Dacă ar face măcar o parte din ce a promis...

Syriza, partidul condus de Alexis Tsipras (foto), a obţinut un scor de 36% şi a primit 149 de mandate în urma alegerilor legislative anticipate organizate pe 25 ianuarie în Grecia FOTO AP

Prima electorală a fost introdusă în Grecia la alegerile din 2012. Formula ei e simplu de înţeles: parlamentul are 300 de locuri, dar numai 250 dintre ele sunt alocate proporţional cu voturile câştigate de fiecare partid la urne. Celelalte 50 sunt atribuite formaţiunii care iese pe primul loc.

Nu avem de-a face cu o invenţie grecească. Şi românii au folosit prima electorală, de la alegerile din 1926 la cele din 1933, dar în cazul nostru, algoritmul de distribuire a mandatelor era diferit: dacă şi numai dacă un partid aduna minimum 40 la sută din voturi, el căpăta jumătate din fotoliile parlamentare, plus ceea ce îi revenea – proporţional cu scorul obţinut – din cealaltă jumătate. Adevăratul inventator al primei electorale este, însă, Mussolini: dictatorul italian a impus în 1923 regula potrivit căreia un partid care obţinea minimum un sfert din voturi obţinea automat două treimi din mandate. Din anii douăzeci ai secolului trecut până în zilele noastre, justificarea primei electorale e una şi aceeaşi: un plus de susţinere în Parlament pentru guvern generează stabilitate politică. Efectele perverse ale „completării” unei reprezentări proporţionale cu un bonus electoral, care ţine de logica unui scrutin majoritar, nu sunt luate în seamă decât mai târziu. A se citi: în general, prea târziu.

În Grecia, a profitat de primă, acum trei ani, Noua Democraţie: cu 29,6% din voturi, partidul de dreapta a obţinut 129 mandate, ceea ce reprezenta 43 la sută din mandate. Plasată atunci pe locul al doilea, cu 26,9%, Syriza a avut doar 71 de aleşi. De data asta, ordinea primelor două locuri a fost inversată: partidul condus de Alexis Ţipras a reuşit un scor de 36% şi a primit 149 de mandate, iar formaţiunea lui Antonis Samaras, deşi la urne a avut doar 1,8 procente în minus faţă de 2012, a obţinut cu 53 de mandate mai puţin decât atunci. Pe de altă parte, din perspectiva forţei majorităţii, sistemul grecesc nu a avut deocamdată un efect similar cu ceea ce se petrecea în România interbelică, când învingătorul ajungea la 75-80 la sută din mandate: într-adevăr, în Grecia, atât Noua Democraţie, cât şi Syriza au fost silite să caute un partener de guvernare, chiar dacă a doua are nevoie de numai 2 deputaţi, iar prima a fost silită să facă o „mare coaliţie” cu PASOK. A propos de acest partid, trebuie notat că el a ajuns acum la un incredibil 4,7%, după ce, vreme de trei decenii, obţinea între 38 şi 48 la sută din sufragii. Mulţi comentatori se întreabă, de altfel, dacă nu cumva Syriza, care a recuperat - ce-i drept - o parte din foştii membri PASOK, va lua locul acestui partid pe o scenă în mod tradiţional bipolară sau dacă e vorba despre un accident, iar socialiştii greci îşi vor reveni din criza profundă pe care o traversează.

Totul depinde de ce va face Ţipras. Promisiunile lui au fost colosale: electricitate gratuită şi ajutor pentru familiile care nu au încălzire iarna, anularea privatizărilor, abrogarea celor peste 400 de legi adoptate în cei cinci ani de politică de austeritate, ştergerea a minimum jumătate din datoria de 240 de miliarde de euro, pe care grecii o au faţă de ceilalţi europeni, restabilirea salariului minim şi a alocaţiilor familiale la nivelul de dinainte de 2009, rămânerea în zona euro etc. Uşor de zis, greu de făcut... De altfel, suporterii săi din Grecia, citaţi în presa internaţională, au început deja să spună: dacă ar face măcar o parte din ce a promis, tot ar fi bine. Explicaţia e simplă: decepţia faţă de elitele greceşti e comparabilă cu cea din România. Iar mulţi l-au votat pe Ţipras seduşi de discursul său anti-corupţie şi de promisiunea de a lupta împotriva evaziunii fiscale, care e larg răspândită în Grecia.

