Adrian Cioroianu, „Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor”

Prin însăşi natura meseriei sale, istoricul a fost deopotrivă un arhivar al istoriei cât şi un actor direct implicat în cursul evenimentelor. Mai mult decât atât, istoriografia se vede prinsă între două tipuri de aşteptări: una academică, bazată pe obiectivitate şi interpretare judicioase a urmelor trecutului şi alta psihologică ce presupune adresarea în faţa unui public larg, eterogen, cu scopul de a-i inculca anumite valori.

De cele mai multe ori, discipolul muzei Clio se simte obligat să coboare din turnul lor de fildeş şi să-şi facă limbajul accesibil, de-ermetizat dacă doreşte ca opera sa să aibă vreo relevanţă publică, dincolo de cercul restrâns al câtorva colegi de breaslă sau de studenţii care-i frecventează seminariile. Pe cale de consecinţă, ultimii ani ne-au obişnuit cu istorici de succes stipendiaţi de mari televiziuni pentru a participa direct la realizarea unor documentare tematice: Bettany Hughes, Niall Ferguson, Simon Sebagh Montefiore, Jan Guillou. În România, profilul lui Adrian Cioroianu face dovada unei flexibilităţi multi-ipostaziante ce adună o carieră academică, susţinută la catedră, cu una politică, ambele punctate de apariţii frecvente pe micul ecran şi în presa scrisă. Sub motto-ul „Istoria rămâne cea mai frumoasă poveste”, emisiunea sa de la TVR1- Cinci minute de istorie adună 101 de poveşti din evoluţia neamului, de la Cuza până în 1989. Lucrarea recenzată aici, Cea mai frumoasă poveste.. adună textele respectivelor episoade şi le înseriază cronologic. Parcurgerea volumului reprezintă un bun prilej pentru reflectarea pericolelor aflate la confluenaţa dintre Clio şi Cinematografie.

Istoriografia ca domeniu marginalizat

Secolul XX, ca veritabilă epocă a extremelor, i-a conferit istoricului două poziţii opuse: 1) aceea de a fi ideolog şi a-i justifica măsurile; 2) de a fi ignorat. Dacă prima poziţie a fost specifică experimentelor totalitare, cea de-a doua a fost adânc resimţită în lumea liberă (fără a înţelege de aici că în sistemele liberale nu ar exista parti-priesuri, mercenariatul intelectual sau ideologii). Într-o lucrare atipică, Ian Tyrrell (Historians in Public: The Practice of American History, 1890-1970, The University Press of Chicago, London, 2005) face istoria istoriografiei, descriind spectrul temerilor profesorilor americani că influenţa lor, atât în raport cu politicul cât şi cu restul societăţii se micşorează pe zi ce trece.

Sentimentul nu este probabil deloc restrâns la Statele Unite, autorul rândurilor de faţă încercând o senzaţie asemănătoare pe la începutul anilor 2000. Elev de liceu la profilul real, mate-info, aveam o formaţie umanistă clară. Contrastul notelor între cele două arii curriculare era cât se poate de evident la o simplă răsfoire a catalogului. Ideea care circula atât printre părinţi cât şi printre profesorii era aceea că profilul real era superior celui umanist deoarece deschidea mai multe posibilităţi de realizare pe piaţa muncii. Mai mult decât atât, cartea filozofului Isaiah Berlin (Adevăratul studiu al omenirii, Meridiane, Bucureşti, 2001) pe care mă străduiam s-o citesc în clasa a XII-a a pus şi mai mult sare pe rană. Berlin, fie că afirmaţia îi aparţinea de-a dreptul sau citea pe altcineva, statua că pentru studiul istoriografiei nu este nevoie de minţi atât de luminate, de speciale precum matematica, fizica, astronomia etc; în primul caz neexistând omologi de-a lui Decartes, Newton ori Leibnizà concluzia brutală formată în preajma Bac-ului fiind aceea că istoriografia nu era de partea Istoriei! Numai că vocaţia nu-mi permitea altceva..

