Eduskunta: tot opt partide

Parlamentul monocameral de la Helsinki are 200 de membri, la fel ca în 1919, atunci când Finlanda îşi proclama independenţa. Eduskunta e unul dintre cele mai fragmentate, dar şi mai previzibile corpuri legislative europene. Nu există partid care să fi avut, în istoria republicii, majoritatea mandatelor, iar cele opt prezente azi în cameră n-au ratat vreun test electoral, din 1987 încoace.

La finlandezi, un scrutin schimbă, în general, doar ponderea formaţiunilor politice, nu şi numărul lor. De pildă, la alegerile din 19 aprilie a.c., distribuţia mandatelor a fost: 49-38-37-34-15-12-9-5, după ce, în urmă cu patru ani, fusese: 44-42-39-35-14-10-9-6. Ordinea e, şi ea, alta: cine era pe locul patru în 2011 a ajuns pe primul loc acum, câştigătorii de atunci au coborât pe trei etc. În funcţie de negocieri, se schimbă, apoi, profilul coaliţiilor guvernamentale. 

Tradiţia impune ca liderul primului partid clasat să devină premier.

În 2011, Jyrki Katainen, liderul Kokoomus (în traducere: Coaliţia Naţională) e cel care a alcătuit guvernul. Majoritatea includea atunci şase din cele opt formaţiuni parlamentare şi a fost organizată în jurul unei înţelegeri stânga-dreapta, convenite de partidul premierului, membru PPE, cu social-democraţii: împreună, cele două forţe aveau circa 40% din mandatele parlamentare. Au rămas, până la sfârşit, alături de ele alte două: partidul minorităţii suedeze şi creştin-democraţii. Au părăsit, în schimb, guvernarea comuniştii din Alianţa de Stânga, care n-au fost de acord cu tăierea unor cheltuieli sociale din buget, şi Verzii, care s-au împotrivit acordării unei licenţe pentru a construi o centrală nucleară. În afara compromisului s-au situat, de-a lungul întregului mandat trecut, centriştii din Keskusta şi un partid populist, Adevăraţii Finlandezi, care şi-a schimbat numele în Partidul Finlandezilor (Perussuomalaiset).

Katainen nu a rămas nici el până la sfârşit în post, fiindcă în 2014 a devenit vicepreşedinte al Comisiei Juncker. Iar pentru că, din 1983 încoace, s-a încetăţenit ideea de a nu avea alegeri anticipate, în locul lui Katainen a venit, pentru ultimul an de guvernare, Alexander Stubb. Unii au comparat schimbarea cu ştafeta Tony Blair-Gordon Brown, din 2007. Numai că, în Finlanda, efectul a fost un dezastru. Kokoomus a pierdut alegerile, deşi acum un an era pe primul loc în sondaje. Stubb a fost supus multor critici, întâi de toate pentru stilul său, care ieşea din tiparele acceptate la Helsinki. I s-a reproşat, de pildă, că postează prea des pe twitter, că aleargă la maraton, că e prea activ şi prea surâzător, adică – s-a zis – frivol. Pe de altă parte, i s-a imputat că s-a declarat prea puţin interesat de politica domestică sau că sprijină o Europă federală.

Fostul premier a vrut să se salveze, dând vina pe social-democraţi pentru slabele performanţe ale guvernului. Dar principalul său adversar în campania recentă nu a fost Partidul Social-Democrat, care a ocupat abia locul patru, ci Keskusta, marele perdant din 2011, după ce susţinuse împrumuturile pentru salvarea grecilor. În fruntea centriştilor se află acum un milionar din domeniul IT, Juha Sipilä. Filosofia acestuia este simplă: am condus o companie, cu ţara e la fel, e suficient să ai viziune şi ţinte. Disputa electorală a urmărit trei mari teme: şomajul, reducerea deficitului şi relaţia cu NATO.

N-a fost o întâmplare că s-a discutat mult despre şomeri, de vreme ce proporţia acestora a depăşit 10%. În cifre absolute, din 2008 încoace, ţara are cu 100 de mii de joburi mai puţin. Simbol al evoluţiei recente e declinul Nokia, care a pierdut pasul în faţa Apple. După sancţiunile europene de anul trecut, au picat şi exporturile către Rusia, iar numărul turiştilor din această ţară a scăzut cu o treime. The Economist cita un oficial care spunea că, pentru căderea economică a Finlandei, ar trebui blamaţi Steve Jobs şi Vladimir Putin. În campanie, Sipilä a promis 200 de mii de joburi în mediul privat în următorii 10 ani şi a fost crezut.

În condiţiile recesiunii din ultimii trei ani, deficitul a depăşit 3%, iar datoria publică a trecut de 60 la sută din PIB, după ce în 2011 reprezenta 48,5%. Stubb a propus scăderea deficitului cu 6 miliarde de euro, dar liderul Centrului a zis că aşa ceva e nerealist. Nici celelalte partide nu au susţinut continuarea politicii de austeritate. În ultimii ani, Finlanda a fost, alături de Germania, un avocat al politicilor de rigoare bugetară, dar nu e sigur că va rămâne. Între capitalele nordice, Helsinki s-a distins de Copenhaga şi Stockholm prin participarea la deciziile care au vizat reformarea Uniunii Economice şi Monetare. Sporirea rolului Finlandei în UE s-a ilustrat şi prin opoziţia făcută, alături de Olanda, în 2011 faţă de intrarea României şi Bulgariei în Schengen. S-ar putea ca noul guvern să fie mai discret în plan european, revenind la modelul elevului cuminte.

