Cum dăm direcţie generaţiei următoare – întrebările unui părinte, întrebările unui coach

0

Publicat: 20.07.2021 15:29

Ultima actualizare: 02.08.2022 11:46

E perioada examenelor. Cine are copii care au trecut în ultimii doi ani prin şcoala făcută cum s-a putut şi când s-a putut, e clar că traversează emoţii, speranţe, întrebări… aşteaptă tot ce e mai bun de la copiii lor, uneori aşteaptă mai mult decât este posibil sau rezonabil.

Suntem generaţii întregi de părinţi crescuţi în mod competitiv individualist şi cu idei foarte clare despre ce înseamnă reuşita socială, o viaţă bună şi succes. Avem definiţii destul de clare, pornite din felul în care, după 1990, am încercat şi am reuşit (mare parte dintre noi) să ne construim propriile noastre vieţi, mai bune decât ale părinţilor noştri.

Ne-am străduit să punem bazele a ceea ce gândim că vor fi ”vieţi şi mai bune pentru copiii noştri”. E în legea fiecărei familii, a fiecărei societăţi, să dorească ca următoarea generaţie să aibă un trai mai bun. Şi, atunci, unde anume ne împiedicăm în acest drum?

Sistemul de învăţământ are tot felul de piedici pentru a deveni performant. Aici este o lungă discuţie, fiecare garnitură de Miniştri şi echipe de conducere ale Ministerului şi inspectoratelor va găsi nenumărate justificări pentru acţiunile mai degrabă derutante pentru copii decât generatoare de scop în viaţă.

Aşa că, mă întorc la ce ar putea transmite fiecare familie copiilor lor, pentru a păstra aspiraţia aceasta de ”mai bine”, într-un fel care să fie sănătos şi pentru ei. Şi pentru ei pentru că, de multe ori, ştiind noi mai bine, punem pe umerii copiilor ambiţii şi responsabilităţi care mai degrabă îi încarcă decât să le asigure succesul mai târziu.

Scriu aceste rânduri şi pentru mine, în rolul meu de părinte care trece acum prin emoţia bacalaureatului şi a admiterii la facultate. Am învăţat multe în această perioadă de la fiica mea şi m-am bucurat pentru fiecare discuţie directă, deschisă şi provocatoare, în acelaşi timp.

Diversitatea largă de opţiuni pe care o au tinerii în alegerea viitoarei meserii poate crea mari confuzii, mai ales dacă nu prea ai de unde să ştii dacă o să-ţi placă, în momentul în care şcoala nu te expune şi nu te pregăteşte pentru acestea într-un fel care să-ţi permită să faci pasul, cu mai multă siguranţă. Poate că, pentru generaţia noastră era mai simplu: cinci, şase tipuri de meserii mari şi late, obligativitatea de a avea un serviciu mai apoi şi, faptul că indiferent ce opţiune aveai, te trimitea statul undeva. Ne apăsa, dar ne şi simplifica viziunea asupra vieţii.

Cum putem ghida tânăra generaţie pentru a-şi alege căi, mai aproape de pasiunile şi aspiraţiile lor?

M-am întrebat, cel puţin ultimii patru ani, cum pot folosi mai bine ştiinţa meseriei pe care o practic, experienţa pe care o am lucrând cu lideri din multiple organizaţii, experienţa mea de angajator dornic de a avea în echipă oameni tineri, bine pregătiţi şi motivaţi. Mi-am pus cu grijă în timpul acestor discuţii ambele pălării: şi cea de coach (străduindu-mă să pun, mai degrabă, întrebări decât să dau verdicte şi să exprim cerinţe) şi pe cea de părinte (sfătuind în privinţa alegerii unei profesii).

Cred cu tărie că trebuie să-ţi placă să munceşti peste 35 de ani într-un domeniu deci, această alegere de la 18, 19 ani este un pas important care merită analizat cu atenţie. De aceea, în alegerile pe care le-a făcut fiica mea m-am străduit să am această abordare de coaching, să îi dau autonomie şi să cred în resursele pe care le are în a lua decizii, iar rezultatul a fost surprinzător în legătură cu maturitatea alegerilor făcute...

Avem foarte multe prejudecăţi în legătură cu tânăra generaţie şi nu credem mai deloc în maturitatea acesteia şi în nivelul ei de informare, deşi studiile arată că generaţia Z din care fac parte şi absolvenţii de acum şi viitorii studenţi, primii nativi digitali, este o generaţie foarte informată. Asta îi face proactivi în învăţare, însă după regulile lor şi nu după regulile învăţământului actual care are o programă valabilă de 30-40 de ani încoace ce pare să-i pregătească pentru... trecut şi nu pentru viitor. Subiecte atât de sensibile pentru generaţiile mai în vârstă precum educaţia şi orientarea sexuală, opţiunile religioase sau nu, informaţiile despre droguri sunt la îndemâna lor foarte devreme şi fac parte dintre preocupările şi discuţiile lor curente. Meserii despre care generaţia noastră nici acum nu înţelege prea bine ce sunt, pentru ei surse de venit (rapide) într-o viitoare profesie care este foarte aproape şi care pentru noi nu are niciun sens: creator de content web, vlogger, blogger, influencer, designer pentru jocuri, tattoo artist sau altele – lumea reală şi lumea în care aceşti tineri învaţă, sunt două lumi complet diferite.

Această generaţie este foarte pragmatică: din perspectiva financiară şi a nevoilor lor financiare reale, din perspectiva integrării vieţii personale cu cea profesională şi eliminării tendinţelor workaholice ale părinţilor lor, din perspectiva luptei cu anxietatea şi depresia (încă două subiecte tabu pentru noi, pe care le evităm cât putem, mai ales când este vorba despre copiii noştri) o realitate a generaţiei tinere de astăzi, realitatea accentuată de ultimul an şi jumătate petrecut în pandemie, fără socializare (alta decât online) şi cu o şcoală fragilizată şi mai mult şi nepregătită pentru a face educaţie de calitate online, decât arareori.

Un alt subiect foarte relevant pentru ei este diversitatea şi lucrul în echipă, de la distanţă, elemente care pentru noi au intrat târziu în lista adaptărilor pe care trebuie să le facem, în felul în care privim alţi oameni şi relaţionăm cu ei, chiar dacă o mare parte a generaţiei noastre este corporatistă şi, spre deosebire de părinţii noştri, am interacţionat cu oameni de alte naţionalităţi şi din alte locuri ale lumii, mult mai des. De aici şi subiectele care inflamează generaţia noastră (educaţia sexuală în şcoală de exemplu) şi percepţia lor complet diferită asupra nevoii pe care o au în dezvoltarea lor emoţională.

Generaţia aceasta este una foarte competitivă care, de multe ori, se raportează la succesul altcuiva ca la propriul lor eşec. Este generaţia care a mers la şcoală nu doar să înveţe ceva ci, să ia note bune care să le asigure accesul la şcoli unde părinţii sunt pregătiţi să-i trimită. Asta pentru că aspiră să se orienteze către o societate pe care şi-o doresc mai modernă, mai deschisă, mai capabilă să le folosească felul lor de a fi altfel decât este societatea noastră acum. Este o generaţie care doreşte să fie pe cont propriu care vede oportunitatea mai degrabă în antreprenoriat decât în a fi angajat, care vede opţiunea de a fi angajat însă după cu totul alte reguli, putând să lucreze de oriunde şi oricând, stadiu pentru care companiile care urmează să-i angajeze în patru, cinci ani de-acum încolo abia se pregătesc şi experimentează modalităţi de organizare a noi ere a muncii. Cât înţelegem oare cu adevărat despre această generaţie?

Deci, cum o putem ghida pentru a-şi alege căi mai aproape de pasiunile şi aspiraţiile lor?

Cred că în primul rând înţelegându-i. Pornisem de la ceea ce noi, ca adulţi am putea deja aplica din ceea ce facem în viaţa de zi cu zi în profesie, în conversaţiile cu tinerii din familiile noastre. Eu am pornit de la asta şi am ţinut cont de definiţia coachingul: un parteneriat creativ în care clientul de coaching învaţă despre el însuşi, despre credinţele şi valorile lui, despre aspiraţiile lui, despre resursele pe care le are şi pe care se poate baza în aşa fel încât să reuşească în ceea ce-şi propune...

Sunt câteva întrebări esenţiale de care ne putem folosi pentru a scoate la lumină aspiraţiile, îndoielile şi neliniştile lor în faţa marelui pas care este un examen al vieţii, un examen în care, cel puţin teoretic, se hotărăsc pentru viitoarea lor meserie. Viitorii ani de productivitate şi de creştere personală.

