INTERVIU Generalul Mihaiu Mărgărit: "Nu aparenţele publice determină dinamica geopoliticii mondiale"
0
2014 este un an în care contează fiecare cetăţean bine informat din România. Asta pentru că în bătăliile electorale care urmează, numai naivii, mulţi, puţini, câţi vor mai fi ei, se vor lăsa păcăliţi de aparenţe. Pentru a înţelege mecanismele fumigenelor politice am ales un interlocutor echidistant, dar a cărui experienţă profesională dă girul unor afirmaţii inedite.
Generalul Mihaiu Mărgărit a condus unul dintre cele mai puternice servicii de informaţii autohtone, cel al armatei.
Nu a refuzat niciuna dintre întrebările primite şi a răspuns aşa cum ar fi făcut-o şi în capitalele europene unde a activat ca diplomat militar.
*
- Sunt arhicunoscute şi au făcut de multă vreme istorie sloganele: cine deţine informaţia deţine puterea; informaţia este multiplicator de putere.
În lume, unele personalităţi, oameni de stat puternici, din păcate puţini la număr, au avut un rol determinant în propăşirea ţărilor lor, în acord cu aspiraţiile generale ale societăţii.
Mulţi au fost însă şi dictatori, exponenţi ai unor ideologii totalitare, cum ar fi cele de tip fascist sau comunist.
Pentru a se personaliza şi impune ca oameni de stat, unii dintre ei au avut nu numai capacitatea de a conduce, ci şi abilitatea nativă de a folosi eficient serviciile de informaţii guvernamentale, aparent în slujba naţiunii lor dar, în realitate, le-au dominat în scopuri obscure şi interese de grup.
- Aşa cum aţi spus, exemple sunt multe. Dar nu voi face apologia niciunuia dintre ei.
Primele demersuri, după instalarea în fotoliu al acestui tip de lider politic, vizează formarea camarilei puterii absolute.
Personajele sunt selecţionate mai puţin pe criterii de competenţă şi mai mult pe loialitate bazată pe şantaj, servilism politic şi afaceri.
- Uneori contează şi cosiţele şi fustiţele...
- Cu siguranţă, nu pot lipsi indivizi influenţi şi din serviciile de informaţii, de regulă, oportunişti, ce-i oferă protecţie şi garanţia succesului.
Aceştia, fie că sunt atraşi din cei deja aflaţi în funcţii importante, fie că sunt numiţi odată cu accederea liderului la putere.
Indivizii, la rândul lor, racolează colaboratori şi-i lărgesc sfera de influenţă în toate domeniile vieţii politice, economice ş.a., precum şi pentru a domina întreaga administraţie a statului, transformând-o, în final, într-o uriaşă caracatiţă de putere şi corupţie generalizate.
O asemenea ’’reuşită’’ nu ar fi posibilă fără un aparat propriu de propagandă şi chiar de represiune, aflat sub protecţia şi sprijinul acelor persoane influente racolate din serviciile interne, externe şi din alte structuri, precum poliţie, armată şi chiar justiţie.
- Jalnic şi de neînţeles este că unele regimuri dictatoriale, din considerente de imagine, au reuşit să atragă intelectuali, din diferite domenii ale lumii academice.
Fac toate aceste precizări cu privire la relaţia liderului politic cu persoane influente din structurile administraţiei de stat şi îndeosebi din serviciile de informaţii, deoarece sunt unul din cei care nu acceptă culpabilizarea unei instituţii, în bloc.
- Subscriu la precizarea dumneavoastră.
- Opinia mea este că, în virtutea şi în numele obligaţiilor lor,’’instituţiile sunt exploatate în orb’’, axate pe probleme de interes, sub bagheta obscură a acelor personaje racolate şi corupte din interiorul lor.
Abilitatea de a le folosi se referă la capacitatea de a şti ce să le ceară şi la modalitatea de a-i stimula, satisfăcându-le, atât orgoliile, cât şi aspiraţiile de parvenire.
În ansamblu, liderul îşi crează un mecanism complex multifuncţional, iniţial credibil şi derutant, pe plan intern şi internaţional, greu de penetrat şi de descifrat chiar şi de către justiţie.
- Chiar şi de către justiţie? Interesant.
- Referindu-mă la esenţa întrebării dv., apreciez că este foarte important pentru societatea civilă să poată identifica şi arăta, deschis şi cu mult curaj, scopurile şi formele obscure folosite de liderul politic, conexiunile realizate şi persoanele prostituate politic din sistem, ca urmare a puterii pe care o dă calitatea sa de beneficiar, al tuturor informaţiilor obţinute de la structurile de profil.
Succintul tablou schiţat mai sus oferă suficiente indicii de vulnerabilitate ale eşafodajului puterii totalitare, ce pot constitui subiecte de investigat şi de devoalat în faţa opiniei publice.
În acest sens, consider că presa neaservită politic trebuie să continue a fi tribuna deschisă tuturor demersurilor însumate ale acelor persoane independente şi ale segmentelor de populaţie care au disponibilitatea morală de a se exprima şi participa la înlăturarea de la putere a caracatiţei maligne pentru viaţa cotidiană a obştei şi a fiecărui cetăţean.
RELAŢIA DECIDENT POLITIC-INTELLIGENCE
- Ca să vorbim despre o stare depresivă a unei naţiuni, pentru început, aş dori să dezvolt relaţia decident politic – intelligence care, în sistemul de securitate al unei ţări, are rolul instituţional de a contribui la menţinerea stării de normalitate, a tuturor domeniilor de existenţă a societăţii.
Ca urmare, într-o societate democrată, relaţia formală decident politic – intelligence şi prerogativele părţilor sunt definite numai în interiorul sistemului de putere constituţional.
Ea se construieşte pe principii vitale democraţiei şi statului de drept, cum ar fi: conducerea politică şi serviciile de informaţii se află în sistemul administraţiei de stat, care foloseşte banii contribuabililor; funcţionarea tuturor componentelor acestui sistem, inclusiv de informaţii, este reglementată strict prin legi organice clare, transparente şi urmăresc, exclusiv, interesele naţionale.
Aceste principii trebuie coroborate cu componenta subiectivă a persoanelor care realizează în fapt relaţia, componentă la fel de vitală.
- Aici este şi cuiul lui Pepelea...
- De aici rezultă unele restricţii, cum ar fi: relaţiile de sistem trebuie să se desfăşoare strict în afara oricăror alte interese interpersonale şi ale grupărilor politice aflate sau nu la putere; decidentul nu trebuie să confunde atribuţiile sale cu o imixtiune în detaliile activităţii serviciilor de informaţii, care nu au nicio utilitate pentru decizia politică şi le-ar forţa să renunţe la principiile specifice muncii lor.
Totodată, managerii acestor servicii aparte , de la toate nivelele ierarhice aflate instituţional în contact cu decidentul politic, trebuie să conştientizeze faptul că grupările politice se află în mod pasager la putere, pe termen determinat, prin mandat electoral şi este iluzorie credinţa că acest contact este o oportunitate viabilă de ascensiune în carieră, în pofida existenţei unor precedente în acest sens, mai mult sau mai puţin ortodoxe.
- Iluzorie, iluzorie, dar Pristanda trebuie să mai şi trăiască!
- Puterii politice şi serviciilor menţionate le sunt interzise crearea unor premize favorizante şi de şantaj în relaţiile reciproce, pe timpul mandatului de putere şi în afara lui; relaţiile personale ale membrilor serviciilor amintite cu oamenii politici trebuie să fie echidistante, evitându-se din start obligaţii de orice natură.
- Trebuie...dar viaţa bate filmul echidistanţei politice.
- Totuşi, există o realitate ce nu poate fi în niciun fel escamotată.
În orice democraţie din lume, pot accede la putere şi personaje incompetente sau de rea credinţă care, în procesul de elaborare a deciziei politice, să nu ţină seama de tóate informaţiile care i se trimit.
Fie că nu sunt din cele aşteptate sau nu-i plac, fie din ignoranţă.
- Mai există şi euforia puterii...
- Ca urmare, din servilism, persoanele camarilei, treptat, încep să denatureze informaţiile şi, folosind cu abilitate caracatiţa extinsă în teritoriu, ajung în final să altereze întregul flux informaţional.
