Atrocităţile din lagărul de muncă de la Canalul Morţii. Colonia, păzită de militari gata să tragă
0Numit „Magistrala Albastră“ şi inaugurat cu fast în urmă cu mai bine de trei decenii, Canalul Dunăre - Marea Neagră a fost una dintre mândriile epocii comuniste. Istoria realizării braţului artificial al Dunării ascunde însă adevărate drame umane.
Ceea ce era prezentat în presa comunistă ca o mare realizare s-a obţinut prin muncă forţată şi, de multe ori, cu sacrificarea deţinuţilor politic. De aceea, a fost numit şi Canalul Morţii.
În anii '50, Canalul Dunăre - Marea Neagră a devenit un lagăr în care cei declaraţi „duşmani ai poporului” de către regimul comunist erau nevoiţi să muncească până la epuizare. La începutul deceniului, închisorile deveniseră neîncăpătoare, aşa că autorităţile au decis ca, de-a lungul canalului, să înfiinţeze colonii de muncă, active între 1949 şi 1955.
Zeci de mii de intelectuali, politicieni, ofiţeri sau preoţi au fost aduşi să muncească în cele 14 colonii. Alături de muncitori şi militari, deţinuţii politici lucrau pe şantier cel puţin 12 ore. Primeau în schimb 750 de grame de pâine pe zi, pe care o mâncau cu varză fiartă, ceapă fiartă sau, mai rar, cu fasole sau cartofi.
Gardienii îi băteau crunt pe deţinuţi. Mulţi dintre ei, extenuaţi de efort, foame sau frig se îmbolnăveau grav. În colonia Capul Midia s-au stins, istoviţi de muncă, cei mai mulţi deţinuţi. Într-o singură zi, aici mureau răpuşi de efort sau maladii chiar şi şase oameni.
Până la oprirea primei etape a lucrărilor, în 1955, peste 100.000 de deţinuţi politic au fost aduşi la Canal, la reeducare prin muncă forţată. Pentru mulţi dintre ei, acest loc a reprezentat, totodată, şi mormântul lor.
Construcţia Canalului Dunăre - Marea Neagră avea să fie reluată după două decenii. Nimeni nu poate spune însă nici astăzi câţi deţinuţi politic şi-au pierdut viaţa pe şantierul canalului.
Loc de reeducare pentru intelectuali
Primele lucrări la Canalul Dunăre - Marea Neagră au început în 1949. Gheorghe Gheorghiu-Dej, liderul comunist al României, a folosit şantierul canalului pentru a reeduca politicienii, intelectualii şi pe toţi cei care se opuneau noului regim politic.
În şedinţa Biroului Politic din 25 mai 1949, Chivu Stoica a precizat că această lucrare ,,are o importanţă istorică întrucât construirea socialismului se face prin construcţii de asemenea anvergură, care schimbă nu numai înfăţişarea economică a regiunii, dar şi mentalitatea oamenilor, pentru că acest şantier va fi un laborator, unde se vor crea cadre, se vor face şcoli de pregătire tehnică.
Prin Hotărârea Consiliului de Miniştri nr. 613/1949 a fost pus la Dispoziţia Direcţiei Generale a Canalului, un fond de 8,1 miliarde lei pentru lucrările de proiectare, cercetare şi construcţie necesare în anul 1949, se arată în Raportul Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România. Documentul a fost redactat de specialişti conduşi de politologul Vladimir Tismăneanu şi prezentat în Parlamentul României de fostul preşedinte Traian Băsescu arată condiţiile inumane în care erau deţinuţi românii, consideraţi duşmani ai poporului.
Administraţia era decisă să întreţină teroarea
Conform Raportului, coloniile de muncă de la Canal era conduse de un comandant, secondat de un adjunct, în timp ce ofiţerul operativ, însărcinat cu activitatea informativă din colonie, conducea un birou special, format din câţiva ofiţeri şi un număr semnificativ de informatori, prin intermediul cărora ştia tot ce se întâmplă în colonie. Paza era asigurată de militari în termen, iar coloniile erau înconjurate de garduri duble de sârmă ghimpată, înalte de 3-4 metri de-a lungul cărora erau miradoare cu soldaţi înarmaţi cu puşti mitralieră, ce aveau ordin să tragă după trei somaţii rapide:
„Lagărul era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de 3-4 metri, de-a lungul căreia erau miradoare din care, cu puştile mitralieră în poziţie de tragere, soldaţii supravegheau toate mişcările deţinuţilor. Era strict interzis să te apropii la mai puţin trei-patru metri de această reţea, sub ameninţarea deschiderii focului armelor automate din miradoare. Cel care făcea imprudenţa să intre în această zonă foarte vag delimitată era somat de trei ori rapid şi apoi urma o rafală de puşcă mitralieră. Era fulgerător şi fără drept de apel. Am auzit adesea oameni care nu mai puteau îndura suferinţele spunând: o să mă arunc în sârma ghimpată. Şi nu arareori se auzeau somaţiile drastice ale santinelelor, urmate de focurile de armă care puneau capăt zilelor nefericitului deţinut.
