Ce facem cu Gaddafi?

Pe vremuri, stânga franceză vântura conceptul „datoriei de a interveni“ chiar şi militar într-un stat căzut sub o tiranie incontrolabilă, acordat democraţiilor.

Mai nou, cum rămân neîncheiate „intervenţiile" din Irak sau din Afganistan, dar şi din lipsă de entuziasm, prin cancelariile marilor puteri e urgent să se aştepte. Rusia şi China se opun unei acţiuni militare, Parisul nu e „nici pentru ingerinţă, nici pentru indiferenţă", americanii ezită şi ei. S-a intervenit şi unde trebuia, şi unde nu trebuia. Poate de exista o adevărată forţă internaţională în Rwanda sau în Kosovo s-ar fi evitat oribilele masacre petrecute sub umbrarul nepăsării internaţionale. Costă mult să pregăteşti intervenţiile, e nevoie şi de una dintre acele tărăgănate decizii ale Consiliului de securitate ONU; plus militari pricepuţi, nu ca apaticii olandezi trimişi în fosta Iugoslavie care se întrebau ce caută ei acolo.

Libia a intrat într-un război civil, contraofensiva fidelilor lui Gaddafi, susţinută şi cu mercenari din afară, se poate transforma într-un adevărat măcel. Speriat de ameninţările Washingtonului, care deja îl bombardase o dată, Gaddafi renunţase la arsenalul nuclear. Dar probabil mai are el câteva arme chimice;  nu va ezita să le folosească împotriva propriului său popor.

Până la urmă, Liga Arabă a acceptat să se instituie un embargo aerian pe spaţiul Libiei, o adevărată declaraţie de război, în fond. Vom vedea cum va putea fi asigurat. Dar intervenţia terestră încă rămâne improbabilă. Poate că anumite puteri reuşesc mai degrabă să ajute forţele antiguvernamentale, sperând să-l debarce ele pe Gaddafi cu minimum de riscuri. Există însă teama că anarhia s-ar putea propaga incontrolabil dacă sunt trezite interesele disjuncte ale celor trei mari comunităţi rămase de pe vremea Imperiului Otoman, înainte ca ţara să fi fost unificată de invadatorul italian.

Între timp, pot fi trase anumite concluzii despre complicitatea involuntară cu regimurile tiranice, la care a condus, mai nou, politica zis „realistă" a cancelariilor occidentale. Câteva gesturi ipocrite ale lui Gaddafi, şi iată că s-au precipitat la Tripoli, rând pe rând, ba Tony Blair, ba Sarkozy sau Berlusconi (iar acesta chiar a luat de la Gaddafi modelul petrecerilor dezmăţate bunga bunga, introdus apoi şi la vilele sale). Păi cum să nu spună megalomanul păzit de cadâne înarmate până în dinţi că el este egalul lor şi îi trimte la plimbare? A rămas de pomină ultimul lui discurs de la tribuna ONU, când istericul orator arunca spre asistenţă pagini sfâşiate din Charta organizaţiei, pentru el o adunătură de doi bani. S-a ridicat cineva atunci să-i ceară nebunului să degajeze planşeul? Nu, iar acum va fi şi mai greu să fie convins să lase puterea.