În context, există posibilitatea ca şi rapoartele serviciilor de informaţii să fie cosmetizate sau să nu fie luate în seamă.
Există chiar pericolul ca, în timp, prin permanentizarea acestor practici, persoanele atrase în camarilă, sub presiune sau prin inducere în eroare şi alte procedee mascate, să devieze serviciile pe care le conduc de la misiunea lor de bază spre ţintele de interes ale caracatiţei.
Acest mecanism se instalează pe toate palierele ierarhiei de putere, generând un întreg aparat managerial bazat pe liberul arbitru, fals, manipulare şi corupţie.
-Teoretic, specialiştii străini abordează relaţia în discuţie pe două mari orientări.
În literatura de profil, o orientare este cunoscută sub denumirea de ’’Abordare profesională “, care recunoaşte existenţa posibilităţii imixtiunii politice şi a inevitabilităţii presiunilor dinspre acest domeniu.
Ele sunt însă considerate ca fiind un tip de interferenţe periculoase şi nu tocmai etice, susţinându-se, în final, necesitatea diminuării lor.
A doua orientare este denumită ’’Abordarea realistă “, care afirmă că interferenţa politicului este normală şi necesară.
În context, un specialist în domeniu, susţinător al acestei orientări, Michael I. Handel, este de părere că modul de conducere a activităţii de informaţii prin interacţiune politică este mai mult o problemă de artă, decât de ştiinţă şi ea se realizează ca urmare a unui acord asupra nevoii unui ’’echilibru delicat’’.
Dar omite să precizeze că sensibilitatea acestui echilibru este dată de faptul că, pentru un analist, care trebuie să producă estimări utile, promiscuitatea politică este distrugătoare, iar inocenţa politică este imposibil de acceptat.
- Aici stăm bine. Nu avem inocenţi politici.
- În rândul specialiştilor anglo-saxoni există şi percepţia unui acord general conform căruia, ideea unei linii roşii - demarcaj uzual între serviciile de informaţii şi politică - este artificială, în special după septembrie 2001.
Din totalitatea diversităţilor de opinii existente pe tema relaţiei decident politic – intelligence, rezultă clar că politizarea, venită din ambele părţi şi în toate formele ei, este percepută ca o corupţie a obiectivităţii şi echidistanţei sistemului informativ.
Eliminarea ei trebuie să reprezinte o preocupare actuală majoră a oricărei societăţi ce preţuieşte valorile democraţiei autentice şi ale statului de drept.
- Acolo unde valorile menţionate sunt chiar respectate...
- Iar atacurile deschise ori abil induse de către unii formatori de opinie aserviţi politic sau de către tabloide, ce vizează estomparea luptei împotriva acestei politizări, acutizează sindromul depresiei menţionată de dv.
În timp, această depresie se cronicizează, debutând cu suspiciuni şi ulterior cu pierderea încrederii majorităţii membrilor societăţii în serviciilor de informaţii, printr-o judecare a lor ’’la pachet’’, în opinia mea incorectă.
În final, se induce o neîncredere totală şi chiar o discreditare, justificate sau nu, a întregului sistem constituţional al administraţiei statului.
Eu nu consider că, pe întreaga durată a acestei maladii, serviciile de informaţii s-ar afla în defensivă.
- Le-aş pune şi lor acelaşi diagnostic - sindrom depresiv provocat de teamă.
Totodată, aş culpabiliza individual, persoanele aflate în diferite funcţii sensibile din sistem, care au manifestat servilism politic sau oportunism în slujba factorilor de decizie dovediţi nocivi pentru societate.
Evident că întreaga responsabilitate pentru starea depresivă a unei naţiuni trebuie să revină tuturor factorilor de decizie politică din cadrul structurilor de exercitare a puterii.
Ei nu trebuie sancţionaţi numai politic – electoral, ci să răspundă penal şi, după caz, să li se aplice şi răspunderea patrimonială.
- Nu apucăm noi momentul acesta...
- Dar dacă detalierea acestui subiect am limita-o numai la actualul spaţiu de dezbatere, ar însemna că acordăm cu prea mare uşurinţă circumstanţe atenuante celor vinovaţi şi am aduce un grav prejudiciu înţelegerii şi aplicării corecte a democraţiei.
