Călin Georgescu și reacția unui popor abandonat

Fie că ești într-o familie, într-o relație, la muncă sau în societate, atunci când vocea ta nu contează, ajungi să te răzvrătești... problema reală: oamenii s-au simțit abandonați și au reacționat.

FOTO Arhivă

Există popoare care se definesc prin muncă, altele prin cultură, altele prin lupte câștigate sau pierdute. Noi, românii, astăzi, suntem poporul abandonat.

Lăsați mereu să ne descurcăm singuri, obișnuiți cu lipsa unei figuri paterne autoritare și protectoare, am învățat să supraviețuim. Întâi cu un președinte bețiv, care ne-a tratat ca pe niște copii neștiutori, ce trebuie „educați” prin forță și amenințări. Apoi cu un președinte absent, care a lăsat România pe pilot automat, ca un tată care dispare ani la rând, dar care îți trimite, din când în când, câte un „mergeți și vă vaccinați” sau „ghinion”. Așa cum vine și pensia alimentară trimisă cu întârziere sau o singură dată la câteva luni.

Ne-am obișnuit cu un stat care nu ne vede și nu ne ascultă. Nu suntem învățați să fim auziți. Părinții noștri ne-au spus de multe ori „cine te-a întreabat pe tine?” – și așa am învățat să tăcem. Sistemul educațional ne-a învățat că părerile noastre nu contează, important e doar să ascultăm și să reproducem. La muncă, suntem conduși de șefi care cred că „așa e sistemul” și că oamenii nu trebuie înțeleși, ci controlați. Iar când ajungem la politicieni, tot ce primim este un lung monolog despre „realizările mărețe” și o lipsă totală de interes pentru problemele reale.

Moștenirea ultimilor doi președinți: băutura, absența și România abandonată

Traian Băsescu a fost președintele care ne-a învățat că statul poate fi un tată abuziv. Un lider care bea la propriu și la figurat puterea, tratând poporul cu cinism și brutalitate. A instituit măsuri dure de austeritate în 2010, când România abia ieșea din criză, fără să ofere o viziune de redresare. A tăiat salariile cu 25%, a majorat TVA-ul la 24% și a sacrificat generații întregi de profesori, medici și funcționari publici fără un plan concret de relansare economică. În schimb, ne-a oferit ironii, replici tăioase și o conducere bazată pe frică și loialitate forțată.

Deși a fost un lider care s-a impus prin forță, moștenirea lui a fost una a distrugerii instituționale: serviciile secrete au fost politizate, administrația publică a fost sufocată de numiri politice, iar neîncrederea în stat a devenit parte din ADN-ul românilor. Dacă în 2004 românii încă mai sperau că statul poate fi reformat, după zece ani de Băsescu, mulți dintre ei au renunțat la orice așteptare și au ales să plece definitiv din țară.

Apoi a venit Klaus Iohannis, un președinte care și-a câștigat primul mandat pe promisiunea unei „Românii educate” și a unei reforme profunde a statului. Dar în loc de o Românie educată, am primit o Românie fără direcție. Reforma educației nu a fost implementată niciodată, iar subfinanțarea cronică a sistemului de învățământ a continuat. România alocă în continuare sub 3% din PIB pentru educație, mult sub media europeană de 5%, iar exodul tinerilor capabili spre alte țări nu a fost niciodată stopat.

Pe lângă educație, sănătatea a fost un alt eșec major al președinției Iohannis. Promisiunile pentru spitale regionale s-au transformat în ani de blocaje birocratice, iar pandemia de COVID-19 a demonstrat cât de vulnerabil este sistemul nostru medical. În timp ce spitalele ardeau la propriu – Colectiv, Piatra Neamț, Matei Balș – Iohannis era în vacanțe sau apărea rar, oferind declarații goale de conținut și de sentimente. Dacă Băsescu a fost un tată agresiv, Iohannis a fost tatăl care pleacă și nu se mai întoarce.

Am ajuns într-un punct în care oamenii nu mai cred că politicienii îi reprezintă. Un studiu Eurobarometru din 2023 arată că doar 16% dintre români au încredere în partide politice, iar peste 70% cred că țara se îndreaptă într-o direcție greșită. Cifrele reflectă un popor dezamăgit, care și-a pierdut încrederea în orice lider și în orice proiect de țară.

Un popor care nu e ascultat se revoltă

Ce se întâmplă când oamenii nu sunt ascultați? Se acumulează frustrare. Fie că ești într-o familie, într-o relație, la muncă sau în societate, atunci când vocea ta nu contează, ajungi să te răzvrătești. Așa explică psihologia mulțimilor a lui Gustave Le Bon fenomenul protestelor sociale – oamenii, mai ales cei neglijați și dezavantajați, dezvoltă o furie colectivă care, la un moment dat, explodează.

Exact asta s-a întâmplat în România.

Călin Georgescu nu a venit cu o ideologie clară, cu un program de guvernare coerent sau cu o viziune strategică. A venit cu ceva mult mai important: a dat impresia că îi ascultă pe cei care nu s-au simțit niciodată ascultați.

Într-o țară în care politica este dominată de „băieții deștepți” din partide, care își împart puterea între ei fără să consulte poporul, Georgescu a reușit să creeze iluzia unei conversații directe cu oamenii. Nu pentru că a spus ceva profund, ci pentru că, spre deosebire de alți politicieni, părea că vorbește pe limba lor.

Microtargetare, manipulare sau realitate?

Unii spun că succesul său a fost o strategie bine gândită, o campanie bazată pe microtargetare, influențe externe și metode neortodoxe. Poate. Dar să credem că totul s-a întâmplat doar din cauza unei conspirații înseamnă să neglijăm problema reală: oamenii s-au simțit abandonați și au reacționat.

Este același mecanism psihologic folosit în multe mișcări populiste din întreaga lume. Atunci când oamenii cred că sistemul îi ignoră, că vocile lor nu sunt auzite și că elitele conduc fără să țină cont de nevoile lor reale, apare o nevoie profundă de un lider care să le valideze frustrările.

Dacă ignorăm acest strigăt și ne limităm la teoria conspirațiilor, riscăm să ratăm lecția cea mai importantă: un popor ignorat prea mult timp va căuta oricum să fie auzit.

Ce lecții trebuie să învățăm din această experiență?

• Nu trebuie să alegem lideri doar pentru că „par diferiți” – Populiștii vin adesea cu mesaje simpliste care răspund unor frustrări reale, dar nu oferă soluții. Alegerea trebuie să se bazeze pe competență și rezultate, nu doar pe retorică.

• Să ne cerem dreptul de a fi ascultați – Dacă ne dorim o schimbare reală, trebuie să devenim o societate în care fiecare voce contează, nu doar în anii electorali.

• Să fim mai critici față de manipulare – Indiferent de tabără, politicienii se folosesc de emoții pentru a obține voturi. O democrație matură înseamnă oameni care își folosesc rațiunea, nu doar sentimentele.

România nu are nevoie de un salvator. Are nevoie de lideri care să își asume responsabilitatea de a reconstrui încrederea oamenilor. Dacă acești lideri nu apar, nu trebuie să ne mirăm că românii vor continua să își caute vocea în locuri neașteptate.