Kievul, strâns cu ușa. Putin, pe covorul roșu

Foto: ChatGPT

Putin câștigă timp, Ucraina plătește. România, în umbra unei păci negociate peste capul ei

Începând de astăzi, voi deschide fiecare articol cu ideile principale, prezentate pe scurt, pentru ca cititorul să poată vedea din primele rânduri ce merită urmărit în text.

Ce trebuie reținut.

• Washingtonul presează Kievul și menajează Moscova.
• Dependența de ajutorul american restrânge opțiunile Ucrainei.
• Zelenski propune oprirea reciprocă a atacurilor energetice.
• Putin prelungește negocierile și mizează pe epuizarea Ucrainei.
• Complimentele lui Witkoff îi aduc Kremlinului un câștig de imagine.
• Moscova își calculează pașii în funcție de alegerile americane.
• Negocierea securității regionale poate afecta și flancul estic.
• Dmitriev folosește afacerile pentru a redeschide ușile Rusiei.
• Europa plătește apărarea, dar depinde de capacitățile americane.
• România are nevoie de capacități proprii și de cooperare europeană.
• Bucureștiul trebuie să participe la negocierile care îi privesc securitatea.

Washingtonul strânge șurubul la Kiev și întinde covorul roșu la Sankt Petersburg

În mai puțin de patruzeci și opt de ore, diplomația americană pentru Ucraina a oferit două imagini greu de împăcat. Privite împreună, ele spun mai mult decât comunicatele oficiale.

Pe 20 octombrie, la Oslo, trimișii președintelui Donald Trump, Steve Witkoff și Jared Kushner, discutau cu Volodimir Zelenski. Kushner, bolnav, participa de la distanță. La întâlnire se aflau și premierul norvegian Jonas Gahr Støre, și președintele finlandez Alexander Stubb. Kievul ceruse reuniunea, în încercarea de a readuce negocierile într-o direcție mai constructivă.

A doua zi, la Palatul Konstantin din Strelna, lângă Sankt Petersburg, același Witkoff, venit de această dată singur, îl complimenta pe Vladimir Putin.

La Oslo, americanii au venit cu condiții. La Strelna, cu vorbe frumoase. Diferența depășește cu mult regulile de protocol. Ea arată cum pare să înțeleagă actuala administrație americană negocierea păcii: apasă asupra celui care are nevoie de sprijinul Washingtonului și îl menajează pe cel asupra căruia acel sprijin nu oferă o pârghie directă.

Oslo: presiunea cade asupra celui dependent de ajutor

Întâlnirea din Norvegia s-a desfășurat într-un moment de criză deschisă între Washington și Kiev. Relația ajunsese la unul dintre cele mai scăzute niveluri din ultimii ani, după ce Zelenski îl acuzase pe Trump că ia decizii în avantajul Moscovei.

Nemulțumirea ucraineană avea motive concrete. Pe 9 octombrie, Casa Albă anunțase un acord cu Putin pentru achiziția de motorină rusească. Departamentul Trezoreriei emisese o licență temporară care permite asemenea tranzacții până în aprilie 2027. Apoi, pe 16 octombrie, cu două zile înainte de intrarea în vigoare a măsurilor, Trump semna un ordin executiv prin care Rusia era exceptată de la sancțiunile și tarifele prevăzute de legea Graham, promulgată chiar de el cu numai o lună înainte.

Explicațiile administrației au făcut decizia și mai greu de înțeles. Secretarul energiei, Chris Wright, prezenta acordul drept un stimulent pentru pace. Secretarul de stat Marco Rubio susținea că Rusia și-ar fi vândut oricum motorina. Primul argument presupunea că Washingtonul îi oferă Moscovei ceva suficient de important pentru a-i schimba comportamentul. Al doilea sugera că oferta nu schimbă mare lucru.

Cele două justificări se potriveau cu greu. Impresia lăsată era că hotărârea fusese luată, iar argumentele erau căutate după aceea.

În același timp, Kievul se confrunta cu dificultăți tocmai în domeniile în care sprijinul american este cel mai greu de înlocuit. Accesul Ucrainei la serviciile de internet prin satelit Starshield fusese limitat temporar. Zelenski le spunea senatorilor americani aflați în vizită că serviciul continua să funcționeze doar parțial la parametrii necesari. Tot el afirma că, înaintea unui val recent de atacuri rusești, Ucraina nu primise de la parteneri niciun avertisment din informații.

La acestea se adăugau acuzațiile privind întârzierea livrărilor de interceptoare Patriot deja plătite de europeni. The Washington Post relata, citând surse anonime, că secretarul apărării, Pete Hegseth, nu aprobase transferul unei părți dintre ele. Rubio a negat existența unor restricții și a calificat acuzațiile drept scandaloase.

Așadar, existau relatări și declarații contradictorii. Dar, pentru Kiev, simpla incertitudine privind continuitatea sprijinului avea deja un efect: îi amintea cât de mult depinde apărarea țării de deciziile luate la Washington.

Thomas Graham, de la Council on Foreign Relations — Consiliul pentru Relații Externe, CFR — a interpretat această suprapunere de evenimente fără menajamente. În lectura sa, administrația americană îi arăta lui Zelenski cât de importantă este pentru efortul de război al Ucrainei, sperând să obțină mai multă flexibilitate la negocieri.

Zelenski a răspuns folosind una dintre puținele pârghii militare pe care Kievul le poate transforma direct într-o ofertă diplomatică. După discuțiile de la Oslo, s-a declarat dispus să oprească din nou loviturile asupra infrastructurii energetice rusești, dacă Rusia face același lucru.

Pentru Ucraina, atacurile asupra rafinăriilor rusești au o miză care depășește pagubele provocate. Ele ating veniturile și logistica adversarului și creează o problemă într-un sector care interesează direct Casa Albă. Oferta devenea cu atât mai relevantă cu cât administrația Trump căuta motorină ieftină înaintea alegerilor de la jumătatea mandatului, programate pe 3 noiembrie.

Witkoff a plecat spre Rusia cu această propunere. Moscova își făcuse însă cunoscut răspunsul înainte ca emisarul american să ajungă.

Strelna: fast, politețe și nicio concesie vizibilă

Dmitri Peskov, purtătorul de cuvânt al Kremlinului, respinsese încă dinaintea întâlnirii ideea unei pauze reciproce a atacurilor asupra infrastructurii energetice, cerută de Ucraina și de europeni. Moscova dorește pace, nu armistițiu, a spus el.

Formula poate suna rezonabil pentru cine o ascultă în afara contextului. În practica negocierilor purtate până acum, ea înseamnă însă că Rusia refuză să oprească atacurile cât timp nu a obținut condițiile politice pe care le urmărește. Încetarea focului este împinsă la capătul procesului, în vreme ce războiul continuă să-i ofere Kremlinului un instrument de presiune.

Witkoff a mers totuși la Sankt Petersburg, la a noua sa vizită în Rusia. A petrecut două ore și jumătate în palatul pe care presa occidentală îl numește uneori „Versailles-ul rusesc”.

Decorul avea propria lui semnificație. Putin, fost locotenent-colonel al KGB, era însoțit de doi oameni care cunosc bine atât obiectivele Kremlinului, cât și mecanismele negocierii: Kirill Dmitriev, omul proiectelor financiare, și Iuri Ușakov, consilierul său diplomatic. În fața lor se afla un om de afaceri fără experiență diplomatică anterioară, apropiat personal al președintelui american, venit să prezinte propunerile discutate cu partea ucraineană cu o zi înainte.

Vizita nu a produs nicio concesie publică din care să se poată deduce că sfârșitul războiului este mai aproape. Ușakov a declarat că „noile elemente” aduse de emisarul american nu conțineau prea multe lucruri utile pentru rezolvarea crizei. Era un răspuns rece, aproape disprețuitor, adresat unei administrații care repetă de luni întregi că pacea poate fi obținută.

Dar imaginea cea mai apăsătoare a vizitei a fost alta. Într-un schimb de replici difuzat pe platforma X, Witkoff i-a transmis lui Putin că, așa cum liderul rus vorbește despre vocația umanitară a lui Trump, și el îl consideră pe Putin un umanitar și îl felicită pentru aceasta.

Cuvintele erau adresate unui șef de stat pe numele căruia Curtea Penală Internațională a emis un mandat de arestare pentru presupuse crime de război legate de deportarea și transferul ilegal al copiilor ucraineni. Pentru familiile afectate de război, distanța dintre această realitate și complimentul emisarului american era greu de suportat.

Prilejul imediat fusese eliberarea lui Stephen Hubbard, profesor american de engleză pensionar, în vârstă de 73 de ani, închis și, potrivit relatărilor invocate, torturat după ce autoritățile ruse îl acuzaseră că luptase alături de ucraineni.

Vicepreședintele JD Vance a intervenit rapid în apărarea lui Witkoff. El a spus că nu vede nimic rău în a-i adresa câteva cuvinte frumoase celui care tocmai a eliberat un ostatic american.

Din perspectiva obținerii eliberării unui cetățean, explicația poate fi înțeleasă. Problema apare atunci când mulțumirea pentru un rezultat concret se transformă într-un certificat de umanitate acordat celui care conduce statul responsabil de detenție.

În acel moment, încetarea unui abuz este prezentată drept dovadă de generozitate. Aici se află una dintre capcanele diplomației ostaticilor: autoritatea care ține un om închis poate obține atât un avantaj prin negociere, cât și un câștig de imagine prin eliberarea lui.

La Kiev, Oleksandr Merejko, președintele Comisiei pentru afaceri externe a Radei Supreme, a descris episodul drept o palmă dată ucrainenilor și tuturor victimelor lui Putin.

Kremlinul stabilește calendarul

Dincolo de complimente, Moscova a reușit să impună ritmul discuțiilor.

Negocierile trilaterale dintre Ucraina, Rusia și Statele Unite, pe care diplomații occidentali le așteptau în zilele următoare la Abu Dhabi, nu urmau să aibă loc înainte de 10 noiembrie, potrivit lui Ușakov.

Explicația Kremlinului punea răspunderea pe Kiev. Loviturile ucrainene asupra teritoriului rus ar fi împiedicat organizarea reuniunii imediat după alegerile rusești din 18–20 septembrie. Moscova rămânea deschisă „în principiu” unei întâlniri după alegerile americane de la jumătatea mandatului, într-un moment dificil pentru republicani.

Alegerea perioadei permite și o interpretare politică. Putin urmărește atent ciclurile electorale americane și știe că ele influențează libertatea de mișcare a Casei Albe. Dacă Trump iese slăbit din scrutinul de la 3 noiembrie, nevoia unui succes extern ar putea crește. Kremlinul poate spera că această nevoie va face Washingtonul mai dispus la concesii, inclusiv la unele al căror cost ar urma să fie suportat de Ucraina sau de aliații europeni.

Acesta este un calcul posibil al Moscovei, nu un rezultat inevitabil al alegerilor. Dar amânarea îi oferă Kremlinului timp și îi păstrează opțiunile deschise, în vreme ce Ucraina continuă să suporte atacurile.

A doua schimbare privește chiar tema negocierilor. Zelenski se declarase pregătit pentru un summit care să abordeze problemele teritoriale, cele mai sensibile și mai greu de rezolvat. Ușakov a anunțat însă că următoarea rundă se va concentra asupra construirii unui sistem de securitate pentru Rusia și Ucraina după încheierea conflictului.

Expresia trebuie luată în serios. Moscova a mai folosit acest limbaj, iar în spatele lui s-au aflat cereri care depășeau cu mult teritoriul ucrainean.

În decembrie 2021, cu două luni înaintea invaziei la scară largă, Kremlinul publica proiecte de tratate prin care cerea NATO să renunțe la forțele și infrastructura desfășurate în statele care aderaseră la Alianță după mai 1997. România se afla, firește, printre aceste state.

De aceea, discuția despre un nou „sistem de securitate” nu poate fi privită la București ca o simplă formulă diplomatică. Dacă Washingtonul și Moscova ajung să negocieze între ele regulile securității europene, pornind de la războiul din Ucraina, există riscul revenirii la aceeași concepție: Rusia se consideră în siguranță numai dacă vecinii săi au mai puține opțiuni și mai puțină protecție.

Tatiana Kastueva-Jean, directoarea Centrului Rusia–Eurasia al Institutului Francez de Relații Internaționale, a descris situația direct: Putin continuă să-i poarte cu vorba pe negociatorii americani. Un progres cu adevărat important ar fi presupus un armistițiu imediat.

Diferența de tratament devine astfel tot mai vizibilă. Kievul se teme de limitarea accesului la sateliți, informații și interceptoare, în timp ce i se cere să accepte un acord. Moscovei i se oferă perspective comerciale, derogări de la sancțiuni și gesturi de bunăvoință, în speranța că va accepta să negocieze.

Unei părți i se cere să-și schimbe poziția. Celeilalte i se acordă timp pentru a hotărî când și în ce condiții se așază la masă.

Dmitriev și pacea prezentată ca oportunitate de afaceri

La Strelna, Kirill Dmitriev merită urmărit cel puțin la fel de atent ca Witkoff.

Șeful Fondului Rus pentru Investiții Directe, apropiat de una dintre fiicele lui Putin, a devenit unul dintre principalii promotori ai relansării relațiilor economice cu Statele Unite, fostul adversar din Războiul Rece.

Dmitriev știe ce să pună în fața interlocutorilor săi. Vorbește despre proiecte în Arctica, energie, gaz natural lichefiat și alte investiții de mari dimensiuni. La un forum organizat la Moscova pe 16 octombrie, a enumerat asemenea posibilități cu atenția unui om care cunoaște interesul pentru afaceri al cercului din jurul lui Trump.

