Legenda călugărului Vasile de la Poiana Mărului, monahul care a vieţuit la poalele celui de-al doilea Munte Sfânt

Munţii Buzăului şi cei ai Vrancei ascund între ei, de aproape trei secole, o importantă aşezare monahală, Poiana Mărului. Mănăstirea se află la poalele unui munte, într-o pădure din comuna Bisoca, loc prielnic pentru vieţuirea sihăstrească, despre care s-a spus că este ”al doilea Munte Sfânt”, după Muntele Athos. Temelia schitului a fost pusă de Sfântul Vasile, un monah născut în Ucraina dar sosit pe meleagurile noastre în căutarea pustniciei.

Sfântul Cuvios Vasile de la Poiana Mărului este sărbătorit în Biserica Ortodoxă Română în fiecare an pe 25 aprilie.

Născut în jurul anului 1692, în apropiere de Poltava, Ucraina de azi, Sfântul Vasile a fost atras încă din tinereţe de viaţa sfântă închinată lui Dumnezeu. 

Venit în Ţara Românească alungat fiind de persecuţiile prin care treceau creştinii ortodocşi din Ucraina, aflaţi sub autoritatea Imperiului Rus, s-a aşezat la Mănăstirea Dălhăuţi de lângă Focşani, pe care avea să o conducă în calitate de stareţ, timp de două decenii.

În acest loc, Ieroschimonahul Vasile a studiat în profunzime Sfânta Scriptură şi scrierile Sfinţilor Părinţi. Pentru că schitul Dălhăuţi se afla în apropierea unor târguri, iar liniştea vieţii sfinte era ameninţată, monahul a decis să se retragă, însoţit de câţiva călugări, în Munţii Buzăului. Aici, a ridicat o biserică de lemn şi căteva chilii. 

Mănăstirea Poiana Mărului şi-a început activitatea cu 12 sihaştri, după rânduielile Sfântului Vasile cel Mare şi ale Muntelui Athos

”Schitul acesta de la marginea Ţării Româneşti, deşi era aşezat în pădure, avea în jur sate şi în apropiere târgul Focşanilor. Astfel s-a dovedit el neprielnic pentru o desăvârşită linişte; de aceea, Cuviosul Vasile s-a hotărât să temeluiască el însuşi un schit cât mai departe de aşezări omeneşti. Şi, cercetând munţii, a găsit loc de vieţuire sihăstrească la Poiana Mărului, pe atunci în ţinutul Buzăului, iar acum în judeţul Vrancea. Aici, în 1733, cu ajutorul material al domnitorului Constantin Mavrocordat, Ieroschimonahul Vasile ridică o biserică de lemn, cu hramul Naşterii Maicii Domnului, şi chilii, apoi se mută acolo cu alţi monahi, schitul Dălhăuţi rămânând tot sub ascultarea sa duhovnicească.” („Glasul Bisericii”, XXIII, autori Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, 1964)

Din acest loc de sihastrie, Sfântul Vasile avea să-i îndrume duhovniceşte pe toţi pustnicii şi monahii din Munţii Buzăului. Cerceta fiecare schit din zonă, fie personal, fie prin scrisori duhovniceşti. Având o bogată experienţă a trăirii monahale, i-a îndrumat pe fraţii săi din schit dar şi pe alţii să nu alunece pe căi greşite în pustnicie. Acest aşezământ devenise atunci o mare şi cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă.

”Preacuviosul Părinte Vasile era cunoscut şi preţuit, în mod deosebit, pentru trăirea vieţii sihăstreşti şi pentru învăţăturile sale de suflet mântuitoare, neabătute de la dreapta învăţătură ortodoxă. