Dă-i înainte!

Articolul meu de azi nu e nici despre Roşia Montană, nici despre cîinii maidanezi. E despre un tînăr scriitor. Se numeşte Andrei Velea, e din Galaţi şi l-am cunoscut cu vreo doi ani în urmă, la un concurs literar din Bucovina.

Acum vrea să publice o carte de proză scurtă şi, contînd pe amabilitatea mea, mi-a trimis prin e-mail proiectul lui, ca să-i spun ce părere am. Am ezitat mult timp înainte de a-i scrie, fiindcă nu prea ştiam ce. Tot căutînd o formulă de răspuns, mi-am amintit de nostimada pusă cîndva în circulaţie de poetul Mihai Ursachi. I s-a solicitat o listă de zece recomandări pentru un tînăr care bate la porţile gloriei literare. Prima recomandare a maestrului a fost: lasă-te de scris. A doua recomandare a fost, de asemenea: lasă-te de scris. A treia, a patra şi aşa mai departe, a opta, a noua recomandare, la fel: lasă-te de scris. Numai a zecea recomandare, şi ultima, suna oarecum diferit: tot mai scrii? dacă-i aşa, dă-i înainte!

Vreau să spun că, ori de cîte ori mi se cere părerea în legătură cu vreun tînăr sau o tînără care pare că ar avea talent literar şi aşteaptă un sfat sau o încurajare de la un scriitor cu experienţă, cum se presupune că aş fi eu, am o strîngere de inimă. Ce să-i spun? Mă aflu în faţa unui destin pe care s-ar putea să-l deturnez de la traseul lui firesc. Mai cu seamă în zilele noastre, în plină epocă a internetului, opţiunea pentru o carieră de scriitor sau de artist este cît se poate de riscantă. Nu ştii de fapt ce se va alege în cele din urmă din tînărul acela, ce va alege viaţa. Fiindcă, s-a spus şi asta, tinereţea este ea însăşi un talent. Întrebarea e dacă va mai rămîne talentul după ce tinereţea va trece. Dacă tînărul sau tînăra de şaptesprezece sau douăzeci de ani va continua să scrie - şi mai ales să citească, fiindcă un bun scriitor e, înainte de toate, un bun cititor! - şi la treizeci sau patruzeci sau cincizeci de ani. Dacă împrejurările vieţii îl vor lăsa sau o vor lăsa să o facă. Fiindcă simpla dorinţă, oricît de motivantă, nu e suficientă. Mai ai nevoie şi de un pic de noroc. Am cunoscut în tinereţe nenumăraţi inşi care, cum se spune cu o formulă niţel obosită, promiteau. S-au ales dintre ei mai mulţi alcoolici decît scriitori sau altfel de artişti. Căci şi în literatură, ca în oricare altă artă, e nevoie de sacrificii mari pentru a ajunge la un nivel acceptabil de performanţă, după care aşteptările sunt pe măsura sacrificiilor, iar frustrările pe măsura aşteptărilor. Ca să nu mai spun că prestigiul social al vetustei meserii de scriitor este, în zilele noastre, aproape de zero, ceea ce, altfel spus, înseamnă că nu ajung scriitori sau artişti decît cei care nu au încotro. De fapt, asta ar putea fi o definiţie a vocaţiei. Presupunînd că ai o inteligenţă peste medie, de ce să te faci scriitor, cînd te-ai putea face antreprenor, sau profesor, sau medic, sau inginer, sau aviator, sau avocat? Iată de ce: fiindcă nu ai încotro. Chiar dacă urmezi oricare din meseriile acelea, pînă la urmă, dacă nu ai încotro, tot scriitor ajungi.

Nu mă interesează cîtuşi de puţin aşa-zişii scriitori care debutează la cincizeci de ani sau chiar după ce ies la pensie - şi sunt, vai, o mulţime! Se pare că, de la o vreme, am devenit victima predilectă a unor astfel de oportunişti. Pe biroul meu zac claie peste grămadă, necitite, o mulţime de cărţi ale unor veleitari care s-au dus cu bani la tipografie şi s-au întors cu un braţ de cărţi, împărţindu-le după aceea (obligatoriu cu dedicaţie) prietenilor şi cunoştinţelor şi aşteptînd să fie lăudaţi. Eventual recomandaţi Uniunii Scriitorilor. Nu puţini au ajuns astfel membri ai USR. Dar nu despre ei este vorba aici, ci despre acei tineri care, aflaţi încă la vîrsta primelor angajamente în faţa vieţii, aleg să meargă pe drumul lung, sinuos şi cu destule privaţiuni al unei cariere în care, de regulă, peştişorul de aur ajunge în undiţă tîrziu sau prea tîrziu, cînd nu mai ai nicio dorinţă.

Farmecul cărţilor scrise de tineri ţine mai mult de ceea ce promit decît de ceea ce izbutesc. Iar ceea ce promit e de fiecare dată ceva imens: reconstituirea lumii! Povestirile lui Andrei Velea îmi amintesc, nu de puţine ori, de cele ale lui Mircea Nedelciu. Asta nu ar fi neapărat o calitate. Calităţile prozei lui Andrei Velea vin mai curînd din curiozitatea cu care investighează paradoxul naturii umane. Privirea lui vede excepţia, stranietatea, abisul acolo unde privirea comună nu vede decît uniformitate şi banal. Cunoaşte bine valoarea de întrebuinţare a cuvintelor, are inteligenţă epică şi intuiţii de scriitor autentic. Îndeplineşte, deci, condiţiile de bază pentru a purcede la reconstituirea lumii. Şi mai e un motiv pentru care aş îndrăzni să-l încurajez. Nu a urmat o facultate de litere, este de profesie informatician, prin urmare scrie fiindcă nu are încotro. Nu ştiu de cîte ori i se va fi spus, de către unii sau alţii: lasă-te de scris, în definitiv un sfat util şi cît se poate de binevoitor, dar uite că nu s-a lăsat. Astfel încît acum, că m-a întrebat şi pe mine, mă văd obligat să-i spun: dă-i înainte!