Adolescenţa-vârsta schimbărilor profunde şi a riscurilor inevitabile

0
0
Publicat:
Ultima actualizare:
Lipsiţi de o educaţie adecvată în familie sau în şcoli, adolescenţii au un comportament precar de consum FOTO Shutterstock
Lipsiţi de o educaţie adecvată în familie sau în şcoli, adolescenţii au un comportament precar de consum FOTO Shutterstock

Dezbaterile despre acţiuni şi întâmplări ale adolescenţilor, în spaţiul public, dovedesc, de multe ori, o necunoaştere a vârstei adolescenţei

Prezint câteva idei despre schimbările, contradicţiile şi riscurile întâlnite în perioada adolescenţei, preluate din lucrările mele Generaţie şi cultură şi Sociologie.

Adolescenţa este perioada de vârstă cuprinsă între 14-18 ani. Ea este un moment critic din dezvoltarea individului deoarece acesta caută să se raporteze permanent, la ceilalţi, ca o persoană autonomă, cu conştiinţa propriei identităţii.

Fizic, insul cunoaşte la această vârstă o dezvoltare accelerată, fetele evoluând mai repede decât băieţii. De altfel, fetele îşi încheie creşterea fizică la vârsta de 17 ani. Cea mai mare parte dintre ele (75%) ating faza pubertăţii înainte de 14 ani, pe când băieţii ajung la acest moment, în majoritatea lor (85%), la 15 ani. Adolescenţii consumă mult alimentar şi de aceea nutriţia şi programul de masă sunt de o deosebită importanţă.

Psihologic, adolescentul se caracterizează printr-o bogată imaginaţie, el „visează cu ochii deschişi“, dar şi prin creşterea puterii de judecată. În schimb, memoria este deficitară. În acest interval de timp individul dezvoltă interese şi abilităţi speciale fără însă a avea tenacitatea şi capacitatea de a finaliza o acţiune.

Emoţional, adolescenţii sunt foarte sensibili şi de aceea se pot simţi foarte uşor lezaţi, când se manifestă atitudini ostile faţă de ei. De asemenea, ei dovedesc interes pentru competitivitate şi sunt dispuşi să participe la orice acţiune care le-ar permite să-şi etaleze cunoştinţele şi abilităţile.

Social, adolescenţii se caracterizează prin autodefinirea sinelui în relaţie cu societatea în totalitatea ei, iar identitatea apare ca o poziţie a lor faţă de lumea în care trăiesc. Din acest status apar probleme specifice adolescenţei: tensiunea dintre el şi societate, câştigarea independenţei faţă de părinţi, alegerea carierei şi a stilului de viaţă, viaţa sexuală. Întrucât adolescentul îşi construieşte identitatea, în primul rând, în raportul său cu familia şi societatea, el exersează experienţe proprii pentru că numai astfel trăieşte cu convingerea despre oportunitatea lor.

Adolescenţa este vârsta marilor experienţe şi experimente cruciale, iniţiate şi trăite de adolescent pentru prima oară în viaţă. Adolescenţii trec prin reale crize existenţiale şi de identitate. Traversarea acestor experienţe cruciale este o condiţie obligatorie în pregătirea adolescentului de asumarea de roluri şi statusuri ca viitor adult. În acest sens, el stabileşte despre mediul său de viaţă, decide cum acţionează cu cine se întâlneşte şi în ce locuri, fără însă a ţine seama de consecinţele şi şi riscurile unora dintre experienţele sale.

Un loc esenţial în adolescenţă îl ocupă relaţiile sociale. La această vârstă indivizii dezvoltă dorinţa de libertate şi de explorare a spaţiilor necunoscute, dincolo de ceea ce este spaţiul familial şi cel şcolar sau al vecinătăţii imediate. Discriminarea de vârstă, este trăită intens şi contradictoriu de către adolescent fiindcă el crede că nu i se recunoaşte noua sa poziţie socială de către familie, şcoală şi mediul său de viaţă. 