Ce stă în spatele alegerii tale şi de ce este important pentru tine?
De exemplu, am aflat de la fiica mea că pentru ea este important să aibă o meserie în care să poată lucra autonom, să poată dezvolta parteneriate cu alţi profesionişti din domeniul ei şi să poată creşte viitorul business până la un nivel în care să îşi poată împărţi rolurile şi să le fie mai uşor să muncească împreună. De ce este acest lucru important? Pentru că preţuieşte familia şi îşi doreşte, de pe acum, să aibă timp pentru ambele, fără să le pună în conflict.
Am aflat că este importantă meritocraţia şi reuşita pe baza aceea ce ştie şi poate ea.
Am aflat că e important să lucreze într-un climat bazat pe respect pentru că, nu de puţine ori, felul în care au fost trataţi şi la rândul lor au răspuns şi au tratat pe ceilalţi a fost lipsit de respect. Mai ales în anii de adolescenţă.
Cum îţi evaluezi nivelul de pregătire şi ce eşti dispusă să faci pentru a ridica acest nivel la un standard care să-ţi permită accesul la profesia pe care ţi-o doreşti?
Am aflat că ştie să-şi facă un program riguros în care să includă nu numai învăţat şi pregătire pentru facultate dar şi un program regulat de somn şi de întâlniri cu prietenii care să-i dea posibilitatea să schimbe perspectiva şi să se relaxeze, recapacitându-i resursele de energie.
Am descoperit consecvenţa şi focusul pe rezultate deşi, de foarte multe ori, lipsa unui rezultat imediat a descurajat-o şi a fost nevoie şi de sprijin emoţional, de încurajare şi de recadrare a situaţiei, mai degrabă către ceea ce ştie şi poate să facă şi nu către ceea ce nu reuşeşte încă.
Din ce perspectivă te uiţi la rezultatul tău viitor şi ce alternative ai luat în considerare, în funcţie de rezultat?
Aici am descoperit un lucru fenomenal: relaţia acestei generaţii cu eşecul este cu totul alta decât relaţia noastră cu eşecul. Din ce auzi în jur, faptul că există posibilitatea (mai ales pentru părinţii foarte ambiţioşi sau cu aspiraţii sociale importante) de eşec la examenul de admitere la anumite facultăţi, este o mare sursă de dezamăgire. Şi da, sincer, îţi doreşti pentru copilul tău să reuşească. Nu te poţi bucura că nu a fost admis acolo unde îşi doreşte. Dar, cel mai important este mesajul pe care îl transmiţi în legătură cu posibilitatea de a nu reuşi, în prima lui opţiune. Aşa am realizat cât de diversă este oferta educaţională astăzi şi că avem încă multe idei preconcepute despre anumite universităţi, facultăţi şi meserii. Aşa m-am reconectat la ideea că orice fel de meserie faci, dacă te raportezi corect la impactul pe care aceasta îl poate avea în societate şi în comunitate şi faci fiecare lucru ce depinde de tine cu pasiune şi perseverenţă, ideea de eşec dispare şi se naşte ideea de ”a doua alegere”. Care poate deveni la fel de bună ca prima...
Fiecare dintre noi are o preferinţă după criterii unele obiective şi cele mai multe subiective. Opţiunile secundare nu sunt neapărat opţiunile unui eşec, ci alternative la o situaţie în care, în mod obiectiv, oricât de mult te-ai pregătit pentru un examen, cele trei ore în care vei fi sub presiune. Presiunea aşteptărilor, a emoţiilor, dar şi a căldurii, a condiţiilor uneori precare de organizare a examenului de admitere, a felului în care eşti întâmpinat şi ghidat la faţa locului şi care îţi pot accentua starea de nervozitate şi de nesiguranţa. Sunt mulţi factori care pot influenţa succesul în urma acelor trei ore când concurezi pe un număr limitat de locuri, astfel încât devine complet nerezonabil să transferi ideea de eşec asupra opţiunilor alternative.
Sunt foarte multe situaţiile în care opţiunile alternative ale tinerilor sunt legate mai degrabă de muncă (uneori în aceste domenii pe care nu le cunoaştem şi nu ne înţelegem), mai degrabă legate de ”un an în care să te descurci pe cont propriu” şi nu neapărat de a merge la o facultate doar de dragul de a face o facultate.

