Din România Educată lipsește cel mai important lucru

În ultima vreme am evitat să scriu despre educație. Pe de o parte pentru că nu cred că încă un articol critic ar conduce la vreo schimbare reală, fiind un sistem greu de mișcat spre mai bine. Pe de altă parte am un respect deosebit pentru oamenii care își dedică energia și priceperea în acest scop. Chiar și atunci când implementezi idei bune în școli rezultatele durează ani să apară.

FOTO Unsplash

Dar nu orice schimbare e un pas înainte. Având în vedere ca proiectul de lege devenit cunoscut ca “România Educată” este în prezent în atenția publică, cred că unele idei ar putea fi utile acum pentru cei care, la fel ca mine, încearcă să înțeleagă ce se întâmplă. 

Mi-am petrecut o mare parte din viață în școală, ca student, și mai apoi ca antreprenor în industria educației. Am văzut sistemul educațional din perspective cât se poate de diferite, începând cu școala de cartier în România până în Ivy League, un grup de universități de prestigiu din SUA. Ulterior, am avut șansa să trec de partea cealaltă a catedrei și să lucrez cu sute de studenți din peste 40 de țări pe parcursul mai multor ani. Aceste experiențe mi-au format perspectiva asupra educației formale. M-au ajutat să văd, spre exemplu, că metodele didactice dintr-o școală din Ghencea nu sunt cu mult diferite de cele dintr-o școală din Manhattan. Realitatea este că sistemul educațional a rămas ancorat în trecut atât în țara noastră cât și în multe alte țări.  

Educația nu este soluția, educația este întrebarea

Nu suntem singurii care se întreabă dacă sistemul de educație funcționează bine. Din Grecia antică până la revoluția industrială, oamenii dezbăteau rolul și modelul școlilor. În urmă cu 400 de ani în Europa, care atunci era cea mai dezvoltată parte a lumii, doar 15 din 100 de oameni știau să scrie și să citească. În prezent, în jur de 99% din populația țărilor dezvoltate, inclusiv a României, a reușit această performanță. Este evident însă că ne confruntăm cu probleme noi, printre care și faptul că aproape jumătate din elevii României sunt clasificați ca analfabeți funcțional, adică pot citi un text dar nu înțeleg ce au citit. Cred că astfel de probleme sunt printre cele mai importante la care trebuie să găsim soluții în prezent, pentru că o țară fără un sistem educațional funcțional nu are un viitor. Va fi uitată și va dispărea treptat într-o lume unde inovația, creativitatea, și antreprenoriatul devin motoarele prosperității. 

Până la jumătatea secolului trecut, sistemul educațional era relativ modern și pregătea studenții pentru aceea lume. În cartea Homo Deus, istoricului Yuval Noah Harari descrie acel sistem ca o bandă rulantă care livrează cetățeni disciplinați și cu o gamă largă de aptitudini, gata să își servească țara. Oamenii trebuiau să scrie și să citească pentru a înțelege ordine și a putea coordona un atac într-un război. Matematica era importantă pentru a calcula traiectoria unui proiectil și pentru a sparge codurile de comunicare inamice. Un nivel elementar de noțiuni de electronică, mecanică, și medicină erau utile pentru a putea opera noi tehnologii, conduce tancuri, și îngriji camarazi răniți. Exista și idea unei cariere stabile: înveți ceva în școală, apoi poți aplica ce ai învățat pentru zeci de ani cu puține schimbări.

Dar de atunci și până în prezent, sistemul educațional s-a schimbat prea puțin iar lumea mai mult ca niciodată. Industriile devin automatizate iar carierele tradiționale se transformă fundamental. Când cumpărăm o Dacie produsă la Mioveni, o parte importantă din procesul de producție este realizat de roboți. Idea că abilitățile dobândite în școală vor fi relevante pe termen lung sau pentru o anumită carieră devine naivă. Suntem puși în situația să ne reinventăm constant atât la nivel individual dar și ca țară. Este posibil ca școala să te pregătească pentru așa ceva? Eu cred că da, și pentru asta e util să ne gândim la ce oferă concret sistemul educațional. 

În primul rând școala oferă acces la informație structurată, profesori, biblioteci și infrastructură. În trecut, înainte de Internet și cărți digitale, informația era greu de obținut în afara unei instituții de învățământ. Dar chiar și astăzi spațiul fizic, un campus sau o clădire, rămâne important pentru elevi. 

În al doilea rând școala oferă recunoaștere printr-o diplomă, ceea ce ar trebui să reflecte un set de abilități relevante pe piața muncii și în societate. Este adevărat că tendința în unele industrii este ca accentul să fie pus pe alte atribute în recrutare, precum portofoliul profesional în industria tehnologiei, dar la începutul carierei o diplomă poate face diferența.  

