Admitere 2013: Lovituri la cap

O nouă decizie a ministrului Educaţiei privind admiterea în universităţi a provocat, iarăşi, reacţii, contra şi pro (doamna Ecaterina Andronescu, de pildă). Universităţile au, iarăşi, voie să ia în calcul notele din timpul liceului, atunci când vor calcula nota finala la admitere.

Mi se pare suav modul pro al doamnei senator: dacă tînărul/ tînăra dă admitere la matematică, de pildă, sunt mai relevante, spune dânsa, notele din anii de liceu la mate decât media de la bac. Puritatea argumentului e de cristal, nu altceva, nu? Dar ce nu ne spune, ce ascunde suavitatea poziţiei pro? Nu ne spune, de pildă, cum au fost obţinute acele note, care este modul evaluării elevilor în liceele din România şi în raport cu ce ţinte educaţionale?

Desigur, universităţile sunt libere să uzeze de această măsură “favorabilă’ îmbunătăţirii procesului educaţional. Universitatea din Bucureşti, de pildă, preferă să nu o facă şi să respecte o structură aprobată a calendarului admiterii 2013 şi nu să reacţioneze la un ordin al ministrului din 15 aprilie a.c. Cum se ştie, admiterea şi structura ei se anunţă pe site-ul universităţilor cu şase luni înainte de admitere. Pentru a permite candidaţilor şi familiilor lor să evalueze cât mai bine drumul de urmat. Noul ordin pune universităţile, aflate într-o perioadă complicată (evaluări instituţionale, ale programelor de studii etc.), într-o situaţie dificilă: să facă sau nu schimbări în modul admiterii. Şi repede! Căci, în condiţiile în care numărul candidaţilor scade de la an la an, nu poţi pierde timpul. Ministerul însă poate. Cum? Iac-aşa! Cum a tăiat şi ministrul doi al aceluiaşi minister din fondurile de la Cercetare. Căci nu uitaţi, avem un minister, dar doi miniştri. Chiar n-aţi ştiut? Este principiul “una pe faţă, două pe dos”.

Mi se pare o pierdere de timp să schimbi fără să gândeşti consecinţele pe termen mediu şi lung. Când un minister procedează prin a se conforma conjuncturilor, politice, mai ales, gândirea e numai pe termen scurt. Cel mai prost tip de gândire pentru domeniul Educaţiei. Că Educaţia în România este un bolnav căruia, deşi câteodată, i s-a pus corect diagnosticul, el tot nu îşi revine, e lucru ştiut. Că “tratamentul”, adică desele schimbări, mai importante sau nu, dar periodice, nu ajută sistemul educaţional, e lucru ştiut. Că regândirea întregului sistem, cum a încercat legea Funeriu, criticabilă, dar orientată spre modernitatea performanţei în educaţie şi cunoaştere, a produs faultări politice grosolane, asta arată cât de puţin pregătiţi suntem în continuare în a accepta ceea ce face bine celălalt. Când alt ministru al Educaţiei, creditat la vremea respectivă pentru unele iniţiative bune, se referea la promotorul acestei regândiri în termeni scoşi dintr-o gândire soioasă, realizăm că politicianul fost ministru e barbarul unei civilizaţii fragile pe care educaţia nu a pus decât un fard care ascunde punctele negre. Căci Educaţia nu e văzută încă de Politic drept fondatoare a noii societăţi româneşti. Societate care se afundă încet, dar parcă inexorabil, în mlaştina puturoasă a politicului fără doctrină, dar cu afaceriştii de ţeapă nouă: afacerea lor e România. Cuvântul “ţeapă” trebuie luat ca atare. Nimeni nu cred că a facut vreodată calculul atâtor fonduri cheltuite pe măsuri ministeriale care au bulversat sau şi-au dovedit inutilitatea ori ineficienţa: timp, salarii…

Incapacitatea de a construi arhitectura sistemului educaţional e o probă lamentabilă a culturii politice. Grăbiţi să învăţăm eurolimba, trimiţând an de an funcţionari ministeriali la pregătiri în Vest sau în ţară, oameni care nu au timp să gândească ce învaţă, rămânem cu mimarea alinierii educaţiei româneşti la standarde şi uităm să ne ocupăm de “produs”. Cine este elevul, studentul acesta care urmează să fie pregătit? Normativele europene, pe de o parte, şi multele şcoli insalubre, fără aviz sanitar, cu acces îngreunat, fără echipament, fără mobilier ca lumea, spaţii improprii unui învăţământ de secol 20 măcar, care să permită şi o viaţă şcolară, nu sunt feţele aceleiaşi medalii. Dar medalia acesta nu a fost încă turnată pentru învăţământul românesc.

Cel mai dureros lucru e lipsa de orizont a Educaţiei româneşti. În legătură cu ce societate e gândit sistemul educaţional? Arhitecţii lui evaluează corect fragilitatea europeană în perioada care urmează? Periodă în care chestiunile emigraţiei, a pieţei muncii, a tipului de cunoaştere şi performanţă intelectuală, a reactivării stereotipurilor naţionale faţă de străin funcţionează într-o corespondenţă alarmantă. Perioada e, însă, şi una a neîncrederii în eficacitatea politicilor publice. Substanţa, consistenţa acestora sunt supuse eroziunii constante a jocului politic şi a reorientării sferelor de influenţă economice. Globalizarea începe, treptat-treptat, să producă noxe despre consecinţele cărora nimeni nu poate face predicţii.

Ar trebui să putem şi noi imagina acel tip de educaţie care să răspundă provocărilor unui timp în schimbare. Un tip de educaţie interdisciplinară, transectorială care să desfiinţeze rigiditatea universitară a domeniilor de cunoaştere. Prin natura sa, actul cunoaşterii este unui transectorial. Unul al diversităţii. Potenţialul unui tânăr este oare stimulat revelat, dezvoltat, de programa de studii a facultăţii la care a intrat? Ce face facultatea, ce facem noi, profesorii, pentru a da actului de predare, de cercetare dinamica modurilor cunoaşterii de azi? Rămaşi în tranşeea adâncă a predării de acum două secole, nu ştim, mulţi dintre noi, că “inamicul” a trecut de mult pe lângă noi, nu ne-am luptat cu el, războiul acela s-a sfârşit, acum sunt altele. Şi noi lucrăm cu tineri născuţi, crescuţi în cultura digitală, în arcanele şi capcanele spaţiului virtual, care face din mulţi dintre ei, o populaţie de useri fără să ne pese că noi contribuim în a le da certificat de looseri.

Pentru ce este pregătit adolescentul acesta azi? Pentru ce societate, pentru ce lume? Ce i se arată azi, la noi, e faţa hidoasă a unei lumi pe dos. O lume în care cunoaşterea e clamată, dar nu preţuită, o lume în care competenţele tind să ia locul gândirii structurate, o lume în care testele-grilă au luat locul examenului care evaluează modul de a gândi al studentului. Elevul, studentul: cifră pentru aritmetica Educaţiei. O aritmetică de milioane cheltuite de la buget. În care suntem prinşi. Adunăm şi scădem. Dar nu mai înmulţim. Educaţia noastră primeşte, de mai mult timp, lovituri. Să le numim lovituri la cap. Şi pe bună dreptate: căci de acolo se strică lucrurile. Dar pentru a strica lucrurile, nu e nevoie de gândire. Deci nici de cap. Ceea ce e foarte bine. Avem mai puţină bătaie de cap. Pe care nu îl avem. Când ne va veni mintea la cap, s-ar putea să fie prea târziu: “- mai aveţi cap? - sorry, momentan, nu, reveniţi peste zece ani”.