Relaţiile părinţilor cu adolescenţii au particularităţi ce le deosebesc de raporturile din copilărie. Dacă în copilărie, insul este integrat în actul satelitizării de familie, cu efecte benefice pentru creşterea şi dezvoltarea sa, adolescentul tinde să fie autonom de familie. Părinţii nu mai sunt modele, dimpotrivă, ei devin obiectul unor critici severe, ceea ce este natural, pentru că la această vârstă spiritul critic este definitoriu, iar exersarea lui cu privire la conduita şi mentalitatea părinţilor ajută la formarea abilităţilor de interacţiune concomitent cu aspiraţia adolescentului către individualitate, uneori exacerbată. Între părinţi şi adolescenţi relaţiile pot fi tensionate, ajungând până la ruperea lor, situaţie generată de neînţelegerea din partea părinţilor a problemelor reale ale adolescentului şi de spiritul excesiv de autonomie al adolescentului. Părinţii, şi în general adulţii, caută să-l socializeze pe adolescent orientându-l spre ceea ce va face în viitor, spre viaţa de adult, acordând o importanţă redusă problemelor specifice vârstei lui. Or, adolescentul trăieşte puternic tot ce se întâmplă cu el în prezent fiindcă el se confruntă cu aspecte concrete ale propriei vieţi, pentru el grave, şi, de aceea, el este preocupat, înainte de toate, de rezolvarea acestora, fiind mai puţin interesat de pregătirea pentru ceea ce va face în viitor.

Odată cu vârstă adolescenţei, individul îşi dă seama că dispune de elan, forţă şi posibilităţi de a produce ceva, de a schimba mediul căruia îi aparţine, că poate să-şi construiască un mod de viaţă propriu. El face în acest fel trecerea de la generaţia familială la generaţia socială. Apariţia, la adolescent, a reprezentărilor despre sine determină orientarea lui către unele norme şi valori ale adulţilor ce vizează în special egalitatea tânărului cu cei maturi, dorind să semene cu aceştia. De altfel, una din aspiraţiile cele mai frecvente ale adolescentului este cea de a fi adult. De aceea, adolescentul nu mai acceptă vechile norme şi reguli ce stăteau la baza raporturilor sale, copil fiind, cu adultul.

Sunt o serie de condiţii specifice favorizante pentru perpetuarea atitudinii paternaliste a adultului faţă de adolescent: 

a. poziţia socială a adolescentului este aceeaşi ca în copilărie, el fiind, în continuare, elev şi deci neimplicat în câmpul muncii; 

b. dependenţa lui materială de părinţi; 

c. obişnuinţa adultului de a îndruma şi controla copilul, greu de schimbat chiar dacă părinţii sunt conştienţi de necesitatea schimbării atitudinii lor faţă de adolescent; 

d. păstrarea, mai ales în primii ani, de către adolescent a trăsăturilor copilului în comportare şi infăţişare.

Când adulţii au o atitudine de cooperare, adolescentul vede în aceştia un partener de dialog. Prin urmare, el simte că este considerat un egal şi are încredere în adulţi. Dacă adultul refuză cooperarea cu adolescentul, atunci el manifestă rezistenţă, sub diferite forme, faţă de tendinţa acestuia de a-i îngrădi personalitatea, de a-i orienta modul de a gândi şi de a acţiona. Raporturile dintre adulţi şi adolescenţi pot deveni conflictuale, cu deosebire când atitudinea adultului rămâne neschimbată. La unii adolescenţi asemenea raporturi tensionate duc şi la sentimentul înstrăinării de familie, la ruperea comunicării cu membrii ei, la evitarea lor şi evadarea din familie, cea mai cunoscută fiind fuga de acasă. De fapt, are loc emanciparea socială a adolescentului, iar neînţelegerea acestei particularităţi de către adult este un motiv de naştere a unor raporturi conflictuale. Adolescenţii nu mai acceptă vechile relaţii din copilărie cu adulţii şi vor un nou tip de relaţii bazate pe recunoaşterea personalităţii lor.

Insuşi modul de adresare de către părinţi, mass-media sau autorităţi, anume ,,fetiţă” sau ,,băieţel”, poate crea adolescentului frustrări fiindcă el are sentimentul că este tratat, în continuare, drept copil.