În final, și poate cel mai important, o instituție de învățământ oferă oportunitate sub mai multe forme. Să studiezi într-o instituție prestigioasă poate conduce la noi prietenii cu oameni inteligenți, afluenți, sau bine conectați social, experiențe educaționale unice prin prisma resurselor și conexiunilor instituției, și chiar acces la poziții în companii care recrutează numai din rândurile anumitor școli. Acesta este și motivul principal pentru care familii întregi se luptă pentru un loc într-un Colegiu Național sau o universitate prestigioasă din afara țării.

Cea mai importantă forță în educație este curiozitatea

Acces, recunoaștere, și oportunitate, asta oferă sistemul educațional, iar legile educației larg dezbătute în aceste zile sunt un set de intervenții punctuale asupra acestor categorii. Unele cu merit, altele mai puțin. În orice caz, ceea ce România Educată nu oferă este o schimbare de viziune a sistemului. 

Cred că un model de educație regândit necesită o reorientare a valorilor de la obiective externe, la un sistem unde elevii sunt încurajați și răsplătiți pentru curiozitate, dorința de a deveni mai buni, când dezvoltă pasiuni și construiesc ceva nou. Educația în prezent are o motivație externă: elevii urmăresc note bune la presiunea părinților, bacalaureatul e obligatoriu să intri la facultate, diploma de licență te ajută pentru a găsi un loc de munca. Practic toate eforturile din școală sunt legate de ceva extern, foarte rar un elev studiază din motivații interne, ghidat de curiozitate sau dorința de a învăța ceva nou. Consecințele acestor obiective externe sunt situațiile frecvente în care elevii memorează superficial pentru un test ca apoi să uite tot, studiază o materie despre care au auzit numai că este importantă fără să știe de ce, sau în cazuri sperăm rare, își plagiază teza de doctorat. Nu puține probleme din sfera publică reprezintă simptome ale unui sistem în care oamenii continuă să facă ce au făcut și în școală. 

Cred că a învăța, a fi curios, și a explora lumea sunt trăsături definitorii ale naturii umane, suntem născuți cu astfel de tendințe. Și mai cred că nu exista o cale mai rapidă de a distruge această forță a curiozității decât prin actualul nostru sistem educațional. Experiența mea prin învățământul românesc, probabil similară cu a majorității, mă face să cred că pregătim o generație care este pedepsită pentru gândirea critică, pentru că își caută propriile pasiuni și pentru că, atunci când este condusă de curiozitate, greșește. Putem găsi exemple de profesori cărora le suntem profund recunoscători, eu cu siguranță am fost norocos în această privință, dar aceștia rămân excepții. Ne dorim oameni care să accelereze progresul României și al Europei prin creativitate și inovație, dar de la primul bețișor desenat deasupra liniei îi pedepsim. Deși astăzi câmpul de luptă este unul al ideilor și inovării, școlile din România încă pregătesc studenții pentru liniile de producție din vremuri demult apuse. 

Oameni mult mai inteligenți decât mine au scris volume despre problemele și soluțiile sistemului educațional, ce e clar e că dacă problema ar fi fost simplă, era rezolvată de mult. Dar îmi permit să trasez 3 principii pe care mi-aș dori să le văd aplicate în școli atât în țara noastră cât și în restul Europei. Primul, este dezvoltarea capacității de a învăța noi abilități independent, școală nu îți oferă numai cunoștințe actuale, ci și mentalitatea necesară adaptării la schimbare. Al doilea, este ideea că informația nu înseamnă putere, ci doar putere potențială. Elevii trebuie încurajați să folosească ceea ce învață pentru a rezolva probleme reale încă din băncile școlii. Al treilea principiu este schimbare rolului profesorului în procesul de învățare. Un pas înainte în sala de clasă este o colaborare mult mai activă între studenți, a învăța prin încercări și greșeli, în timp ce profesorii vor avea un rol asemănător celui de mentor, de susținere punctuală, în loc de centru al atenției ca în prezent. 

În final, revenind la România Educată, cel puțin simbolic trebuie menționat că în cele 285 de pagini ale legilor educației cuvântul “curiozitate” nu apare nici o dată. Personal nu cred că este posibil să schimbăm ceva major, inovațiile și ideile de progres în educație își vor dovedi utilitatea mai întâi în afara sistemului, și gradual vor fi adoptate și de sistemul formal. Dacă la nivel național lucrurile se schimbă greu, vestea bună e că la nivel individual există o soluție la îndemâna fiecărui elev de a îmbunătății experiența din școală începând de astăzi. În cuvintele scriitorului austriac Stefan Zweig: nu există niciun tip de educație în lume care să nu poată fi înlocuită de o colecție bună de cărți.