Această măsură era pe atât de atroce, pe cât era de inutilă, căci reţeaua de sârmă ghimpată era atât de înaltă, atât de solidă şi atât de încâlcită încât era absolut imposibil de trecut prin ea. Dar ea avea darul de a te face să simţi mai bine faptul că administraţia era decisă să întreţină teroarea. De altfel totul se petrecea foarte repede şi între prima somaţie şi declanşarea tirului nu era un interval mai mare de trei secunde şi deţinutul, care din greşeală ar fi ajuns în această zonă, nici n-ar fi avut timp să se întoarcă”.
Barăci lungi de 20 de metri
Iată mărturia unui fost deţinut politic, inclusă în Raportul Prezidenţial, şi care descrie cum arăta o colonie de muncă de la Canal: „Lagărul, dreptunghiular şi în pantă, era înconjurat de o dublă reţea de sârmă ghimpată, înaltă de cel puţin 3 metri, cele două şiruri de pari şi de sârmă ghimpată fiind la câţiva metri unul de altul şi străjuite fiind la colţuri şi, din loc în loc, în lungul laturilor – şi desigur la poartă –, de câte un observator înalt, cu acoperiş, tronconic şi deschis spre cele patru puncte cardinale, astfel încât santinela de pe platforma lor să poată vedea pe oricine s-ar apropia de gardurile de sârmă, fie din interiorul lagărului, fie din afara lui.
Lângă poartă pe stânga, se afla clădirea administraţiei lagărului, unde-şi avea biroul şi comandantul, dar, bineînţeles, locuinţele tuturor securiştilor se aflau peste drum de lagăr, unde erau şi barăcile soldaţilor. În interior, de-a lungul reţelelor de sârmă, pământul era arat şi greblat proaspăt pe o lăţime de câţiva metri. De-a lungul celor două laturi lungi ale platoului, se aflau înşirate în paralel o serie de barăci, lungi de circa 20 de metri, intrarea era la mijloc într-un fel de mic vestibul, din care se deschideau cămăruţe - pentru brigadieri - iar în dreapta şi stânga câte o încăpere mare, cu priciuri duble pe două laturi, o sobă pe una din laturile înguste şi două-trei ferestre pe una din laturile lungi.
Acesta era planul celor mai multe dintre barăci, deşi mai erau şi unele de alte dimensiuni şi în alt fel împărţite în interior, pentru bucătăria lagărului, pentru magazii, pentru infirmerie şi, bineînţeles, pentru administraţia lagărului şi pentru corpul de gardă. În mijlocul lagărului era un spaţiu liber de cel puţin un hectar, în pantă, ca tot terenul, numit platou, pe care erau adunaţi deţinuţii pentru orice formalitate oficială, ca şi pentru formarea brigăzilor dimineaţa înainte de pornirea la lucru”(Vladimir Dumitrescu, Închisorile mele. Memorii, postfaţă de Silvia Marinescu-Bîlcu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994, pp. 18-19. 17).
Îmbrăcămintea de pe noi îngheţa
Referitor la regimul aplicat în coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut politic, medic de profesie, a declarat în timpul anchetei din 1953: „Deţinuţii erau scoşi la muncă încontinuu, atât ziua, cât şi noaptea şi în toate duminicile, fără niciun repaus, atât pe ploaie, furtună sau zăpadă şi, când noaptea târziu ne întorceam de pe şantier, complet uzi şi îngheţaţi, eram introduşi în barăci şi înghesuiţi unul lângă alţii, pe nişte priciuri de lemn, fără să ni se permită să ne uscăm îmbrăcămintea, astfel că dormeam cu veşmintele ude, iar dimineaţa plecam din nou pe şantier, cu îmbrăcămintea neuscată şi, cum era timp de iarnă, îmbrăcămintea de pe noi îngheţa” (Monica Grigore, Oana Ionel, Colonia de muncă forţată Capul Midia: punct terminus al Canalului suferinţei în vol. Arhivele Securităţii, Bucureşti, Editura Nemira, Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, 2004, p. 102).
Diabolicul brigadier Cârcu
Un fost deţinut de la Cernavodă, a dezvăluit, în timpul anchetelor, abuzurile la care erau supuşi deţinuţii: ,,Într-o dimineaţă, am asistat la o nouă scenă din aceeaşi piesă. În timp ce detaşamentele ieşeau pe poartă pentru a se aduna la locul de muncă, doi-trei epileptici au căzut din cauza bolii pe care o aveau chiar în faţa porţii de la ieşire. Brigadierul [Nicolae] Cârcu cu toate că era iarnă grea, zăpadă şi ger, n-a binevoit să aprobe ca aceşti nenorociţi să fie ridicaţi din zăpada unde căzuseră. Ba din contră a ordonat ultimului detaşament care urma să iasă pe poartă să treacă peste ei călcându-i.
