Ideologia absenţei

Locuitori ai unei lumi inundate de etichete, rătăcim într-o magazie de lăzi goale. Am preluat prin simplă imitaţie şi inerţie scheme valorice, structurale şi comportamentale din spaţii de top rămase departe. Trăim fără oprire o dedublare păguboasă între ceva ce totuşi suntem, ceea ce recunoaştem şi ceea ce este de fapt lumea în care trăim.

O viaţă lipsită de asumare, implicare individuală şi colectivă în rutina zilnică, dar mai ales la nivelul faptei şi al recunoasterii.

Fiecare generaţie are şi modurile sale tipice de a rata în viaţa de zi cu zi ceea ce miracolul de a ne fi născut ne-a dăruit. A fi prezent, autentic, cu o identitate clar definită, asumată şi practicată constant. Simplu şi imposibil...

O colecţie impresionantă de surogate au invadat masiv, minează grav viaţa individuală şi colectivă în zilele noastre. Fără a fi murit deja, am încetat să existăm.

Imităm aşa cum respirăm, invadaţi de scheme de operare livrate direct, pe canale multiple, formule golite de conţinut, menite să ne plaseze pe trasee prestabilite, desigur asortate cu tentaţii şi până la un punct plesnind de “credibilitate”.

O credibilitate masivă, atotcuprinzătoare, care înlocuieşte credinţa!

Modurile şi nivelurile, câmpurile în care credinţa se dizolvă până la dispariţie în aceşti ani, dincolo de vârstă, educaţie, comunitate reprezintă un declin care, atunci când va fi recunoscut şi asumat va rămâne ca un reper jenant în istoria speciei.

Desigur, acesta nu este sfârşitul lumii! Doar o secvenţă modestă în succesiunea monotonă a epocilor, mediocră prin continut dar imprimată autoritar prin globalizare.

Revenind la politică şi la România, ca la o “temă pentru acasă” (nu sunt în ţară acum) am fost incitat să răsfoiesc câteva observaţii referitoare la mediul politic din perspectiva ideologiilor. O invitaţie ambiţioasă, chiar sofisticată, către nimic.

Mediul politic din România funcţionează aşa cum funcţionează... (întrebaţi la DNA), fără ideologii. Pare imposibil, dacă rămânem în limitele bunului simţ, cu o percepţie şcolărească, uşor conformistă, clasică şi academică. Cum e posibil? Simplu.

Funcţia primară a ideologiei este aceea de a defini o identitate distinctă şi exprimabilă public, asigurând o poziţionare subiectivă într-o diversitate practicată ca pluralism, reprezentare, competiţie liberă şi corectă.

Nimic nu lipseşte mai mult în lumea politică din România decât identitatea. O aglomerare de jucători abili, activi, uneori agresivi bântuind clădiri, pieţe, pagini şi emisiuni de prim plan, afişând etichete, embleme şi slogane lipite pe cutii goale. O lipsă acută de autenticitate susţinută cu temperament şi viclenie ieftină, menită să împacheteze o absenţă majoră. Tocmai lipsa de identitate. Cum poţi să fi autentic fără a te autodefini, asuma şi exista curent printr-o identitate?!

Desigur, poţi fi multe altele. Aici e calea spre nimic. Poţi să fii traseist de mare viteză, în direcţii multiple. Poţi fi corupt pe multiple planuri, cu multiple complicităţi şi conturi. Poţi târgui alianţe profitabile şi efemere numai bune pentru a fi înlocuite. Poţi vinde ţara cui îţi bagă un cont în Dubai sau te scoate din belea la momentul potrivit. Poţi să te laşi racolat la nivel de zâmbet şi declaraţie sincer-mincinoasă în diverse reţele cu largă răspândire şi harnice. Poţi aproape orice. Rahat! Să fie asta traducerea “Libertăţii” din logica “lumii noi”?!

Desigur, niciodată politica nu a fost 100% obsedată de autenticitate, de responsabilitate, de dăruire de sine în beneficiul naţiei. Să nu fim naivi. Deşi, privind în jur, nu pentru puţini, naivitatea rămâne un confort lejer până la limita stupidităţii. Stupiditatea colectivă persistentă rămâne o dimensiune de bază a lumii în care trăim şi o resursă de bază a politicianismului curent. Audienţă, ieşiri la festivităţi, la vot, tăcere colectivă masivă în momente critice şi absenţă colectivă atunci când alţii mor. Diverse cauze, surse, contexte.

Dar care ar fi configuraţia absenţei în domeniul virtual al ideologiei pentru mediul politic din România?! Era să spun “românesc”. Întrebare aparent ciudată căci la noi ideologia este doar propagandă! Face vorbire, are replică, adesea strigă, iese la scandal, inventează viitorul, anunţă catastrofe, crează personaje, retrezeşte frici, trimite în trecut şi în viitor. Ş.A.M.D. Adesea nicăieri.

Revenind la zi.

“Clasa politică” actuală nu resimte nevoie de ideologie. Adică de un set distinct şi diferenţiat, asumat şi practicat în mod curent consecvent, de principii, norme şi valori prin care la nivel personal (ca membri), la nivel de organizaţie (ca prezenţă instituţională), eventual ca mişcare (cu prezenţă colectivă extinsă) să trăiască interior, să exprime direct şi spontan chiar să militeze în spaţiul public cu limpezime şi curaj, la putere sau în opoziţie, o identitate clar definită. De neconfundat.

Politicienii din România actuală rânjesc discret sau zâmbesc ironic – dacă sunt la TV, când aud de aşa ceva. Nu au nevoie, nu resimt o apăsare interioară pentru o credinţă dedicată unui ideal, pentru un culoar ideologic distinct, asumat şi practicat simplu şi fără echivoc. Liberal, conservator, socialist, comunist, noaţionalist şi aţii. Poate alţii...

Absenţa acestei nevoi, ca practică şi trăire interoară, ca implicare subiectivă calificată, exercitată prin funcţie dar mai ales la nivel colectiv are o urmare banală. Dar fatală...

Contaminează profund, continuu şi fără orizont prezenţa, determinarea şi până la urmă, influenţa efectivă în momente de răspântie. Nu degeaba, colecţia momentelor de răspântie, în România postcomuinistă este mai curând jalnică.

De aici şi incomoda întrebare cu privire la efectul direct şi prelungit al absenţei identităţii din mediul politic românesc în ultimul deceniu? Simplu, această absenţă identitară se regăseşte curent, profund şi acid nu doar la nivel de asumare, clar, vizibil şi explicit în practica uzuală, în mod curent, în instituţiile statului (primării, parlament, mai ales în guvernări de pomină). Despre Preşedinţie, sugerez să păstrăm un moment de tăcere, poate de reculegere.

Care ar fi mecanismul care generează şi exprimă curent, în realitatea românească acest clivaj? Prăpastia dintre “politicianul” din România şi colecţia de identităţi politice consacrate! Dintre o ideologie asumată organizational şi practica efectivă în viaţa curentă?!

Este momentul, după ani şi ani de ambiguităţi şi ratări să limpezim lucrurile. Câteva clivaje sunt de neignorat.

Clivajul dintre curentele ideologice contemporane, recunoscute şi practicate pe alte meleaguri şi distribuţia efectivă, la multiple niveluri în spaţiul românesc. Dincolo de festivităţi, vizite la Bucureşti şi alegeri.

În primii ani după prăbuşirea oarecum subită a sistemului comunist-ceauşist, radicalismul politic a fost manifest şi vizibil pe diverse planuri. Un radicalism de resuscitare a curentelor si formulelor politice consacrate.

Asumări individuale şi colective, reveniri onorabile pentru supravieţuitori ai României interbelice, combinate cu o “Piaţă a Universităţii” pe cât de spontană, pe atât de confuză în deschideri şi capacităţi, pentru o Românie fără de orizont, implicare şi leadership.

Aveam atunci o criză greu de perceput dar profundă şi efectivă a realităţii. O terfelire a pachetelor ideologice cunoscute dar formale, fără ecou colectiv şi deja fără asumare partidista efectivă. O temă care ar merită detaliere...

O naştere fără botez!

Subită, pe un spaţiu amorf între leninismul falimentar şi capitalismul grăbit la o colonizare strategică, pe cât de amplă în ţinte, pe atât de sumară în abordări.

De aici, un deficit funcţional perpetuu şi profund, cu o prelungire fără sfârşit între modelul valoric formal prezent şi ambiţios practicat în Occident şi formulele improvizate, superficial aplicate şi păgubos resimţite în spaţii postcomuniste... La nivel organizational, partidele, la nivel public, la nivel de reprezentare, în comunicarea şi dezbaterea curentă.

O întrebare, uşor jenantă: de câţi ani au avut nevoie românii, după prăbuşirea “epocii Ceauşescu”, să devină cetăţeni?” Presupun că ştim ce înseamnă a fi cetăţean. Poate ar fi de studiat atent această geneză marcată de un avort repetat, ca re-generare iluzorie a societăţii româneşti, dincolo de dinamica sterilă şi păguboasă a mediului politic, la nivel individual, familie, comunitate, naţionalităţi, regiuni. Merită să reevaluăm şi să clarificăm. Ştie cineva?