Aş fi tentat să afirm că dezbaterea în această tonalitate nu ar mai avea sens, dacă am situa-o în coordonatele date de aprecierea deosebit de sintetică, dar subtilă, a senatorului american republican de Arizona, Barry Goldwater, potrivit căreia ’’un guvern, care este suficient de puternic ca să-ţi dea tot ceea ce îţi doreşti, este suficient de puternic ca să-ţi ia tot ce ai ’’.
No comment !
Precizez că a fost senator în mai multe legislaturi ale anilor ’60 şi ’70 şi chiar a candidat la preşedinţia SUA, în 1964.
Mister Snowden
SPIONAJUL PERFECT LICIT
- Scandalul Snowden a fost atât de mult mediatizat, încât nu-l mai comentez cu detalii.
Aş sublinia doar unele precizări generale cu privire la spionaj, care poate nu sunt cunoscute de majoritatea cititorilor. şi ar aduce în discuţie o opinie diferită despre acest caz.
Fără a intra în istoria genezei şi dezvoltării spionajului, reamintesc că, ori vorbim de ’’dreptul internaţional al cutumei’’, dominant, până în secolul al XIX – lea, fie de ’’dreptul internaţional convenţional’’ apărut ulterior, constatăm că până azi, spionajul are o sumedenie de definiţii şi niciuna unanim acceptată din care să rezulte că este interzis.
Ca urmare, în măsura în care nu este interzis pe timp de pace, el ar fi astfel, perfect licit.
- Absenţa referirilor oficiale la spionaj în relaţiile internaţionale indică faptul că statele nu au dorit să-şi impună constrângeri de o asemenea natură, fie ele şi reciproce.
Aşadar, neîncadrată de puterea dreptului, această practică rămâne eminamente politică, ţinând de negocieri bilaterale şi chiar amiabile între state, lăsând cale deschisă schimburilor şi eliberărilor după proces, a persoanelor acuzate de spionaj, de care, de regulă, informal, se ocupă serviciile de informaţii , conform unor proceduri convenite bilateral, pentru fiecare caz.
Absenţa unei încadrări internaţionale a spionajului mai semnifică şi faptul că avantajele pe care statele cred că le obţin din spionajul practicat sunt superioare prejudiciilor pe care le suportă.
Actualele dimensiuni ale spionajului pe timp de pace sunt extinse în noi spaţii fizice, ceea ce îi fac şi mai complexă situaţia în cadrul dreptului internaţional.
Iar progresele tehnice au obligat spionajul să nu mai ia în seamă limitele impuse de frontiere.
Aşa s-a ajuns, pornind de la ascultări ambientale, la cercetarea strategică aeriană, interceptări radio, cercetarea prin satelit ş.a.
- În opinia mea, cazul Snowden, ca şi numeroase alte cazuri similare anterioare, mediatizate sau nu, în funcţie de interesele politice concrete ale momentului, putea fi trecut uşor ca un subiect obişnuit în intimitatea confruntării de principiu, intelligence – counterintelligence, reciproc acceptată mutual.
Totuşi, în circumstanţele cunoscute destul de complexe, asupra cărora nu mă opresc, el a devenit un subiect de breaking news pentru marele public şi cu nuanţe de scandal politic internaţional pentru cârcotaşii de serviciu de pretutindeni.
- Apoi, sub presiunea unei intense mediatizări, el a fost translatat în zona show-ului de dialog politic internaţional între oficialii părţilor implicate.
Aici am în vedere declaraţii oficiale, demersuri diplomatice, explicaţii pe căi diplomatice şi solicitări publice de explicaţii ş.a.
Iar în contextul unor interese geopolitice zonale actuale, cu siguranţă că a generat şi negocieri bilaterale discrete, cu ţintă şi miză precise.
Ştim că în comentariile publice despre scandalul Snowden au apărut şi apeluri la asumarea răspunderii guvernamentale.
Dar în intelligence, oriunde în lume, acţionează şi ’’doctrina negării plauzibile’’.
