţiile de stradă aveau un “specific” al lor.            

În planul întâi se manifesta neliniştea obsesivă a celor ce se temeau că în noua societate nu-şi vor găsi locul meritat. Aceştia erau cei mai puţini. Cei mai mulţi nu ştiau ce vor. Starea dominantă era confuzia. Strada devenise un fel de canal prin care refula amărăciunea. Pacea socială ce a intervenit nu a atenuat neliniştile. “Mediaţiile” economice le-au conferit chiar ceva mai multă profunzime. Reprezentanţii autorităţilor răspundeau la multe întrebări – la televiziune, la radio, în ziare – şi oamenii aflau noutăţi despre cursul valutar, despre preţurile de consum, despre raportul salarii-muncă, despre subvenţii sau despre şomaj. Un lucru nu le spunea însă nimeni: cum vor trăi.

Sigur, nici în Guvern, nici în alte autorităţi ale statului nu erau profeţi. Aşa că nu putea nimeni să spună dacă aveam să fim mai săraci ori mai bogaţi în anii următori. Mulţi se întrebau însă cât de mare va fi preţul pe care avea să-l plătească ţara pentru reforme şi ce va urma.

Continuare – joia viitoare.

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite