Europa la masa păcii, România în sala de așteptare | adevarul.ro

Europa la masa păcii, România în sala de așteptare

Publicat:
1 live

Europa și-a ales oamenii care să participe la negocieri, dar încă nu a lămurit ce pot negocia aceștia în numele ei. Aici se află slăbiciunea formulei convenite la Dublin. Un loc la masă contează, însă adevărata influență vine dintr-o poziție comună, din limite clare și din capacitatea de a susține ceea ce ai promis. Pentru România, întrebarea este cât din propriile interese de securitate va ajunge în mandatul acestei echipe.

image
Foto: ChatGPT

Cine vorbește în numele Europei?

După summitul de la Dublin din 12–13 noiembrie, liderii europeni au convenit o formulă care încheie, cel puțin deocamdată, lunile de dispută privind reprezentarea Europei. Marea Britanie, Franța, Germania, Italia și Polonia vor avea fiecare câte un loc în echipa de negociere. Comisia Europeană și Consiliul European vor împărți un al șaselea loc. António Costa, președintele Consiliului European, a explicat că echipa va reuni instituțiile Uniunii Europene și grupul E5 din cadrul așa-numitei Coaliții a celor Dispuși.

Compromisul lasă însă câteva lucruri importante nelămurite. Deocamdată, reprezentarea este la nivel de consilieri, pentru discuțiile tehnice. Europa nu i-a desemnat încă pe liderii care să-și asume politic rezultatul. Cine pregătește un acord și cine îl poate accepta în numele statelor europene sunt două întrebări diferite. Prima are acum un răspuns. A doua rămâne deschisă.

Potrivit surselor invocate în relatările despre negocieri, în acest format ar urma să fie reprezentată și Organizația Tratatului Atlanticului de Nord. Participarea NATO ar lega discuția despre pace de garanțiile militare fără de care orice înțelegere riscă să rămână fragilă. Franța, Germania și Marea Britanie, cunoscute drept grupul E3, instituțiile europene și NATO au fost deja implicate în rundele de la Miami, Oslo, Bruxelles și Abu Dhabi.

E5 extinde, așadar, un mecanism existent, prin adăugarea Italiei și a Poloniei. Varșovia avertizase că statele vest-europene nu pot decide singure în numele Estului. Berlinul a apărat continuitatea: cancelarul Friedrich Merz a susținut că formula E3 și-a dovedit eficiența. Rezultatul încearcă să împace aceste poziții, păstrând nucleul inițial și oferind locuri altor două capitale importante.

De ce nu a fost ales un singur emisar? Ucraina, Statele Unite și chiar Rusia ceruseră Europei un interlocutor unic. După Abu Dhabi, Jared Kushner a ironizat dificultatea europenilor de a se pune de acord, sugerând că desemnarea unei singure persoane ar fi o performanță diplomatică în sine. Dar Parisul, Berlinul și Londra nu par dispuse să lase integral reprezentarea securității europene în mâinile Bruxelles-ului. În spatele disputei despre nume se află întrebarea cine păstrează controlul asupra negocierii.

Italia a obținut un câștig politic vizibil. Giorgia Meloni ceruse clarificarea reprezentării europene după convorbirea comună a liderilor Norvegiei și Finlandei cu Vladimir Putin. Înaintea summitului, îi transmisese emisarului european că Roma ar putea să nu recunoască angajamente asumate fără consultarea prealabilă a partenerilor. Locul primit în E5 răspunde tocmai acestei nemulțumiri.

Kaja Kallas și disputa pentru mandat

Poziția Kajei Kallas scoate la iveală o problemă mai adâncă decât rivalitatea dintre instituții. Înaltul Reprezentant pentru afaceri externe și politica de securitate s-a propus ca emisar al Uniunii, invocând atribuțiile funcției. A recunoscut însă că Moscova nu o dorește la masa negocierilor, din cauza pozițiilor sale ferme. António Costa a invocat prevederile tratatelor pentru a-i contesta pretenția, iar Ursula von der Leyen nu a susținut-o.

Dincolo de această înfrângere instituțională, avertismentul ei merită discutat. Kallas se teme că Europa ar putea accepta agenda Moscovei înainte să obțină încetarea focului. În viziunea sa, ordinea trebuie păstrată: mai întâi armistițiul, apoi acordul de pace și abia ulterior discuțiile mai largi despre securitate. Altfel, Rusia ar putea negocia schimbări în ordinea europeană continuând, în același timp, războiul din Ucraina.

În acest context, reuniunea Consiliului Afaceri Externe din 16 noiembrie capătă o miză aparte. Miniștrii de externe nu au primit un loc distinct în echipa desemnată, dar pot influența pozițiile pe care aceasta le va susține. Există și un punct de plecare. În februarie, Kallas a pregătit o listă de cereri europene adresate Rusiei: armistițiu necondiționat, încetarea războiului hibrid în Europa, limitarea reînarmării ruse și nerecunoașterea juridică a teritoriilor ocupate. Documentul include cooperarea cu justiția internațională, reparații de război și retragerea trupelor ruse din Georgia și Republica Moldova. Până acum, lista a fost discutată la nivelul miniștrilor de externe.

Rămâne însă neclar cât din aceste cereri vor deveni mandat de negociere. Analiza publicată de Il Foglio ridică întrebări firești: ce discută Bjoern Seibert, șeful de cabinet al Ursulei von der Leyen, cu Jared Kushner și Steve Witkoff? Ce concesii ar accepta europenii pentru obținerea unui armistițiu? Unde au tras Parisul, Berlinul și Londra limitele peste care nu sunt dispuse să treacă? Potrivit aceleiași analize, Consiliul European nu a purtat încă o dezbatere de fond asupra mandatului.

Europa are mijloace reale de presiune. Sancțiunile sectoriale și activele suverane rusești înghețate, de peste 200 de miliarde de euro, îi oferă greutate în negociere. Dar aceste instrumente valorează politic atât cât reușesc cele 27 de state să se înțeleagă asupra folosirii lor. Unele guverne sunt pregătite să discute concesii pentru oprirea războiului. Altele consideră că dialogul cu Putin, în condițiile actuale, riscă să-l încurajeze.

Se conturează astfel o împărțire incomodă a rolurilor: marile capitale poartă negocierile, iar miniștrii de externe încearcă să formuleze poziția comună. Dacă cele două procese nu se întâlnesc, consilierii E5 riscă să meargă la masă cu cinci seturi de priorități naționale, peste care se adaugă pozițiile instituțiilor europene.

Teritorii în schimbul aderării la NATO

O propunere americană face și mai urgentă clarificarea mandatului. Volodimir Zelenski a declarat vineri, 13 noiembrie, că Statele Unite au propus Ucrainei cedări teritoriale în schimbul aderării la NATO. Kushner nu a confirmat explicit această formulă. După cele două zile de discuții de la Abu Dhabi, a vorbit doar despre apariția unor idei noi.

O asemenea variantă ridică dificultăți majore. Moscova nu a cerut doar teritorii. În iunie 2024, Vladimir Putin a solicitat atât retragerea forțelor ucrainene din patru regiuni, cât și renunțarea Kievului la aderarea la NATO. O ofertă care ar lega concesiile teritoriale de intrarea în Alianță s-ar lovi, prin urmare, de una dintre cerințele centrale ale Kremlinului.

Mai există o problemă: Washingtonul nu poate promite singur aderarea Ucrainei. Articolul 10 al Tratatului Atlanticului de Nord presupune acordul unanim al aliaților. Sprijinul american ar cântări enorm, dar nu ar înlocui decizia tuturor statelor membre. Pentru Kiev, riscul ar fi să accepte o pierdere teritorială greu de întors în schimbul unei promisiuni a cărei îndeplinire depinde de mai multe capitale și de decizii ulterioare.

Dacă aderarea la NATO intră efectiv în negociere, rolul europenilor se schimbă. Ei participă direct la o decizie de securitate care le cere acordul, pe lângă contribuțiile la sprijinirea Ucrainei și la reconstrucție. În aceste condiții, un aranjament între Washington și Moscova nu ar putea produce singur toate efectele promise.

Potrivit relatărilor despre poziția rusă, Kremlinul urmărește un pachet mai larg, care ar include pacte de neagresiune cu statele NATO și vechile solicitări privind limitarea extinderii Alianței și a prezenței sale militare. Tocmai aici începe discuția care privește întreaga Europă, inclusiv România.

Cadrul prezentat de Kushner include consultări permanente de securitate, comunicare în situații de criză, transparență militară și măsuri reciproce de reducere a tensiunilor. Principiile declarate sunt respectarea suveranității și a integrității teritoriale, libertatea fiecărei țări de a-și alege alianțele și păstrarea NATO în centrul apărării colective. Luate în serios, aceste principii se lovesc de pretenția Moscovei de a decide ce opțiuni de securitate le sunt permise vecinilor săi.

Ce propune Austria?

Austria propune organizarea mandatului european de negociere în patru domenii: politică, securitate, probleme umanitare și economie. Miza este ca reprezentanții Europei să primească obiective și limite acceptate de toate cele 27 de state. Viena cere și coordonarea instituțiilor implicate, precum și folosirea influenței economice a Uniunii pentru obținerea unei păci durabile și pentru reconstrucția Ucrainei. Ministra de externe Beate Meinl-Reisinger a pledat pentru constituirea rapidă a unei echipe europene și pentru un plan de pace propriu.

Propunerea actuală aduce în prim-plan supravegherea multilaterală a armistițiului. În acest mecanism ar urma să fie implicate Uniunea Europeană, NATO, Organizația Națiunilor Unite, Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa și Coaliția celor Dispuși. Față de formulele anterioare, centrate pe conducerea americană, responsabilitatea ar fi împărțită mai larg. Planul european în 12 puncte din octombrie 2025 prevedea, de exemplu, începerea imediată a monitorizării sub coordonarea Statelor Unite, cu ajutorul sateliților, dronelor și altor tehnologii.

Viena propune și folosirea sateliților europeni. Miza este practică: cine poate verifica respectarea unui acord depinde mai puțin de informațiile furnizate de alții și are o voce mai puternică atunci când apar acuzații de încălcare a armistițiului.

O altă idee este încheierea unor armistiții parțiale, în aer, pe mare sau pentru protejarea infrastructurii energetice, ca pași către încetarea generală a focului. Abordarea încearcă să obțină rezultate limitate acolo unde un acord complet nu este încă posibil. Ea intră însă în tensiune cu ordinea susținută de Kallas, care cere mai întâi un armistițiu general.

Propunerea tratează sancțiunile și ca instrument de negociere: relaxarea lor s-ar putea face treptat, în funcție de comportamentul Moscovei. Pentru ca o asemenea abordare să funcționeze, ar trebui stabilit foarte clar ce se verifică, cine verifică și ce se întâmplă dacă Rusia își încalcă angajamentele.

Participarea OSCE ridică, la rândul ei, o dificultate. Organizația ia deciziile prin consens, iar Rusia poate bloca hotărâri importante. În măsura în care mecanismul de monitorizare ar depinde de asemenea decizii, eficiența lui ar putea fi limitată chiar de statul a cărui conduită trebuie supravegheată.

De la avertismentul Kievului la întâlnirile din China

Pentru Ucraina, discuția despre securitatea Europei are o limită esențială: nicio înțelegere între marile puteri nu trebuie să-i decidă viitorul fără participarea sa. La Varșovia, pe 6 noiembrie, ministrul de externe Andrii Sybiha a reluat avertismentul împotriva unei noi Ialte sau a unui nou München. Mesajul său este că ordinea europeană se decide acum și prin ceea ce se întâmplă pe câmpul de luptă din Ucraina.

Kushner se află într-o poziție complicată. A susținut implicarea europenilor și a cerut Moscovei propuneri de reducere a tensiunilor care să poată fi acceptate în capitalele europene. A recunoscut, totodată, lipsa de încredere dintre părți. Dar perspectiva unor discuții directe între Rusia și Europa rămâne nesigură. După întâlnirea cu Putin, emisarii americani au afirmat că Moscova ar accepta asemenea contacte. Kremlinul a temperat însă această interpretare.

Următorul reper este summitul Cooperării Economice Asia-Pacific, APEC, de la Shenzhen, din 18–19 noiembrie. Poziția transmisă de Kremlin este că o întâlnire trilaterală consacrată Ucrainei ar avea sens pentru a oficializa înțelegeri deja convenite, nu pentru a rezolva la fața locului toate disputele rămase.