Cu toate acestea, n-a fost nici unul din cei 80 din front s-o facă, cu toate că privirile d-lui prim erau îndreptate spre picioarele celor care nu voiau să execute ordinul său. În acelaşi timp însă o căruţă încărcată cu gunoi trasă de doi cai se îndrepta spre poartă. Un gând diabolic îi împinge până acolo bestialitatea, încât îi comandă căruţaşului să treacă cu caii şi căruţa peste cele trei epave nenorocite culcate în zăpadă, lucru pe care încearcă să-l şi facă căruţaşul, fără pic de şovăire, însă în ultimul moment, cei trei au fost traşi de sub copitele cailor de câţiva deţinuţi”( ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 21. 20).
Erau trimişi în cârje la lucru
Într-o declaraţie din 16 martie 1968, care apare în Raportul Prezidenţial, colonelul Ilie Bădică, directorul Unităţilor de Muncă în perioada 1950- 1953, a menţionat: ,,În colonia de la Cernavodă în iarna anului 1952-1953 au murit peste 70 de deţinuţi, bolnavi şi bătrâni, aduşi din diferite penitenciare din ţară”.
Un fost deţinut politic de la Canal nota în memoriile sale: „La Poarta Albă ca să mutăm 1 kilometru de cale ferată la o distanţă de 200 m, desfăceam calea ferată în 10 tronsoane de câte 100 m. Între două traverse intra câte un om şi, astfel, 100 de oameni se înşirau între cele 2 şine. La comanda brigadierului ridicam cu toată puterea. Fiecare dintre noi trebuia să se angajeze cu maximum de efort pentru a disloca calea ferată. Dacă nu reuşeam, foloseam ranga sau lomul [rangă de oţel folosită în operaţiile de aşezare a şinelor de cale ferată]. După ce o dislocam, toţi cei 100 intram între traverse, prindeam fiecare cu nădejde şi, la comandă, ridicam şi porneam spre locul unde trebuia să o montăm” (Gheorghe Bâgu, Mărturisiri din întuneric, Bucureşti, Editura Tehnică, 1993, p. 135 22).
În timpul anchetei privind abuzurile din coloniile de muncă de la Canal, un fost deţinut de la Capu Midia a declarat: ,,Bolnavi cu răni grave, slăbiţi în ultimul hal, astfel că nu mai rămăsese decât scheletul de ei erau trimişi în cârji la lucru. Au fost cazuri când au venit de pe şantier deţinuţi morţi de frig sau în agonie”; (ACNSAS, fond D, dosar 19, vol. 6, f. 34).
În perioada aprilie-mai 1952, Alexandru Drăghici, în acel moment şeful Direcţiei Generale Politice din MAI, a vizitat şantierele de la Canal, constatând că regimul de muncă şi de viaţă al deţinuţilor nu este specific unui regim de detenţie, ci era un regim ,,liberal” şi ,,boieresc”, viitorul ministru de Interne, considerând că deţinuţii trăiau mai bine decât ostaşii care-i păzeau.
Pentru cei care nu se supuneau condiţiilor de muncă exista carcera. Aceasta era reprezentată de o ladă de lemn, dispusă în picioare, având o lăţime de 60 de centimetri şi o înălţime de până la 2,10 metri. Unul din pereţi reprezenta uşa, iar printre scândurile prost îmbinate pătrundea cu uşurinţă ploaia şi vântul, întrucât aceste ,,carcere” erau situate afară, de regulă lângă corpul de gardă. Deţinuţii erau introduşi în ,,carceră” seara, la întoarcerea de la lucru, fiind lăsaţi doar în cămaşă şi indispensabili, nevoiţi să îndure frigul, în special în sezonul de toamnă-iarnă.
30 de milioane de metri cubi de rocă, excavaţi
Dintre lucrările realizate pe şantierele Canalului în intervalul 1949-1953, pot fi menţionate: excavaţii realizate în valea Carasu, folosit ulterior drept canal de irigaţii, atelierele mecanice din Medgidia şi uzina termoelectrică de la Ovidiu, mutarea liniei ferate Cernavodă - Saligny de pe amplasamentul Canalului, mutarea staţiei Dorobanţu cu 1 km spre nord pentru executarea podului de la Poarta Albă, construirea unei noi linii ferate (Dorobanţu - Nazarcea – Taşaul) de 34 km cu 5 staţii, realizarea liniei ferate la fabrica de ciment Medgidia, construirea oraşelor Poarta Albă şi Năvodari. Propaganda comunistă a clamat timp de şase ani importanţa specială a proiectului, apoi a stopat lucrările. Abia în 1976, pe baza unor planuri noi, şantierul Canalului Dunăre - Marea Neagră a fost redeschis.
În cei opt ani de lucru continuu, au fost excavate 300 de milioane de metri cubi de rocă şi pământ, iar traseul a înghiţit 5 milioane de metri cubi de beton. 35.000 de oameni au muncit pâna la inaugurarea canalului, în mai 1986. Costurile construcţiei au depăşit 2,2 miliarde de dolari.
Vă mai recomandăm şi:
Regimul foamei de la Sighet. Cum erau exterminate elitele româneşti în primii ani ai comunismului