Mesajul este ușor de înțeles: dincolo de război și sancțiuni ar exista câștiguri considerabile, accesibile dacă relația politică se schimbă. Acordul privind motorina a reprezentat primul rezultat concret al acestei abordări. Alte proiecte sunt deja pregătite pentru a fi oferite.

Istoria europeană oferă suficiente exemple despre felul în care comerțul poate redeschide uși închise politic. Unul dintre ele este Rapallo.

În 1922, Germania de la Weimar și Rusia sovietică, ambele marginalizate în ordinea de după Primul Război Mondial, semnau un acord prin care renunțau la pretenții reciproce și deschideau drumul cooperării economice. Relația avea să includă, discret, și cooperare militară, spre neliniștea puterilor occidentale.

Comparația are limite, dar scoate în evidență un mecanism familiar: perspectiva avantajului economic poate slăbi izolarea politică a unui stat revizionist. Diferența majoră este că, de această dată, ieșirea Rusiei din izolare ar fi facilitată chiar de puterea care a avut un rol central în construirea regimului de sancțiuni.

Dmitriev pare să fi înțeles că sancțiunile pot fi golite de efect printr-o succesiune de excepții și contracte. Fiecare acord prezentat drept oportunitate separată face următorul pas mai ușor de justificat.

Cu două zile înaintea vizitei lui Witkoff, el sărbătorea pe X printr-o formulă scurtă: „șah mat”.

Comentatorul ucrainean Vitali Portnikov propunea, pe 17 octombrie, și o explicație psihologică a apropierii dintre Trump și Putin. În interpretarea sa, președintele american ar vedea trei figuri dominante: pe sine, pe Putin ca model și pe Xi Jinping ca rival care trebuie tratat cu prudență. Ceilalți ar urma să se adapteze deciziilor acestora.

Este o explicație prea simplă pentru a cuprinde toate resorturile politicii americane. Totuși, ea surprinde ceva din ierarhia sugerată de comportamentul diplomatic al ultimelor săptămâni.

Propunerea lui Trump, lansată cu o zi înaintea întâlnirii de la Oslo, privind un summit cu Putin și Xi pentru încheierea războiului din Ucraina, întărește această impresie. Viitorul unei țări europene ar urma să fie discutat de trei lideri, fără participarea directă a țării invadate și a aliaților europeni afectați de rezultat. Washingtonul și Beijingul sunt în afara Europei, iar Moscova este capitala statului agresor.

Moscova mizează pe epuizare

Kremlinul își ascunde tot mai puțin calculul. Pe 20 octombrie, chiar în ziua discuțiilor de la Oslo, Peskov declara că Ucraina este „pe ultimele picioare”. În același timp, loviturile rusești atingeau din nou zone civile.

O sursă diplomatică din Rusia rezuma logica așteptării: Putin nu se grăbește, fiindcă se așteaptă ca situația din Ucraina, mai ales din Kiev, să devină imposibil de susținut.

În cercurile puterii de la Moscova se repetă aceeași idee: europenii au dificultăți economice, guverne fragile și tot mai multe probleme interne, iar la un moment dat nu vor mai putea finanța sprijinul pentru Ucraina la nivelul necesar.

Prin urmare, timpul este tratat ca o armă. Rusia încearcă să provoace suficiente pierderi, distrugeri și tensiuni pentru ca rezistența ucraineană și solidaritatea occidentală să cedeze înaintea capacității sale de a continua războiul.

Un fost prim-ministru rus aflat în exil, care a lucrat sub Putin, descrie mecanismul din experiență directă: liderul de la Kremlin indică un obiectiv și lasă impresia că, odată obținut, disputa se încheie. După ce îl primește, apare o nouă cerere.

Aici se află pericolul concesiilor făcute fără garanții credibile și fără costuri pentru încălcarea lor. Ele pot fi citite la Moscova ca dovadă că presiunea funcționează și că merită continuată.

Europa a mai cunoscut această eroare. Acordul de la München din 1938 rămâne un reper tocmai pentru că arată cum o concesie prezentată drept ultimul preț al păcii poate încuraja următoarea agresiune. Situațiile istorice nu sunt identice, dar întrebarea rămâne valabilă: ce îl obligă pe agresor să se oprească după ce primește ceea ce cere?

Nici în Statele Unite politica lui Trump nu este acceptată fără obiecții. Senatorii republicani Thom Tillis și Ted Cruz au criticat derogarea de la sancțiuni. Doisprezece membri ai Comisiei pentru relații externe a Senatului au cerut anularea acordului privind motorina.