Dinspre Beijing a venit însă o nuanță importantă. Potrivit președintelui german Frank-Walter Steinmeier, Xi Jinping i-a spus că cei trei președinți se vor întâlni probabil la Shenzhen, dar fără ca Ucraina să fie tema discuției. Liderul chinez ar fi subliniat că războiul este un conflict european și că europenii trebuie să participe la negocieri. Această poziție susține indirect cererea Europei de a fi prezentă la masă, fără să dovedească, prin ea însăși, o apropiere mai largă între Beijing și capitalele europene.

Unde se află România?

România lipsește din E5, deși are frontieră cu Ucraina, găzduiește infrastructură și forțe aliate și este direct interesată de securitatea Mării Negre și a Republicii Moldova. Polonia a obținut un loc pentru Est, dar Bucureștiul nu poate presupune că prioritățile sale vor fi reprezentate automat de Varșovia. Interesele poloneze sunt strâns legate de flancul nordic și de regiunea baltică. Marea Neagră are propriile vulnerabilități, care trebuie aduse explicit în discuție.

De ce România nu a obținut un loc? A pune totul pe seama prostiei unora ar însemna să înlocuim analiza cu o insultă. Dar nici explicația comodă că „așa au decis cei mari” nu absolvă conducerea de la București. Formula aleasă favorizează statele cu greutate militară și politică, însă influența se construiește și prin inițiativă, propuneri concrete și capacitatea de a aduna susținere. Ori noi nu ne încadrăm în cerințe. Vecinătatea cu Ucraina și importanța Mării Negre ne dau motive să cerem participarea; ele nu ne rezervă automat un scaun.

Nu avem dovezi suficiente pentru a spune dacă Bucureștiul a cerut un loc și a fost refuzat sau dacă nici măcar nu a dus această luptă diplomatică până la capăt. Tocmai de aceea, guvernații trebuie să explice ce au solicitat, cui, cu ce argumente și cu ce rezultat. Dacă au cerut și au fost refuzați, trebuie să arate cum vor introduce interesele României în mandatul negociatorilor. Dacă nu au cerut, vorbim despre o gravă lipsă de ambiție și anticipare politică ceea ce nu mă mira în ultimi 5 ani de politică externă. Unde ne sunt ambasadorii influenți și bine pregătiți ?

Absența din E5 nu dovedește singură incompetența. Absența unei strategii pentru a influența negocierile ar demonstra-o. România nu-și poate măsura succesul diplomatic doar prin declarațiile în care partenerii îi recunosc importanța. Testul este dacă această importanță se transformă în decizii care ne apără securitatea. Iar când se discută viitorul Mării Negre, al Ucrainei și al Republicii Moldova, Bucureștiul are obligația să arate ce a obținut concret.

Radosław Sikorski a insistat că Europa de Est și Scandinavia nu pot fi lăsate în afara negocierii. Rămâne de văzut în ce măsură această preocupare se va traduce și într-o susținere a dosarelor de interes pentru România.

Pentru București, reuniunea Consiliului Afaceri Externe este un canal important de influențare a poziției europene, alături de consultările din Consiliul European, NATO și contactele bilaterale. România trebuie să ceară formulări concrete în mandat: securitatea navigației și deminarea Mării Negre, retragerea trupelor ruse din Transnistria și respingerea unor limitări ale prezenței aliate care i-ar afecta apărarea. Cine are curajul din diplomația românească să o facă?

Contează și atenția la formulări. Măsurile de transparență militară sau de reducere a tensiunilor pot fi utile dacă sunt reciproce și verificabile. Dar ele trebuie evaluate și prin efectele asupra bazelor, infrastructurii și capacității de apărare de pe teritoriul României. O expresie acceptabilă într-un comunicat poate ascunde obligații cu urmări militare foarte concrete.

Europa a făcut un pas prin desemnarea echipei. Următorul este mai greu: să stabilească ce urmărește, ce poate oferi și unde se oprește negocierea. Propunerea teritoriilor în schimbul aderării la NATO, cererile ruse privind securitatea europeană și inițiativa austriacă a armistițiilor parțiale vor pune rapid la încercare această capacitate de a vorbi împreună. România are nevoie ca interesele sale să fie scrise în mandat înainte ca alții să înceapă să negocieze în numele întregii Europe.

Top articole

Partenerii noștri