Cele trei puteri ale statului şi încă una, în plus (I)

Începem aici cu un cadru teoretic, plecând de la care, vom analiza starea sau soarta celor trei Puteri ale statului, la care se mai adaugă, ca un „supliment de sens” (Jakobson) cea de a patra Putere, adică Mass-media.

Toate cuvintele au un anumit înţeles, indiferent dacă le folosim, sau, dacă rămân, tăcute şi cuminţi, în „Dicţionare”. Un cuvânt poate avea chiar mai multe sensuri, dar simţul comun şi bunul simţ ne ajută să ne orientăm în acest evantai semantic. Însă, atunci când ajungem la cuvântul „politică”, e ca şi cum „am da de Dracul”, cum se spune în limbaj popular. În „Dicţionar al limbii române contemporane”, elaborat de Vasile Breban, avem două înţelesuri ale cuvântului „politică”: „1. Arta şi practica guvernării unui stat; activitate a partidelor, a grupurilor sociale în raport cu statul, determinată de interesele şi scopurile lor. 2. Dibăcie, abilitate folosită în atingera unui scop” (p.792). Primul înţeles pune în joc interesele, dar de la interesele individuale - care pot fi multe şi mărunte - până la Interesul naţional, care este, în principiu, unul unitar, avem o cale lungă. Încât, „interesul naţional” al lui Gabriel Oprea s-a rătăcit pe drum, ajungând chiar în preajma gratiilor, cu coloana lui cu tot. Cel de al doilea înţeles ne spune direct că este vorba de „dibăcie, abilitate”. Dar, aici, dacă mai facem un pas, ajungem la cuvântul „viclenie”, iar dacă facem doi paşi, dăm peste metafora, nu foarte poetică, după care „Politica este o curvă”. Viclenia este proprie tuturor vieţuitoarelor, dar când când este vorba de Om, care este un „mamifer superior”, şi Viclenia ajunge să fie una superioară.

Cu semantica, ajungem şi rămânem „în ceaţă”, încât o vom lua pe calea Axiologiei, care tratează despre Valori. Odată cu valorile, noi ieşim din neutralitatea sau din indiferenţa Universului fizic. Domeniile mari de activitate ale omului, au valori proprii, specifice, iar după Tudor Vianu, toate valorile omului au un „caracter polar”. În sfera cunoaşterii avem valorile bipolare Adevărul şi Falsul (Eroarea), în viaţa morală avem Binele şi Răul, în religie avem Sacrul şi Profanul (cum le numeşte Mircea Eliade), în artă avem Frumosul şi Urâtul, în justiţie avem Dreptatea şi Nedreptatea, şi aşa mai departe, până ajungem cel puţin la numărul 12. Când este vorba de Politică, intrăm din nou „în ceaţă” Politicienii şi politologii (unii dintre aceştia fiind doar „politruci”) se pare că sunt atât de preocupaţi de „chestiuni practice, la ordinea zilei”, încât nu mai au timp să-şi facă transparente conceptele. Cel puţin aici, teoria este consonantă cu practica, întrucât nici aceasta nu suferă de o prea mare transparenţă, dată fiind Viclenia pe care se bazează majoritatea tacticilor şi strategiilor aşa-numitei „clase politice” de azi.

În mod tradiţional, Politica a fost asociată cu noţiunea de Putere. După acelaşi „Dicţionar” al lui Vasile Breba, cuvântul „putere”are nu mai puţin de 10 înţelesuri, încât, plecând de aici, am putea elabora un „Decalog deontologic al Puterii politice”. Dar, dacă Puterea este valoarea fundamentală a vieţii politice, se pune firesc întrebarea cu privire la „polara” ei, care nu poate fi decât o anti-valoare, o pseudo-valoare, sau o non-valoare. Lingvistic şi logic, în opoziţie faţă de Putere – înţeleasă ca Stăpânire - nu poate fi decât Supunerea. Sau, o altă Putere, ceea ce ne introduce într-un cerc vicios. Putem recurge şi la dubletul de largă circulaţie Putere-Opoziţie, dar cele două entităţi nu au caracter axiologic, încât nu ştim unde să punem semnul plus (+) şi unde, semnul minus(-). Mai este şi alternativa recursului la conceptul de „regim politic”. În acest caz, pe poziţia de valoare (+) stă Democraţia, „polarele”ei fiind două, adică Dictatura şi Anarhia, situaţie ilustrată de constanta „tranziţie” din România, după 1989.  Dar, poate că este mai bine să lăsăm această  problema deschisă, în seama politologilor.

