Cine a fost Maromet, torţionarul înspăimântător pomenit în faimosul cântec de puşcărie „La Chilia-n port“
0Nicolae Moromete, supranumit „Maromet – bestia cu chip de om”, a fost comandantul penitenciarelor Galaţi, Jilava şi Chilia şi s-a dovedit unul dintre cei mai sadici gardieni din istoria României. El a exterminat sute de deţinuţi politici prin tortură şi înfometare. Era un individ cu grave devieri de comportament, motiv pentru care până şi comuniştii l-au înlăturat la un moment dat, fără însă să-l pedepsească pentru atrocităţile comise.
Puţină lume ştie, dar piesa lăutărescă „La Chilia-n port”, cunoscută publicului în interpretarea marilor actori Ştefan Iordache (în filmul „Cel mai iubit dintre pământeni”, inspirat după cartea omonimă a lui Marian Preda) şi Gheorghe Dinică, a fost „lansată” iniţial ca un cântec de puşcărie care zugrăvea viaţa grea a deţinuţilor (în mare parte politici) duşi la muncă silnică în Delta Dunării.
Faptele şi personajele din amintitul cântec sunt cât se poate de reale, de altfel. Astfel, formularea „La Chilia, la Tătaru/ Bate Maromet cu parul” (cu precizarea că lăutarii moderni au „remixat” numele, din neînţelegerea textului, în Mahomed) face referire la un personaj de tristă amintire, a cărui poveste o vom spune în cele ce urmează.
Maromet, pe numele lui real Nicolae Moromete - exact ca personajul central al romanului „Moromeţii” de Marin Preda - a fost, după câte a fost zugrăvit de foştii deţinuţi şi de istorici, unul dintre cei mai sălbatici şi violenţi comandanţi de penitenciar ai regimului comunist, la Jilava, Văcăreşti, Caransebeş, Galaţi şi Chilia Veche. A intrat în memoria deţinuţilor politici sub numele de „Maromet - bestia cu chip de om”, iar descrierea faptelor lui pur şi simplu îngrozeşte.
Ţăran cu cinci clase, propulsat în funcţii de comunişti
Potrivit unui documentar amplu realizat de Institutul pentru Investigarea Crimelor Comunismului (ICCC), Nicolae Moromete s-a născut pe 13 mai 1912, într-o familie de ţărani săraci, în comuna Valea Ungureni (judeţul Argeş). A făcut cinci clase primare (ceea ce în acea vreme era echivalentul a 10 clase în zilele noastre) şi s-a angajat ca măturător, apoi om de serviciu la Primăria Bucureşti, loc unde va lucra până în anul 1941, când a fost mobilizat şi trimis pe frontul de răsărit.
În anul 1945 a devenit membru al Partidul Comunist, iar din 1947 a fost încadrat în diferite poziţii în Ministerul Afacerilor Interne (MAI) – gardian, prim gardian, comandat de gardă, comandat de penitenciar la Jilava, Caranşebeş, Galaţi şi Formaţiunea Chilia Veche, iar apoi locţiitor de comandant pentru pază şi regim la Văcăreşti, ultimul grad fiind cel de locotenent colonel în MAI.
Numirea lui Moromete în funcţia de comandant de gardă, cu delegaţie de director interimar de penitenciar la Jilava, survine în anul 1949, atunci când regimul carceral devine unul dintre cele mai severe, mai ales că închisorile erau deja pline de deţinuţi politici: lideri ai partidelor istorice, moşieri, ţărani înstăriţi, industriaşi, intelectuali, preoţi.
„Transformarea închisorii într-un iad a fost trasată de către Partidul Comunist, după cum însuşi Moromete susţine într-un memoriu din 1955. Lui Moromete i s-a cerut să aplice o „disciplină nemaiîntâlnită”, „întrebuinţând orice metode” în numele luptei de clasă, fiind ameninţat că în caz contrar va fi închis la rându-i”, consemnează amintitul raport al ICCC.
Rămăşite ale unor deţinuţi politici ucişi în Colonia Sulina. Sursa foto: ICCC
Instituise un regim de lagăr de exterminare nazist
„În toată perioada cât a lucrat în Direcţia Generala a Penitenciarelor şi Lagărelor de Muncă, Moromete s-a remarcat prin comportament violent şi limbaj abject la adresa deţinuţilor şi a subalternilor. Torţionarul nu numai ca ordona bătaia deţinuţilor, dar şi participa direct. Un fost deţinut politic trecut prin închisoarea Jilava povesteşte cum, în anul 1950, toţi deţinuţii politicii, în urma evadării a doi iugoslavi din închisoare, au fost scoşi în curte şi obligaţi să treacă dezbrăcaţi printr-un tunel de gardieni înarmaţi cu bâte, care loveau cu furie”, se menţionează în biografia torţionarului întocmită de ICCC.
Există dovezi scrise şi mărturii ale unor deţinuţi cum că Nicolae Moromete a utilizat mai multe metode sadice de tortură, cum ar fi: bătaia deţinuţilor până la epuizare sau eliminare, privarea de alimente (mâncarea era aruncată ostentativ la porci), privarea de medicamente şi îngrijire medicală, impunerea unui regim de muncă extrem de sever şi fixarea unor norme de muncă imposibil de îndeplinit, utilizarea la munci grele a deţinuţilor bolnavi, infirmi sau în vârstă.
Deţinuţi politici la muncă forţată. Foto: arhiva BVAU
Maromet bătea cu parul şi la Galaţi
Potrivit unor mărturii adunate de Lucia Hossu Longin pentru documentarul „Memorialul Durerii”, Moromete a continuat politica de exterminare a deţinuţilor politici şi în perioada Galaţi (1952-1954). „Distracţia” favorită a torţionarului era supunerea acestora la munci istovitoare ori reducerea porţiilor de mâncare la dimensiuni minuscule.
Uneori, un deţinut politic era hrănit săptămâni întregi cu câte o sută de grame de pâine mucegăită pe zi, într-un fel de test sinistru al rezistenţei organismului uman la înfometare.
„Nicolae Moromete a devenit o legendă neagră, un torţionar între torţionari. Cu numele astfel stâlcit, Maromet a lăsat în urmă o biografie care stârneşte, concomitent, fiori şi repulsie. A condus Penitenciarul Jilava din mai 1949 până în iunie 1952. Deci el a fost comandant acolo când regimul concentraţionar se afla în perioada lui cea mai severă, când se aplicau cele mai barbare metode”, consemnează Lucia Hossu Longin în amintitul documentar.
Cruzimea lui Maromet a fost prea mult chiar şi pentru comunişti
În vara anului 1954, atrocităţile lui Nicolae Moromete au fost sesizate Procuraturii Galaţi printr-o scrisoare considerată anonimă, deşi ulterior s-a demonstrat că era vorba despre un document semnat de adjunctul lui Maromet.
Nu este clar dacă motivul pentru care a fost scris acel denunţ a fost unul umanitar sau a fost vorba despre o „turnătorie-săpătorie” cu scop de promovare, însă este cert că în urma anchetei s-a constatat că regimul de detenţie şi de muncă era insuportabil, fapt ce făcea ce rata mortalităţii să fie extrem de ridicată, zilnic decedând 3-5 deţinuţi.
„O bună parte din mâncarea deţinuţilor era dată la porci, porţiile de hrană erau tăiate pentru vini imaginare. Deţinuţii munceau, mâncau şi dormeau în frig, umezeală şi mizerie. Cei bolnavi erau lăsaţi să moară pentru că nu primeau medicamente şi îngrijire medicală”, avea să consemneze procurorii, desigur, cu aprobarea celor de la partid.
Deşi ancheta a relevat abateri grave săvâşite sub comanda lui Moromete şi a propus trecerea lui în rezervă, până la urma acesta a fost caracterizat ca fiind un personaj... pozitiv: „În concluzie, este un tovarăş cinstit, în care se poate avea încredere”.
Ca urmare, a fost numit comandat al Formaţiunii Chilia Veche, acolo unde şirul crimelor şi abuzurilor a continuat. Şi aici s-a făcut, în 1959, o anchetă, care a constatat că Moromete a aplicat sistematic pedepse corporale la toţi deţinuţii, motiv pentru care a fost mutat la Văcăreşti, pe o funcţie inferioară.
La Chilia Veche erau aduşi din toată ţara deţinuţi în vârstă (peste 60 de ani), cu infirmităţi fizice sau foarte bolnavi. O comisie de medici a constat că o bună parte din deţinuţi erau inapţi de muncă şi totuşi au fost folosiţi la recoltatul stufului, cu norme ridicate şi raţii scăzute. Din cauza condiţiilor de muncă şi a tratamentului brutal la care erau supuşi unii dintre deţinuţi au preferat să se sinucidă. Ancheta a constatat că şi la această colonie de muncă s-a înregistrat un număr anormal de decese între octombrie 1958 şi ianuarie 1959.
Lanţuri si instrumente de tortură folosite la Chilia. Foto: Arhiva BVAU
În cele din urmă, Moromete a fost trecut în rezervă, în 1959 (avea 47 de ani), cu drept de asigurare socială, dar fără să fi fost judecat pentru crimele şi tratamentele inumane prin care au trecut mii de deţinuţi la Jilava, Văcăreşti, Caranşebeş, Galaţi, Chilia Veche.
Destinul lui este de film, cu o răsturnare destul de spectaculoasă, căci după trecerea în rezervă a devenit un umil plasator de spectatori la un cinematograf din Bucureşti.
La Galaţi a fost „continuat” de Goiciu, călăul preoţilor
După mutarea lui Maromet la Chilia Veche, conducerea Penitenciarului de la Galaţi a fost preluată de un alt torţionar, pe nume Goiciu, care s-a „remarcat” prin persecutarea până dincolo de orice imaginaţie a preoţilor.
„Goiciu, director al penitenciarului din Galaţi, a avut anume predispoziţii de a ucide pe preoţii şi pe fiii de preoţi. Puţini dintre aceia care au trecut prin temniţa de la Galaţi, au scăpat cu viaţă din mâna acestui călău. Au fost martori oculari, care au stat în celulă cu un fiu de preot, când acesta a fost sugrumat de Goiciu. În momentul când îşi făcea rugăciunea, Goiciu, după ce a intrat în celula fiului de preot, l-a lungit pe duşumea şi l-a zdrobit cu picioarele până l-a lăsat mort”, scrie Mihai Rădulescu în lucrarea „Preoţi în cătuşe”, Ed. Cit, pag 56).
Printre preoţii torturaţi de Goiciu la Galaţi avea să se numere şi Antonie Plămădeală, cel care avea să devină ulterior Mitropolit al Ardealulului.