Aceste reacții arată că administrația nu poate presupune un sprijin politic nelimitat pentru apropierea de Moscova.

Max Boot și Thomas Graham, de la CFR, consideră totuși improbabilă o ruptură completă între Statele Unite și Ucraina. Un motiv esențial este dificultatea Europei de a înlocui rapid sprijinul american în domeniul informațiilor și al apărării antiaeriene.

Tocmai aici se vede vulnerabilitatea europeană. Statele europene pot plăti interceptoare, dar livrarea lor depinde în continuare de aprobări americane. Pot finanța o parte importantă a efortului de război, însă nu dispun încă de toate mijloacele de avertizare, supraveghere și comunicații necesare pentru a-l susține independent.

Kremlinul cunoaște această dependență. Iar cât timp crede că o poate exploata, are un motiv în plus să prelungească negocierile.

Ce trebuie să înțeleagă România

Pentru România, ceea ce s-a văzut între Oslo și Strelna are o miză directă. Este un tipar de comportament pe care Bucureștiul trebuie să-l ia în calcul în propria politică de securitate.

În 2024, România a cedat Ucrainei unul dintre sistemele sale Patriot. Apărarea antiaeriană a flancului estic se sprijină pe aceleași aprobări americane, pe aceleași lanțuri de aprovizionare și pe o parte dintre aceleași fluxuri de informații de care depinde și Kievul.

Situația Ucrainei, stat aflat în război și în afara NATO, diferă de cea a României, membră a Alianței. Totuși, întrebarea privind dependențele tehnologice și industriale rămâne. Dacă livrarea unor interceptoare plătite de europeni poate deveni subiect de dispută politică, atunci achiziția echipamentului trebuie însoțită de o discuție serioasă despre muniție, mentenanță, rezerve și libertatea de utilizare.

Un sistem de apărare valorează atât cât îi permit disponibilitatea muniției, continuitatea sprijinului tehnic și accesul la informații. Contractul de achiziție reprezintă începutul acestei relații de dependență, iar Bucureștiul trebuie să-i înțeleagă toate consecințele.

Răspunsul firesc este consolidarea parteneriatului cu Statele Unite printr-o contribuție proprie mai puternică și prin capacități europene reale. America rămâne garanția de ultimă instanță a securității României. Tocmai de aceea, relația trebuie sprijinită pe mai multă capacitate de acțiune din partea noastră.

Asta înseamnă producție de muniție și de interceptoare, rezerve suficiente, sisteme de alertă timpurie, comunicații sigure și acces european la imagini și servicii prin satelit. Sunt investiții care reduc vulnerabilitatea atunci când prioritățile unei capitale se schimbă sau când o criză apare în altă parte a lumii.

Al doilea risc privește locul României în discuțiile despre viitoarea ordine de securitate.

Un „sistem de securitate pentru Rusia și Ucraina”, negociat între Washington și Moscova după alegerile americane și însoțit de perspectiva unor afaceri energetice și arctice, poate ajunge să includă teme care ne privesc direct.

Marea Neagră este una dintre ele. Republica Moldova este alta, întrucât Moscova continuă să o trateze ca pe un spațiu asupra căruia ar avea drepturi speciale. La fel de importantă este prezența aliată din România, de la Mihail Kogălniceanu la Deveselu.

Nu există, numai din această formulă diplomatică, dovada că asemenea obiective sunt deja negociate. Există însă precedentul cererilor rusești din decembrie 2021, suficient de clar pentru ca Bucureștiul să urmărească atent orice discuție despre rearanjarea securității europene.

Interesul României este ca orice acord postbelic să fie discutat cu participarea Ucrainei, prin consultarea aliaților și cu respectarea angajamentelor NATO. Capitalele europene trebuie să participe la deciziile care le afectează securitatea, iar Bucureștiul are obligația să-și susțină această poziție din timp.

La Oslo, Washingtonul a arătat câtă presiune poate exercita asupra Kievului. La Strelna, a arătat câtă răbdare este dispus să acorde Moscovei. Pentru statele de pe flancul estic, diferența dintre cele două atitudini este un avertisment.

Securitatea unei țări nu poate sta numai în speranța că interesele partenerilor vor coincide întotdeauna cu ale sale. România are nevoie de capacități proprii, de o poziție europeană credibilă și de o diplomație care își spune clar obiectivele înainte ca alții să înceapă să negocieze asupra lor.

Locul la masă se câștigă prin ceea ce poți susține militar, economic și politic. Iar pentru București, aceasta este partea lecției care trebuie transformată în decizii.