Din istoria gândirii europene, ne-a atras atenţia o distincţie pe care a făcut-o Kant în „Critica Puterii de Judecare”. Cartea aceasta, fiind şi o Estetică, gânditorul face distincţia dintre Frumos şi Sublim. În esenţă, Frumosul este configurat, deci este delimitat, sau este „izolat”, cum spune Tudor Vianu. Prin opoziţie, Sublimul este fără un contur precis şi tinde către nelimitat. Cu referinţă la Sublim, găsim mai multe ilustrări, luate din peisajul geografic, din artă, sau chiar din activităţile omului. Iar aici vine distincţia fundamentală pe care o face Kant între „Putere” şi „Forţă”, adică, în limba germană, între „Macht” şi „Kraft”.  Spus pe scurt, Puterea se bazează pe Forţă, dar pe o Forţă care este stăpânită, iar această stăpânire se face prin nişte Reguli. Aici dă Kant un exemplu care ne poate uimi. El zice că şi un război poate fi sublim, dar numai dacă el este purtat după toate „Regulile artei războiului”. Dacă aceste Reguli nu sunt respectate, acelaşi fenomen nu mai este unul sublim, ci ajunge să fie unul groaznic-îngrozitor. Încât, la Kant, Groaznicul se află în opoziţie „polară” cu Sublimul. Este evident că Goebels, când a citit acest text, a reţinut numai sintagma „războiul este sublim”, uitând complet de sintagma „dacă este purtat după toate Regulile artei războiului”. Oare ce ar putea să zică teroriştii de azi, dacă ar cunoaşte concepţia lui Kant despre diferenţa dintre „Macht” şi „Kraft” !?

Mai menţionăm că noţiunea de „forţă” este folosită şi în Fizică, dar ea poate fi generalizată. Prin generalizare, ajungem la o altă noţiune, folosită şi ea în Fizică, adică la „Energie” deci şi la faimoasa ecuaţie a lui Einstein, (E=m.c.²). Conceptul de „Energie” a ajuns departe, uneori chiar  prea  departe, el invadând şi aşa-numitele „Ştiinţe oculte”, care vorbesc explicit despre „energiile pozitive” şi „energiile negative”. La această extensie a participat şi „Energetismul”, viziune filosofică elaborată de W. Ostwald., un contemporan al lui Einstein.

Aşadar, dacă diversele energii ale Lumii sunt stăpânite, ele sunt Puteri ale omului, iar dacă nu, ele devin Forţe dezastruoase, ultima lor sinteză fiind Apocalipsa, fie ea una religioasă, sau una laică, profană.

P.S. Numele celor trei Puteri ale statului (Legislativă, Executivă, Judecătorească) şi relaţiile care trebuie să fie (T) între ele, sunt înscrise în „Constituţie”, deci ele reprezintă o „stare de drept” Felul în care aceste relaţii se desfăşoară efectiv  reprezintă „statea de fapt” Între cele două stări („de drept” şi „de fapt”) sunt posibile cele mai variate relaţii, încât în diapazonul lor de alternative, care se află între consens şi conflict, putem găsi tot ce vrem şi mai ales ce nu vrem! Axiologia, sau Teoria valorilor, poate fi o cheie cu ajutorul căreia putem intra şi ne putem orienta în acest Univers, atât de divers şi de problematic.