Toate cele de mai sus sunt o perspectivă îngustă, a propriei mele experienţe. Sunt multe alte scenarii pe care le pot descrie alţi părinţi care au alte experienţe şi poate nu rezonează cu cele de mai sus. Am aşternut însă aceste rânduri pentru a-i invita pe cei care au copii care, în următoarele câteva săptămâni îşi vor decide parcursul următorilor ani, să încerce să afle întâi de toate ce este în mintea şi sufletul acestora şi să dozeze corect presiunea pe care o pun gândind puţin şi cu mintea cuiva de 18, 19 ani şi nu doar cu mintea matură a unei generaţii care a trecut prin această experienţă în cu totul alt context, complet lipsit de valabilitate astăzi.

Sunt multe alte categorii de tineri care au decis anul acesta ce vor face mai departe. Unii au ales universităţi în Europa, ai ales universităţi la care nu se organizează examen de admitere ci contează media de la bacalaureat. Unii nu au ales deloc. Unii nu au avut şansa vreunei îndrumări. Ce este important este să conştientizăm că nu contează doar să facă o facultate. Contează că aceşti tineri peste patru, cinci, şase ani vor deveni productivi pentru vieţile lor, vor fi antreprenori sau vor fi angajaţi undeva, în sistemul de stat sau privat şi, ar trebui să folosească aceşti următorii ani pentru a deveni adulţi motivaţi şi cu claritate în privinţa contribuţiilor personale şi a motivaţiilor pe termen lung.

Realitatea este că părinţii pot fi de multe ori obosiţi deja de eforturile pe care le au făcut, pregătind în particular copiii pentru admitere la diferite universităţi aici sau aiurea prin lume. Da, sistemul de învăţământ nu te pregăteşte deloc pentru a avea acces direct la facultate pe baza a ceea ce înveţi la liceu: că intri în examen sau pe baza mediei de la bacalaureat copii care nu trebuie să facă pregătire suplimentară sunt atât de puţin încât devin invizibil în marea masă. De aceea, este de înţeles uneori că părinţii îşi doresc poate mai mult pentru copiilor decât vor aceştia.

Aici este pasul cel mai important pentru un părinte: să fie capabil să privească din perspectiva vieţii de ansamblu a tânărului adult care acum se îndreaptă către o facultate sau nu, şi nu din perspectiva (îngustă, trebuie să admitem) a ceea ce doar noi considerăm că este bine pentru ei şi îi validează social după standardele şi criteriile noastre, fără să includem şi să ţinem cont de propria lor aspiraţie.

Am organizat acum câţiva ani un eveniment intitulat Părinte – Manager. Am făcut atunci o paralelă între ce ne aduce experienţa de a fi părinte şi am putea folosi în echipele noastre în calitate de manager. În acelaşi timp, ce am putea lua din rolul nostru de manager, de lider şi am putea utiliza în educaţia şi în ghidarea copiilor noştri aşa cum mi se cere să o facem dezvoltând echipele, utilizând potenţialul pe care îl are fiecare om cu care lucrăm.

Coachingul are ca principiu fundamental faptul că fiecare fiinţă umană are un potenţial prin care poate reuşi şi că are nevoie de ghidare şi de sprijin pentru a-l înţelege şi a-l folosi cu scopul de a deveni un om împlinit, personal şi profesional.

Cele de mai sus nu se adresează doar părinţilor ai căror copii dau acum examene. Se adresează mai ales celor care vor da examene peste trei, patru ani. Şi asta pentru că dezvoltarea potenţialului unui tânăr adult ia timp, are nevoie de o construcţie atentă şi de o relaţie autentică bazată pe încredere, are nevoie de consolidarea opţiunilor lor şi permiterea maturizării şi intrarea lor într-o lume a parteneriatului între adulţi. Indiferent cât de bun sau de slab este un sistem educaţional, acest parteneriat se construieşte în familie. Şi aşa cum reputaţia unei universităţi depinde şi de studenţi şi de profesori, la fel alegerile pe care le fac tinerii noştri la începutul vieţii depind şi de ei şi, de noi. De capacitatea noastră de adulţi de a ne uita la contextul lor actual şi de a renunţa să mai vedem şi să judecăm lumea fiind influenţaţi de contextul nostru particular trecut şi de tot ce-am acumulat în experienţele noastre, oferindu-le astfel şansa să-şi construiască propriile experienţe. Propriile vieţi.