Mocanii care au românizat Dobrogea aridă

Acum mai bine de un secol, după revenirea Dobrogei la România, satele turceşti au fost populate cu români, cei mai mulţi mocani veniţi din zona Ardealului.

Adamclisi. Astăzi, comuna devenită cunoscută datorită vestigiilor daco-romane cuprinde cinci sate: Urluia, Zorile, Abrud, Haţeg si localitatea omonimă.

Cândva, acum mai bine de un veac, pe aceste meleaguri din sud-estul ţării se aşezau mocanii, oameni gospodari, cu frică de Dumnezeu, care au fost împroprietăriţi de rege şi şi-au construit case. Au dat muntele pe Dobrogea prăfuită, bătătorită de turci. Nu s-au mai întors acasă. Cei mai mulţi au moştenit îndeletnicirile de la munte şi au crescut oi şi pe pământul arid al Dobrogei.

Poveşti despre origini

Oamenii care populează astăzi aşezările au spirit dobrogean, dar îşi cunosc originile. Cei mai în vârstă au adunat în colţul sufletului poveşti spuse odinioară de părinţi şi de bunici.

Rada Vlad este una dintre urmaşele primelor familii de mocani care s-au stabilit în zonă. Bătrâna care locuieşte astăzi în satul Urluia are 87 de ani, iar fiecare vorbă a ei poartă încărcătura amintirilor înlănţuite. În camera ei, zeci de fotografii de familie atârnate pe perete spun poveşti. „Mama mea era mocancă“, şopteşte ea în timp ce arată spre una dintre fotografii.

Mocani din Albac

Mamaia Rădiţa, căci aşa-i spun cunoscuţii, s-a născut în Dobrogea, dar e mândră de originile ei. „Familia noastră a venit din zona Ardealului, din Albac. Paşca se numea. Au primit câte 25 de hectare de teren arabil cu condiţia ca timp de 30 de ani să nu părăsească satul. Au muncit pământurile şi şi-au construit toţi case aici“, povesteşte bătrâna.

Mamaia Rădiţa e mândră de strămoşii ei. „Erau oameni gospodari, ardeleni. Erau cei mai gospodari oameni din sat“, spune ea. Parcă a păstrat şi ea din calmitatea ardelenilor. Din când în când cade pe gânduri, când priveşte fotografiile părinţilor. Acum câţiva ani, unul dintre fii a vrut s-o ducă la Albac, în satul de unde i se trag strămoşii. „Eu n-am mai putut să ajung, eram bolnavă, dar el s-a dus. A găsit acolo familii care sunt rude cu noi“, povesteşte bătrâna.

Oamenii din fiecare sat al comunei au câte o poveste.Tradiţiile ardelenilor s-au pierdut în timp, s-au amestecat cu ale turcilor şi tătarilor, aşa că acum casele din zonă nu poartă amprenta mocanilor. Sunt construite în stilul musulman, cu prispă, sală şi alte două camere. Ceva mai departe se află satul Haţeg.

La Adamclisi, Maria Dincă este unul dintre cei mai vârstnici localnici. Are 94 de ani şi a apucat cele două războaie mondiale. S-a născut şi a crescut pe aceste meleaguri. „Aşa e, satul ăsta a fost întemeiat de mocani. Mai cunoscuţi erau fraţii din familia Paşca. Erau oameni isteţi şi foarte harnici“, povesteşte bătrâna despre familiile ce s-au stabilit în zonă imediat după revenirea Dobrogei la ţara-mamă. Ocupaţia localnicilor era agricultura şi creşterea animalelor, iar unii dintre ei aveau moşii de 100 de hectare de pământ. Femeile ţeseau la război, împleteau pulovere şi ciorapi.

„Purtau cioareci, care erau nişte pantaloni strâmţi, şi cămăşi cu guler peste care puneau o tunică“, îşi aminteşte bătrâna. Casele cu tindă şi două odăi se construiau din chirpici şi pământ bătut şi se înveleau cu stuf sau cu olană. Porţile se făceau din nuiele, iar gardurile din mărăcini şi sârmă. Apa o luau de la cişmelele rămase de la turci.

Din Adamclisi, un indicator îţi arată drumul spre monumentul Tropaeum Traiani, iar altul ruginit spre un sat secular: Abrud. Acolo ajungi după ce străbaţi dealurile, treci printr-o pădure, iar mai apoi cobori şi zăreşti câteva case răsfirate. Unele sunt părăsite de decenii. Emilian Cocotă, unul dintre urmaşii ardelenilor, s-a stins de curând,  la vârsta de 86 de ani, dar a lăsat în urmă povestea înaintaşilor.„Strămoşii mei au venit de la Vidra, aproape de Turda. Li se spunea botari pentru că făceau bote, adică putini. Când au venit românii, aici erau deja multe familii de turci, dar o parte din ei au plecat prin 1935-1936“, povestea bătrânul.

Astăzi, urmele mocanilor se pare că au dispărut. Deşi unele case au mai bine de o sută de ani, nu poartă specificul ardelenesc. Mocanii au preferat să-şi facă locuinţe după tradiţia locului. Tinerii din comună nu mai ştiu cine-au fost mocanii. Se consideră dobrogeni şi atât.

Citiţi mai multe în  !