Se cere precizat că respectiva frică nu se rezumă doar la istorie ci se extinde la întreaga cultură scrisă în cadrul tensiunii dintre galaxia Marconi şi galaxia Gutenberg, prima ca pledoarie a textului, cea de-a doua a imaginii. Acestea fiind spus, lumea livrescului caută diferite formule pentru a supravieţui- cărţile ajung să pună accentul pe coperţi strălucitoare, seducătoare, de multe ori sunt mai suple, lansarea lor editorială căutând să copieze concertele vedetelor rock (bannere, afişe la metrou, reclamă la televiziune şamd). Ca subspecie a problematicii, istoricii sunt îmbiaţi să devină personaje media, în speranţa că dezvoltarea simţului scenic va canaliza atenţia telespectatorului către opera lor. Uneori chiar aşa se întâmpla, alteori trebuie să te mulţumeşti cu variantă suboptimală a celebrităţii: lumea te ştie de pe micul ecran, fără a se mai obosi să atingă şi miezul scris al gândirii tale.  

Textul şi numai textul

Una dintre cele mai dificile sarcini ale recenzorului ţin de găsirea unui numitor comun sau măcar a unui fir roşu care străbate întreaga lucrare mai ales când aceasta nu are un caracter monolitic, dintr-o bucată (aşa cum sunt, sa zicem dicţionarului). Fără a face dreptate fiecărui episod prezentat de „Cea mai frumoasă poveste”, putem încerca să găsim câteva tipare ce susţin evenimenţialului celor 150 de istorie românească statală:

- Unul dintre aceste tipare ne vorbeşte despre ierarhia fragilă, sub zodia insurecţiei, care îi desparte pe guvernanţi de guvernaţi. Contrar imaginii românului ca fiinţă blajină, apatică şi resemnată, dependentă de un pater familias, nu au fost chiar puţine cazurile când diferite grupuri sai categorii socio-profesionale au pu probleme ordinii politice. Unul dintre aceste cazuri este situaţia ţăranilor-grăniceri din comuna Dăbuleni. La momentul venirii principelui Carol în mai 1866, aceştia cad pradă zvonisticii că noul domn va anula reformele lui Cuza şi le va lua pământurile date prin legea rurală din 1864. Drept urmare aceştia ameninţau să vină înarmaţi la Bucureşti pentru a restabili situaţia.Pe 7 mai 1866, locuitorii comunelor Maglavit, Pisc, Poiana mare şi Cetate au pornit o veritabilă răscoală care a necesitat trimiterea autorităţilor centrale pentru a calma spiritele. Întrebarea recurentă, peste ani, a lui Carol : „Dar oare Dăbulenii ce zic?” marca grija suveranului faţă de cât de legitime sunt acţiunile sale în ochii talpei ţării. [pp.15-17]

A doua poveste din acelaşi sertar se petrece în august 1977, când minerii din Valea Jiului se răscoală, pe fondul înrăutăţirii condiţiilor de muncă. Venirea secretarului Comitetului de partid, Ilie Verdeţ este întâmpinată cu revendicări. Cum demnitarul comunist se pare că le vorbise arogant localnicilor, aceştia îl vor aresta până când Nicolae Ceauşescu însuşi a venit pentru a readuce lucrurile sub control. [pp.231-233]

- O altă temă pe care se pot face discuţii priveşte rolul intelectualului în spaţiul public şi consecinţele funeste care pot deriva de aici: vorbim aici despre Nicolae Iorga şi de Lucreţiu Pătrăşcanu. Mutandi mutandis, amândoi au fost oameni ai timpului lor, s-au raliat puterii şi au plătit cu viaţa. În cazul marelui istoric este vorba despre aflarea sa în mijlocului instabilităţii ce cuprinsese România celei de-a doua jumătăţi a anilor 1930. Deşi el însuşi un conservator-naţionalist cu reflexe anti-semite, Iorga va cădea răpus de gloanţele legionarilor [pp.108-111]. //