În adolescenţă individul se confruntă cu un set de probleme sociale ce decurg, înainte de orice, din relaţiile cu familia versus relaţiile cu grupul de aceeaşi vârstă, sau cu mediul în care trăieşte. Tendinţa manifestă către autonomie poate conduce la nerespectarea nici unei norme sau la încălcarea oricărui principiu cunoscut în cadrul familiei sau al şcolii. O înţelegere îngustă a libertăţii îi determină pe unii adolescenţi să comită fapte antisociale. Predispuşi inevitabil spre devianţă, adolescenţii ajung să nu ţină seama de cerinţele controlului social. Din cauza interdicţiilor puse de părinţi sau de şcoală, adolescentul acţionează pe principiul fructului oprit, căutând să cunoască şi să trăiască exact ce i se interzice. Se neglijează de către familie şi de către societate că la această vârstă individul ţine să arate celorlalţi curajul şi îndemânarea de a face faţă la situaţii foarte dificile. Bravada, lăudăroşenia, dorinţa de a epata şi de a imita pe cei de vârsta lor, pentru a fi în pas cu ei, pot conduce la comportamente deviante, care în anumite contexte devin conduite de delincvenţă.

Adolescenţa se caracterizează şi printr-un anumit mod de comunicare. Mai întâi, să remarcăm lărgirea ariei de comunicare, de la dialogul predominant cu părinţii la vârsta copilăriei mici, apoi, în şcoala primară, comunicarea permanentă cu cadrele didactice, la comunicarea cu toate mediile sociale, aceasta fiind una din modalităţile esenţiale de manifestare a autonomiei şi identităţii individului. Un aspect deosebit de important îl constituie tendinţa spre exprimarea într-un limbaj propriu vârstei. Jargonul şi argoul sunt forme tipice de comunicare ale adolescenţilor. Limbajele grupurilor de adolescenţi se disting de limba standard a societăţii. Sunt adoptate gesturi, moduri şi maniere de vorbire neîntâlnite la alte grupuri de vârstă. În anumite contexte, adolescenţii creează un antilimbaj, ca mod de comunicare opus celui oficial. Sunt create cuvinte noi, sau se deformează sensurile termenilor obişnuiţi, sau se preiau direct din sociodialecte periferice sau din alte limbi. Diferenţele de limbaj privesc mai ales morfologia şi lexicul şi în mai mică măsură sintaxa şi fonetica.

La această vârstă, din cauza trăsăturilor amintite, există interes pentru consumul de droguri şi stupefiante, fenomen ce s-a înrădăcinat în societatea românească după anul 1989. Nu mai puţin semnificativ este consumul de alcool caracteristic, la actualele generaţii de adolescenţi, pentru ambele sexe. Asociat acestor fenomene este şi fumatul, care a luat proporţii îngrijorătoare la adolescenţi indiferent de apartenenţa la genul social. Lipsiţi de o educaţie adecvată în familie sau în şcoli, adolescenţii au un comportament precar de consum, fără acel spirit de discernământ atât de necesar în condiţiile diversificării produselor alcoolice, de tutun şi alimentare, inclusiv sub aspectul calităţii.

Delincvenţa juvenilă constituie una dintre problemele specifice perioadei adolescentine. Încălcarea normelor şi a legilor este generată de nevoia afirmării individualităţii personale, dar şi de necunoaşterea consecinţelor actelor săvârşite. De aceea, esenţială în abordarea delincvenţei juvenile este cunoaşterea motivaţiilor ce au stat la baza actelor antisociale şi a contextelor în care s-au produs. În acest fel se poate stabili caracterul acţiunilor adolescentului deoarece nu toate actele sale sunt în mod evident îndreptate împotriva ordinii şi stabilităţii sociale. În acelaşi timp, trebuie remarcată creşterea ponderii delincvenţei juvenile în ansamblul actelor antisociale după anul 1989. Un fenomen accentuat în această perioadă de vârstă este cel al sinuciderilor în rândul adolescenţilor.

Schimbările în sistemul de relaţii al copilului dau un conţinut nou proceselor de dezvoltare a persoanei şi maturizării sociale în adolescenţă. Iată de ce este important ca adultul să manifeste iniţiativă şi să ţină seama de cerinţele adolescentului, cu o condiţie esenţială, şi anume, renunţarea la atitudinea de a socoti tânărul ca pe un copil. De aici rezultă şi necesitatea luării în considerare a problemelor adolescenţilor din interiorul lor şi nu de pe poziţia exigenţelor existente în tinereţea adulţilor, invocată adesea de către aceştia în comunicarea cu adolescenţii. 

Un proverb românesc a surprins un asemenea imperativ: „Nu judeca pe tânăr după mintea celui bătrân, ci pune-te în locul lui şi atunci să-l judeci".  

Opinii


Ultimele știri
Cele mai citite