Conform acesteia, activităţile operativ – informative, care ar putea să ducă la complicaţii în relaţiile internaţionale şi în faţa opiniei publice, sunt planificate şi executate astfel încât şeful guvernului să poată ’’nega credibil’’ că ar fi avut vreo legătură sau a ştiut ceva despre ele.
- Parcă am mai auzit asta, undeva, cândva...
- Negarea plauzibilă complică măsura administrativă de control al activităţilor incriminate pentru ’’a căuta vinovaţii’’, deoarece compartimentarea secretului se limitează la un număr extrem de mic de oficiali şi presupune absenţa unei proceduri oficiale de aprobare, ceea ce conduce spre o derobare de la răspundere.
Aşadar, se poate aprecia că acest scandal, apărut în zona de contraspionaj, care a acţionat pe o mare întindere geografică, a fost devoalat public, numai atunci când a fost nevoie, cu scenarii care au fost neapărat necesare, prestabilite sau corectate în evoluţia lui ca urmare a intrării în joc a Wikileaks, de o amploare calculată şi cu implicarea unor persoane numai dacă va fi absolut necesar.
Să nu uităm că, odată încheiată confruntarea ideologică la scară globală, la aceeaşi scară s-a declanşat o nouă confruntare aprigă, pentru o poziţionare geopolitică favorabilă în domeniul resurselor energetice şi de materii prime strategice.
Aceasta este de fapt miza geopoliticii prezente şi viitoare pe termen scurt, mediu şi lung, în cadrul căreia, parteneriatele existente, dacă nu pot fi adaptate, devin caduce, iar rolul intelligence-ului va creşte substanţial.
În concluzie, referindu-mă concret la întrebarea dv. , sunt de părere că nu aparenţele publice determină dinamica geopoliticii mondiale.
Prin grija structurilor specializate, ele pot da doar o tentă de culoare, pentru întărirea credibilităţii publice.
Desigur, în context, este de aşteptat ca, pe axa SUA - Europa – Asia, scandaluri, de anvergura celui provocat de Snowden, să mai fie devoalate public, ori de câte ori interesele punctuale în dinamica pas cu pas a noii confruntări menţionată mai sus le vor cere, având ca protagonişti principali, cel mai probabil, liderii de la Washington, Berlin, Moscova şi Beijing.
PROBLEMA POLITICIENILOR GURALIVI
- Formularea întrebării dv. crează un scenariu interesant şi aparent provocator la adresa intelligence-ului în general şi a counterintelligence-ului în special.
În aceeaşi notă de umor însă, vă răspund că ţintele intelligence-ului actual nu mai sunt secretarele cochete, mânuitorii sau depozitarii de secrete, cu rate de plătit la maşini şi apartamente, aflaţi în jenă financiară.
A dispărut şi practica uşierilor muţi, ca măsură de protecţie a ’’operativ – rooms’’.
Iar în problema politicienilor guralivi, abonaţi permanent ai unor posturi TV, trebuie spus că prestaţia lor nu uşurează munca serviciilor de intelligence.
Din contră, o complică.
- Asta este, într-adevăr, o afirmaţie antologică.
- Ca specialist în domeniu, mărturisesc sincer că aş fi complet derutat de perseverenţa lor în a ’’convinge’’ cu aberaţiile debitate în susţinerea unei opinii, în raport cu o informaţie veritabilă pe aceeaşi temă, obţinută de la o sursă credibilă.
Mai mult, practica soluţiilor la problemele de interes general, stabilite de ei la talk-show-uri TV, derutează guvernul şi populaţia.
Apoi, nu este o noutate, dar azi, forma de obţinere a informaţiilor de la guralivi a fost depăşită.
Suntem la stadiul în care vorbim despre intelligence-ul într-o societate a cunoaşterii.
În lume, se practică şi intelligence-ul global, care foloseşte cu succes, atât mijloace tehnice dintre cele mai sofisticate, dar şi agenţii de influenţă.
În confruntarea de interese în geopolitica mondială, marile puteri îşi permit să investească financiar în aceste tipuri de agenţi.