Schimbarea azimutului dinspre Berlin spre Kremlin i-a adus pe comunişti la putere după 1945. Unul dintre puţinii intelectuali veritabil-marxişti de la noi, Lucreţiu Pătrăşcanu va fi la rându-i devorat de camarazii/tovarăşii de ideologie.[pp.168-171]

- Frustrarea românilor, şi de aici şi tendinţa lor frecventă de a se victimiza ţine probabil de un orgoliu supradimensionat, psyche-le nostru adesea călcat de potcoavele migratorilor ori de şenila Istoriei potrivnice, tânjeşte după realizări dincolo de simpla supravieţuire. Dovada este tocmai ambiţia elitelor politice româneşti moderne, de a proiecta imaginea ţării adesea dincolo de posibilitătile materiale existente. Dovezile sunt mai multe: diplomaţia dusă de Nicolae Titulescu în fruntea Societăţii Naţiunilor şi efortul său pentru menţinerea păcii interbelice; opoziţia lui Nicolae Ceauşescu faţă de planurile Moscovei în vara lui 1984, dar şi speranţa sa că o diplomaţie de alonjă globală îi va aduce Nobelul pentru pace. [pp.99-102; 204-213; 261-264]

Ultimele pagini ale lucrării, cu rol de remarci concluzive sunt situate sub zodia a ceea ce autorul consideră a fi <paradoxul românesc>: anume că puterea de regenerarea a fibrei româneşti s-a reliefat uimitoare de-a lungul secolelor şi cu toate acestea pesimismul nostru curent şi recurent ne induce o depresie colectivă:

„Mereu auzim că România e condamnată să fie la coada Europei. Eu nu cred în acest clişeu. Dimpotrivă: am mai multe argumente care arată că românii au făcut salturi impresionante în istoria lor…Oricât de penibilă ni s-a părea în prezent politica românească, actualitatea europeană ne arată că politica din Grecia sau Italia, astăzi, arată chiar mai rău decât cea românească. Deci, multe lamentaţii de-ale noastre privind politica prezentă (lamentaţii care dăinuie de când se face la noi politică!) ţin mai mult de un clişeu comportamental decât de realitate.”  [p.284]

De la text la imagine şi înapoi

Lupta dintre galaxiile Gutenberg şi Marconi, pentru a folosi nişte sintagme demult încetăţenite, schimbă relaţia dintre text şi imagine. Trecerea către o civilizaţie a imaginii, conduce la anexarea textului de către poză, de către simbolistică. Conform acestei logici, litera nu mai contează în sine, nu mai poate semnifica şi crea de una singură, ci doar pusă lângă un grafic, sau devenind ea însăşi grafică. De aceea vedem cum cărţile se micşorează, devin audio-bookuri (sandwishuri intelectuale ce gâdilă mai mult auzul), coperţile sunt tot mai colorate, iar întregul demers scriitoricesc este valabil în măsura în care speră să fie ecranizat, pus pe catod. Pentru cel care îşi aruncă privirea înspre un tonomat de cărţi de la metrou ori spre vreun chioşc de ziare zărim o invazie de cărţi de popularizare: biografii istorice şi mondene, volume de ufologie, sfaturi despre alimentaţie sănătoasă sau atingerea fericirii personale ® opusuri care, fără a fi lipsite de utilitate ori valoare, capitalizează, poate paradoxal, de pe urma faptului că oamenii nu mai doresc să citească. Aşadar, operele clasice ajung filtrate graţie acestei industrii popularizatoare, bazată pe lapidar, nepretenţios.

Cu riscul de a fi răutăcios, cartea de faţă trebuie evaluată în aceeaşi cheieà un exercitiu facil de popularizare, care ne spune mai mult despre cum se scrie un bun scenariu de film documentar.

Adrian Cioroianu, Cea mai frumoasă poveste. Câteva adevăruri simple despre istoria românilor, Curtea Veche, Bucureşti, 2013, 288 pagini