În ultimii ani, Finlanda a fost, alături de Germania, un avocat al politicilor de rigoare bugetară, dar nu e sigur că va rămâne. 

A treia temă de dispută electorală: relaţia cu NATO. Contextul e simplu: chiar în timpul campaniei, miniştrii apărării din Danemarca, Finlanda, Islanda, Norvegia şi Suedia au elaborat o declaraţie comună, în care Rusia e definită ca o „ameninţare”, ce impune o cooperare sporită. Aşa s-a ajuns să se discute (din nou) despre posibilitatea ca suedezii şi finlandezii să se apropie de NATO. Ruşii au reacţionat, ca de obicei în ultima vreme, foarte nervos. De fapt, dintre formaţiunile finlandeze, doar Kokoomus, prin vocea lui Stubb, a cerut intrarea în NATO. Ceilalţi preferă să menţină nealinierea, mai ales că majoritatea finlandezilor se arată a fi împotriva unei opţiuni atlantiste. Preşedintele finlandez a urmat această orientare generală a opiniei publice, declarând că e greşit ca la baza cooperării nordice să stea opoziţia faţă de Rusia.

Şi s-a ajuns la vot...

Trebuie ştiut că sistemul electoral finlandez are două particularităţi. În primul rând, listele sunt deschise, alegătorii putând indica preferinţe pentru un candidat sau altul. Apoi, votul în avans e larg răspândit: au profitat de posibilitatea oferită, în intervalul 8-14 aprilie, nu mai puţin de 32,3% dintre alegători. În ziua propriu-zisă a scrutinului au mai venit 37,7% din total. Să notăm şi faptul că finlandezii au o politică egalitaristă, din punct de vedere al genului: astfel, din totalul de 200 de deputaţi, 83 sunt femei.

Sondajele anunţau victoria lui Sipilä şi aşa s-a întâmplat: milionarul intrat în politică va trebui să devină mai mult decât un simplu tehnocrat, aşa cum îl vedeau unii. Pentru că va avea nevoie de cel puţin doi aliaţi şi va trebui să aleagă, mai multe variante fiind posibile. Cum Coaliţia Naţională şi social-democraţii s-au ciondănit destul de mult, e foarte puţin probabil ca guvernul să aibă membri din ambele aceste partide. Asta dă un avantaj formaţiunii ieşite pe locul doi şi care apare în toate combinaţiile, Partidului Finlandezilor.

Caracterizat adeseori ca populist şi eurosceptic, acesta e un partid care, în Parlamentul European, şi-a găsit locul în grupul European Conservatives and Reformists, fracţiunea alcătuită în jurul conservatorilor britanici. Dar mulţi o aseamănă, dacă e să fie găsit un corespondent în Marea Britanie, mai degrabă cu UKIP, fiindcă ambele s-au afirmat opunându-se cu obstinaţie imigraţiei, chiar dacă în Finlanda aceasta e infimă în comparaţie cu ce se petrece dincolo de Canalul Mânecii. Nu e singura bizarerie a spectrului politic finlandez, din perspectiva familiilor europene. Aşa, de pildă, centriştii sunt în ALDE, dar sunt mult mai conservatori decât colegii lor din familia liberală europeană, reprezentând lumea rurală finlandeză şi valorile ei tradiţionale, foarte diferite de cele din spaţiul urban: de pildă, centriştii s-au opus căsătoriei între persoane de acelaşi sex în mult mai mare măsură decât membrii Kokoomus, care sunt afiliaţi la familia populară, în principiu mai conservatoare decât ALDE.

Revenind la Partidul Finlandezilor, să spunem că acesta a fost marea surpriză de acum patru ani, când toate celelalte partide au pierdut voturi. Liderul lor e un catolic – Timo Soini – deşi ţara e majoritar luterană. Populiştii au făcut acum campanie declarând că Grecia nu are ce căuta în zona euro, după ce în urmă cu patru ani au refuzat să intre în guvern, fiindcă nu voiau să aprobe împrumutul pentru eleni, care a "costat" Finlanda circa 1 miliard de euro. Acum, nu e partid care să gândească altfel...

Succesul Partidului Finlandezilor în alegeri e parte a unei tendinţe mai generale în ţările nordice. Dar, spre deosebire de ceea ce se petrece în vecini, în Finlanda nu există ideea instituirii unui „cordon sanitar”, care să izoleze un asemenea partid. Şi Uniunea s-a schimbat, devenind mult mai îngăduitoare cu derivele populiste din statele-membre: ca să ne convingem, e suficient să comparăm reacţiile europene faţă de includerea partidului lui Haider în coaliţia din Austria în 1999 şi, pe de altă parte, indolenţa cu care a fost primită alianţa lui Geert Wilders cu Mark Rutte în parlamentul olandez între 2010 şi 2012. Dacă Partidul Finlandezilor va intra în guvern, el va avea fie portofoliul finanţelor, fie pe cel al afacerilor externe.

Şi fostul premier Stubb ar putea avea finanţele, dacă partidul său e inclus în coaliţie. Cine-l va deţine nu e relevant doar pentru Helsinki, ci şi pentru întreaga Europă, care se va confrunta în curând, din nou, cu datoria grecilor. În schimb, dacă social-democraţii sunt chemaţi la guvernare, vor avea poziţii slabe, dată fiind ponderea lor parlamentară firavă. În orice caz, e mult mai probabilă o coaliţie cu trei membri decât cu patru sau mai mulţi. Vom avea un răspuns în 2-3 săptămâni, fiindcă asta e durata medie a negocierilor pentru guvern la Helsinki.