Tema dominantă care a marcat masiv, profund, determinant preocuperea colectivă şi toate guvernările din ultimii 25 de ani rămâne pomana! POMANA.

Adică la ce distanţă între stările structurale, deschiderile posibile şi iniţiativele responsabile, gestiunea guvernării s-a axat pe pomana populistă vulgară sau pe încercări sumare şi ipocrite inspirate de F.M.I., U.E. şi alţi parteneri strategici sub pretextul unei intrări pe culoarul global? A face trotuarul pe acest culoar a devenit o poziţionare de rutină. Ce identitate iese din aceasta? O identitate pentru care ideologia rămâne doar ca o hârtie igienică.

Pragul critic, cel mai adesea falimentar, vizează raportul între gestionarea populistă a treburilor publice şi identitatea politică. Avem aici o prăpastie de toată frumuseţea. Monument al naturii politice din ’89 până în prezent. Care prezent? Avem prezent?! Vorbim de guvernare liberală, social-democrată… Oare? Nu cumva toţi sunt la fel?

Doar pe gard scrie “Leopardu’ ”. Înăuntru e un motan şmecher negociind la telefon.

Cea mai dură rutină, cu impact masiv asupra evoluţiei jalnice a societăţii româneşti în ultimii 25 de ani şade în traseism. O etichetă simplă, clară şi autentică pe crucea comemorativă a intervalului, în cimitirul politicianismului românesc dintotdeauna. Traseim, traseim... Flăcăii care se simt bine în orice dormitor. Lideri într-o Românie uitată, abandonată, vândută.

Cum e posibil?! De unde atâta absenţă identitară?! Ceva mândrie? (Hopa! Nu aia proletară...)

Tema e simplă. Acces şi surse proprii, derivate dintr-o experienţă la faţa locului, sau dimpotrivă. Accesul la cultura politică alternativă oferită de capitalismul global victorios asupra sistemului comunist falimentar a fost amplă, pe surse multiple, eforturi semnificative şi nu de puţine ori autentice în intenţie şi abordare.

Dar iată sfidarea! De unde atâta clasă politică proaspăt născută, educată, antrenată, implicată pe bune, într-o cultură politică prodund diferită, cu structuri instituţionale şi provocări de o mare diversitate, cu prestaţii curente, zi de zi, nu uşor de asigurat, de onorat, de urmat în timp.

Sindromul “Fast Food Democracy” reprezintă una dintre cele mai jalnice cacealmale ale secolului al XX-lea. Dincolo de efortul superficial la modernizare efectivă a factorilor implicaţi din ţările fostului “lagăr comunist” prin implicare adesea formală şi ipocrizie subtilă, chiar pentru ţările de baştină ale democraţiei burgheze contemporane am exersat în acest interval noi formule ale “democraţiei virtuale” care bântuie chiar şi prin capitale de renume ale Occidentului.

Ceea ce frapează la noi, la nivelul clasei politice, în topurile “leadership”-ului efectiv, influent, este tocmai incultura politică profundă în raport cu democraţia în sensurile ei principiale, relaţionale şi practice.

Când te mai întreabă cineva de ideologie, de ideologia asumată, trăită şi practicată, îţi vine să râzi. Un râs amar. Pentru că ne costă la modul comun şi la nivel de sistem.

Apare un aspect important, o întrebare amară. De ce oare, oameni bine educaţi, mult umblaţi în lumea globală, recunoscuţi pe merit în domenii de interes strategic, stau de-o parte, nu se bagă în politică? În viaţa politică actuală, efectivă. Avem în 2016 câţiva care, mascaţi în “guvernul tehnocrat” au intrat în teren pentru a da un “time out” mediului politic uzat, fragmentat şi profund expirat la doi paşi de alegerile locale şi parlamentale. Halal demers!

Ce va ieşi de aici?

Parcurgem oare, la nivel individual şi colectiv, comunitar, în structuri aparent organizaţionale, un test electoral, de fapt un test naţional, complet lipsit de identitate valorică, de credinţă colectivă şi de implicare civică, tot mai îmbrâncit către nicăieri?

Vom trăi din nou o experienţă, pe cât de amplă, pe atât de surprinzătoare, în “România care este”, a ideologiei absenţei ca mod de a fi, dar a nu deveni, de a bate pasul pe loc într-un spaţiu global tot mai marcat de evoluţii haotice şi nu lipsite de riscuri tot mai grave şi diversificate?

O absenţă colectivă pe cât de amplă, adâncă, pe atât de atotcuprinzătoare şi nu lipsită de urmări.

Să fiţi sănătoşi!