Articole scrise de Peter Demeny

”Extratereştrii în studioul Realitatea TV” - asta ar putea fi o ştire pe ziua de azi. În emisiunea de ieri al lui Rareş Bogdan, am auzit nişte lucruri înspăimîntătoare.

În cele ce urmează voi vorbi despre un fenomen pe cît de concret, pe-atît de abstract, respectiv despre unul care nu poate fi controlat în niciun fel.

Sunt un mare luptător anti-complexe. Vă daţi seama ce stupoare m-a cuprins cînd am citit proiectul de lege al serbării Trianonului.

A apărut, în traducerea lui Andrei Dósa, romanul Ciocîrlia al lui Dezső Kosztolányi. Cel mai bun roman al unuia dintre cei mai mari scriitori maghiari a ajuns în sfîrşit la cititorii români.

Cînd am scris prima dată despre carte, am scris de fapt despre un interviu al lui Lucian Boia. Acum, am citit volumul „cu creionul în mînă”, cum obişnuia să spună Thomas Mann.

Nu cred că am înţeles toate versurile. Şi cum bine se ştie că versurile cele mai bune sunt mereu acelea pe care nu le înţelegem pînă la capăt, al căror mister rămîne intact, m-am lăsat dus de acest mister, şi totodată m-au cucerit.

Este un titlu foarte inspirat. Lucian Boia oricum este un mare inspirat, dar cîteodată inspiraţia asta mai dă şi în clocot.

Cînd cineva demisionează dintr-o funcţie importantă, aş dori să înţeleg. Desigur, nu pot înţelege pe deplin pentru că nu sunt eu persoana respectivă. Dar încerc să mă apropii.

Într-un articol de pe Hotnews, Dan Tapalagă cataloghează pe toţi maghiarii, cel puţin pe reprezentanţii acestora, ca fiind „dependenţi de Viktor Orban”. Eu cred totuşi că e o opinie pe cît de eronată, pe-atît de generalizatoare.

Dacă e premiat un scriitor, eu sunt fericit. Dacă e premiat un scriitor bun, fireşte. Mircea Cărtărescu e un scriitor bun, şi e premiat. Iar eu, mă repet, sunt fericit.

Am rămas uluit de atîta latrină, de atîta nepăsare şi cinism. Sunt părinte, am o fiică adolescentă şi aş fi foarte trist şi speriat s-o văd într-un asemenea  top.

Dacă ar fi să dau premii, eu i-aş da acestei iniţiative. Ea este, cel puţin după părerea mea, una foarte binevenită prin lejeritatea ei.

M-am enervat. Cîteodată, mai fac şi din astea. Să nu se supere cine n-are de ce; cine are, să se supere liniştit. Tout ca m'est bien egal.

Doru Pop este marele meu partener de dialog în probleme maghiaromâne. Recent, am dialogat despre Cluj, oraşul nostru de suflet. Discuţia va apărea în volum, eu aş dori să-mi notez observaţiile în legătură cu o singură idee a lui.

Statuia Libertăţii a fost vandalizată. De cine şi de ce? Nu se ştie. Sau nu se admite. Sau nu se vrea admis. Dar admis sau nu, adevărul este vopsit cît se poate de clar.

”Este peste Nadia Comăneci”, spune Grigore Cartianu despre Hagi într-o emisiune. Iar eu mă gîndesc că m-au deranjat dintotdeauna hiperbolele astea.

Nu mai înţeleg nimic. Ce este Clujul, oraşul meu natal şi de suflet? E provincia întruchipată, oricine ar fi primarul lui? Dar primarul, el, nu este şi primarul meu?

Cîteodată (sau întotdeauna?) instituţiile cu cei mai mulţi bani sunt şi cele mai cinice. Nu spun bine: nu cu cei mai mulţi bani, ci acelea care iau de la tine cei mai mulţi bani.

Homo psychoanaliticus transsylvanicus - aşa se autodefineşte Tudor Duică pe Facebook. Urmăresc de mult şi cu admiraţie activitatea acestui om care e un transilvan adevărat: nu urăşte pe nimeni, iubeşte Transilvania.

Săptămîna asta am fost preocupat de Eminescu. Adică de poezie. Adică de poeţi. Adică de oameni. Adică de cultură.

Avem nevoie mereu de ceva sau de cineva care să ne cutremure, şi cutremurîndu-ne să ne scoată din aroganţa desuetă a manualelor. Altfel, Mihai Eminescu, de exemplu, ar fi un poet naţional de toată jalea.

Ieri am avut nenorocul să butonez peste Radu Banciu. De mult n-am încercat un sentiment de lehamite atît de acut.

„Degrabă vărsătoriu de sînge nevinovat” - probabil că mulţi cunosc portretul făcut lui Ştefan cel Mare de Grigore Ureche. Dar ce ar trebui să vărsăm de Anul Nou?

„Vai de ţara care cere eroi!” Mi-a venit în minte această replică dintr-o piesă de Brecht, şi brusc am înţeles ce se întămplă.

Am citit un titlu şi a venit în mine tot trecutul, m-a izbit cu putere. Şi în acelaşi timp, m-a izbit şi o întrebare.

Ieri am scris o poezie de 1 decembrie, la care unii au reacţionat interesant. Aş dori să răspund uneia dintre reacţii şi să scriu despre strigăte şi strigăte.

Am scris o poezie în care m-am întrebat ce se întîmplă la noi de sărbătoarea naţională. Şi am înţeles că se întîmplă acelaşi lucru ca la oricine are identităţi mici şi rigide: lacrimi, steaguri, ochi daţi peste cap, goliciune.

Am terminat ieri romanul Martei Petreu, şi scriu astăzi despre el. Dar de o lună cît am fost în pelerinaj cu această carte magnifică, le tot spun cunoscuţilor mei: e foarte bună! E interesantă! Sunt o serie de cuvinte maghiare în ea.

Nu mi-a plăcut această campanie electorală, cum în general nu-mi plac lucrurile duse la extrem, cînd speranţa devine dictatorială şi un mîrlan strigă despre altul că ăla e mîrlan. Mi se pare dovada cea mai elocventă că mai avem mult de făcut întru de...

Mi-e dor de un intelectual gen Albert Camus. Nu ca să-l ”urmez”, să-l ”ascult”, în niciun caz la modul acesta gîfîit caracteristic lumii de azi. L-aş urma în linişte şi în năzuinţe.

Dragă Dorule, permite-mi să-ţi scriu această scrisoare pe de o parte ca o continuare a unei discuţii pe care am purtat-o la Bucureşti, pe de alta, ca răspuns la articolul tău care a apărut pe site-ul Ziarului de Cluj.

Citesc cu duioşie că Ministrul Apărării, Mircea Duşa, propune ca în fiecare oraş să existe o stradă, o arteră, domnule! numită „1 decembrie 1918”. Mă podidesc lacrimile, abia dacă pot să scriu această postare.

Am scris de mai multe ori: trăim cu identităţi foarte rigide, şi nu lăsăm lumea să ne influenţeze. Avem idei puţine, dar fixe, şi luptăm să rămînem aşa. La finalul unei discuţii organizate nu de mult despre multiplele identăţi (au participat un scrii...