“Păunescu plângea când Nicolescu cânta Beatles şi era obsedat de moarte”
0Mircea Goian a cântat trei ani pe scena Cenaclului „Flacăra” ca violoncelist în trupa Canon. El îşi aminteşte de Adrian Păunescu ca de un om special, în care sensibilitatea extremă se amestecau cu puseuri de autoritate excesivă.
Secretul succesului Cenaclului „Flacăra” condus de poetul Adrian Păunescu trebuie căutat chiar în contextul politic al României din acei ani. „Sub dictatură, Cenaclul Flacăra îmbăta tinerii cu iluzia libertăţii, deşi nu a fost niciodată mai mult decât un surogat al acesteia”, spune Mircea Goian, în acea vreme membru al grupului „Canon” din Hunedoara. Cenaclul „Flacăra” era mai mult decât un simplu spectacol de muzică şi poezie. Tinerii îl priveau ca pe o vitrină spre lumea liberă, lucru care în conjuctura de atunci era suficient ca să transforme spectatorii în adepţi.
Timp de doi ani membrii formaţiei au susţinut concerte cu cenaclul lui Adrian Păunescu. În tot acest timp, spune Mircea Goian, poetul l-a surprins permanent cu trăirile sale, unele dintre ele ieşite din comun.
Păunescu plângea la Beatles şi scria poeme „la minut”
La unul din primele sale apariţii la concerte, George Nicolescu l-a făcut pe Adrian Păunescu că plângă în hohote în culise. „Pentru că este orb, Nicolescu a fost ajutat să urce pe scenă şi să ajungă la microfon. Păunescu l-a prezentat după care solistul a cântat mai multe piese ale Beatles. A terminat parcă cu Yesterday, moment în care Adrian Păunescu a început să plângă hohote, s-a ridicat fulgerător de la masa sa de prezentator după care l-am văzut plângând cu spasme sprijinit de un perete în culise”, îşi aminteşte Mircea Goian. După ce s-a mai liniştit, Păunescu s-a întors pe scenă şi atunci pe loc a compus poezia „La lumina ochilor”, practic un omagiu adus talentului de cântăreţ orb al lui George Nicolescu.
Trupa Canon
Lumea încremenea pe scaune
Nici un spectacol al Cenaclului Flacăra nu semăna cu celălalt. „Toate erau unice, iar improvizaţia guverna practic aproape fiecare moment. Păunescu jongla efectiv cu miile de spectatori reuşind în doar câteva secunde să schimbe atmosfera în sală de la vuetul exaltării la liniştea supremă a evlaviei”, spune Mircea Goian. Aşa s-a întâmplat într-un spectacol ţinut la Sala Circului de Stat din Bucureşti unde Leopoldina Bălănuţă şi Anda Călugăreanu au cântat pe scenă. „Păunescu a cerut sălii să se facă linişte. După care cele două artiste au început numărul. Ce a urmat a fost straniu. Atât de mare era liniştea încât din culise părea că se cântă cu sala goală, deşi înăuntru erau 2000 de spectatori. Niciodată nu am mai văzut aşa ceva. Toată suflarea din sală parcă încremenise la comanda lui Păunescu”, îşi aminteşte Mircea Goian.
Obsesia morţii
Mircea Goian îşi aminteşte că Adrian Păunescu avea o obsesie pentru moarte. „Se întâmpla de multe ori ca în spectacole să vorbească despre moarte. Se simţea cumva ameninţat permanent. Povestea de întâmplări în care cineva încerca să-l ucidă. Probabil aceste simptome de frică de moarte s-au exacerbat în perioada în care devenise stânjenitor pentru puterea comunistă de atunci”, spune Mircea Goian.
Un administrator dur
Ca şef al Cenaclului Adrian Păunescu era foarte dur. "Nu permitea nici o împotrivire. El controla totul şi nu exista pardon. Era dur în relaţiile cu toată lumea", spune Mircea Goian. Pentru solişti cenaclul reprezenta însă cea mai bună rampă de lansare. Şi în plus se câştigau şi bani frumoşi. Potrivit declaraţiilor lui Mircea Goian, după prima reprezentaţie, fiecare membru al trupei a primit 75 de lei, iar vedetele Cenaclului câştigau şi 500 de lei pe spectacol.