În cartea Confesiunile unui asasin economic - carte care nu este o ficţiune – autorul John Perkins riscă şi, cu mult curaj, dezvăluie situaţii şi detalii concrete despre metodele folosite pentru recrutarea, formarea şi promovarea în poziţii importante a unor asemenea agenţi din mediul autohton al ţării ţintă, din domenii de interes strategic, prezentând chiar şi rezultatele obţinute în lucrul cu aceştia, în special, în domeniul economic.
STRUCTURILE DE INFORMAŢII NU SE BUCURĂ DE UN CLIMAT PRIETENOS
- Plaiurile noastre mioritice, cu întreaga bogăţie umană, naturală, materială, financiară, ştiinţifică, cultural ş.a. au aderat la valorile democraţiei autentice occidentale, şi-au însuşit şi aplică principiile de funcţionare a statului de drept, precum şi obligaţia respectării drepturilor fundamentale ale omului.
Ca urmare, în interesul comun de construcţie a unei Europe unite şi de întărire a securităţii transatlantice trebuie să înţelegem că s-a schimbat percepţia despre transparenţă şi secret.
Chiar dacă actualii manageri ai UE nu au convins popoarele ţărilor nou aderate, încă mai sper că deschiderea solicitată tuturor statelor membre nu ne-ar putea produce prejudiciii, dacă guvernanţii noştri vor avea capacitatea de a promova priorităţile naţionale şi vor avea forţa de a convinge că România este un partener egal la masa deciziilor comunitare şi nu un partener de mâna a doua, inocent şi servil, care s-a aşezat voluntar la masa perdanţilor.
- În context, nu pot să cred că o ţară membră a UE şi NATO ar putea deveni vreodată o ţintă, în sensul celor relatate de John Perkins în cartea sa.
Iar România nu este angajată în confruntarea pentru o poziţionare geopolitică favorabilă în domeniul resurselor energetice şi de materii prime strategice.
În ce priveşte discreţia acelor "curioşi" străini, eu cred că reprezintă interese private, individuale sau de grup şi îi asimilez cu cei care tropăie oriunde în lume, acolo unde există condiţii pentru a da aşa zisele ’’tunuri în afaceri’’.
Acţiunile lor intră în categoria infracţiunilor de crimă organizată, deoarece intenţiile lor, cu siguranţă, nu sunt limitate la simpla şi nevinovata ’’curiozitate’’.
Evident că ei caută informaţii şi colaboratori autohtoni, pentru a-şi facilita afaceri transnaţionale ilegale.
Personal, am convingerea că organele române abilitate în domeniu, în colaborare cu cele internaţionale la care sunt afiliate şi cu cele de profil ale aliaţilor euroatlantici au capacitatea operaţională să prevină şi să contracareze acţiunile lor.
Totuşi trebuie recunoscut că structurile noastre de informaţii nu se bucură de un climat prietenos, din partea populaţiei.
Cetăţenii sunt reticenţi faţă de solicitarea unui eventual sprijin al acţiunilor contrainformative.
Domină încă suspiciunea şi neîncrederea moştenite de la regimul totalitar comunist şi, într-un viitor apropiat, nu întrevăd o schimbare de percepţie a lor.
George Tenet
PATRIA, MISIUNEA, CIA, FAMILIA ŞI EU
- Nu cred în posibilitatea creionării unui portret ideal al directorului unei structuri de informaţii.
Iar dacă cineva ar pretinde că a reuşit, un asemenea portret ar putea induce credinţa că este un dat pentru eternitate unei societăţi perfecte.
În ce mă priveşte, eu nu posed experienţa necesară şi nu am condus un serviciu de informaţii de anvergura, misiunile şi performanţele celui care ar trebui să mă legitimeze, profesional şi moral, să creionez acest tip de portret.
Dar, timpul cât am servit în structura de informaţii a Armatei României, până la poziţia de şef al acesteia, inclusiv, mă determină să afirm că un portret ideal ar reprezenta un model la care un director ar trebui să simtă nevoia să se raporteze.
Evident că, în lume există diferenţe notabile între state şi nici unul din ele nu este perfect.
Iar societatea pe care directorul cu serviciul lui trebuie să o apere, să le protejeze valorile, se află într-un context geopolitic şi geoeconomic deosebit de fluid.