În restul Europei, puţini sunt politicienii rezonabili care cred în capacitatea partidului dirijat de Alexis Ţipras de a depăşi retorica: de fapt, din clipa în care au fost anunţate alegerile anticipate, au circulat multe scenarii catastrofale, ţesute toate în jurul ipotezei unei ieşiri a Greciei din zona euro – aşa-numita Grexit. Plasată în presă mai întâi ca o idee venită din preajma Angelei Merkel, părăsirea euro-zonei a părut să fie, la sfârşitul campaniei, o pură speculaţie, fiind negată şi de extremiştii din Syriza, dar şi de pro-europenii din Grecia, chiar dacă şi unii, şi ceilalţi au strâns mai uşor voturi discutând aprins despre tema asta. Nici datoria nu va fi ştearsă, fiindcă - etic vorbind - nu se cuvine ca europenii din celelalte 27 de state să plătească pentru tine. Va fi, probabil, vorba despre reeşalonare, mai întâi pentru cele 12 miliarde care trebuie plătite până în vară: a doua zi după scrutinul grecesc, au declarat deja că sunt de acord în această privinţă J.-C. Juncker şi Christine Lagarde, care reprezintă doi dintre cei trei membri - CE şi FMI - ai mult hulitei troici, care a salvat deja Grecia de la faliment.

Grecia nu e azi doar un risc economic, ci şi o gravă problemă politică. Alexis Ţipras va trebui să devină rezonabil, inclusiv în domeniul relaţiilor externe: în trecut, el a cerut retragerea sancţiunilor la adresa Rusiei lui Putin, ca şi ieşirea ţării sale din NATO.

Nu va fi uşor să revină cu picioarele pe pământ, fiindcă a afişat ambiţii mari. Să nu uităm că, în recenta campanie, el a interpretat o partitură profetică: „stânga radicală schimbă întâi Grecia, apoi Europa întreagă”, a spus el. Nu era, de altfel, prima dată când comunistul grec asuma şefia extremei stângi: a făcut-o deja în vara lui 2014, atunci când a fost candidatul acestei familii politice la şefia Comisiei Europene. Scorul realizat de el în Grecia a fost atunci excelent: 26,5%. În familia sa din PE – numită Confederaţia Stângii Unite Europene – Stânga Verde Nordică şi care are aproape 7% din totalul mandatelor – se află partide din 14 ţări, cele mai cunoscute fiind Podemos din Spania, Front de Gauche din Franţa, Die Linke din Germania, Sinn Fein din Irlanda şi Partidul Comuniştilor din Cehia şi Moravia.

În campania de acum, Ţipras a fost sprijinit foarte energic de Pablo Iglesias, liderul Podemos, care pregăteşte alegerile din ţara sa din 2015, dar a primit o mână de ajutor şi de la Marine Le Pen. Lidera extremei-drepte franceze a declarat că ar fi bucuroasă dacă Ţipras câştigă, fiindcă împărtăşeşte cu propria sa formaţiune politică „lupta popoarelor europene împotriva totalitarismului UE şi a complicilor acesteia, pieţele financiare”. Pe de altă parte, Nigel Farage, care conduce UKIP, şi-a exprimat bucuria după scrutin, spunând că „experimentul euro” a fost contestat „cu un strigăt disperat de ajutor” de către alegătorii din Grecia. Când extrema stângă şi extrema dreaptă se întâlnesc cu cel mai celebru dintre populiştii suveranişti, viitorul Europei pare sumbru.