Din acest punct de vedere, interesul sub aspect profesional şi moral manifestat de societatea civilă în scopul identificării persoanei ce ar putea să-şi asume această responsabilitate pare a fi pe deplin justificat.
În context, menţionez doar cartea Manageri şi lideri în intelligence; sunt ei diferiţi?, semnată de Abraham Zaleznik, profesor emerit la Harvard Business School.
Am ales acest exemplu, deoarece apariţia acestei cărţi este considerată de mulţi specialişti ca momentul de separaţie intervenit în evoluţia conceptelor de management şi leadership.
Şi în România, în unele cercuri politice şi în percepţia unor tineri care aspiră să intre în sistem şi se exprimă public, se vehiculează întrebarea:’’ lideri ori manageri în intelligence?"
Nu voi detalia opiniile exprimate până acum. Ele încă nu elucidează problema şi dilema rămâne.
Există însă memoriile fostului director general al CIA, George Tenet, care a avut cutezanţa să le transforme într-o armă politică, expunând publicului, cu multă francheţe, date, fapte, atitudini controversate la nivelul decidenţilor politici, îndreptată împotriva tuturor celor care l-au acuzat în legătură cu atentatele macabre de la 11 septembrie 2001.
- Memoriile sale cuprinse în cartea În mijlocul Furtunii; Anii mei la CIA reprezintă, în opinia mea, un veritabil portret, o extraordinară lecţie despre ceea ce trebuie să facă un şef al unui serviciu de informaţii, e drept, nu un serviciu ideal, ci real şi cel mai puternic şi performant din lume, în condiţii extreme de securitate prin care a fost încercată ţara sa.
Astfel, domnia sa ne pune la dispoziţie un adevărat compendiu de geopolitică actuală, constituit din analize de intelligence şi informaţii de o valoare excepţională, care au stat la baza deciziilor politico-militare şi diplomatice ce au orientat politica externă a SUA.
Fiind un militant pentru o mai mare transparenţă instituţională în intelligence, prezintă soluţiile adoptate în intimitatea mecanismelor de funcţionare a Agenţiei , ale modalităţilor de operare specifice şi ale relaţiilor sale cu cei doi lideri politici de la Casa Albă cu care a lucrat.
Şi parcă traducătorul în limba română a cărţii lui George Tenet ş-ar fi propus să anticipeze un răspuns la dilema menţionată de mine, deoarece în cuvântul său de prezentare a memoriilor, afirmă:
’’acest volum ne scoate în evidenţă atât instinctele teribile de personaj adaptat politic, cât şi abilităţile şi pregătirea de lider manager, două calităţi întâlnite extrem de rar la un loc printre cohortele de decidenţi politici ai lumii de azi’’.
- Inclusiv pe malul Dâmboviţei...
- Sublinierea din text îmi aparţine, sintagma întrunind în modul cel mai sintetic posibil virtuţile şi pregătirea necesare şefului unui serviciu de informaţii.
Pentru mine ar fi o mare onoare, dar şi un mare risc să încerc a prezenta măreţia portretului lui George Tenet rezultat din memoriile sale.
Ofer plăcerea fiecărui cititor avizat să o facă, deşi am trăit din plin acele momente.
Aceasta şi pentru că, păstrând dimensiunile proporţiilor de personalitate, activitatea noastră în poziţia de director în intelligence a avut loc concomitent, pe durata a câtorva ani.
Completez portretul cerut de dumneavoastră, doar cu una din cugetările sale:
’’Un director general pentru informaţii trebuie să păstreze un profil public şters şi să lase altora misiunea transmiterii mesajelor’’.
Şi probez eleganţa acestei modestii a lui George Tenet, consacrând în istoria Agenţiei o expresie aparţinând unuia din colaboratorii săi apropiaţi, Buzzy Krongard, director executiv, cu care acesta obişnuia să-şi mobilizeze subalternii, ordonându-le:
’’Patria, misiunea, CIA, familia şi eu.’’
NOTA BENE:
La audierile în Congres, pentru numirea în funcţie, la momentul de la Casa Albă, unde era invitat pentru a i se citi decretul de numire, precum şi la depunerea jurămîntului de investitură, George Tenet a fost prezent împreună cu soţia şi fiul său.
Se încarcă comentariile...
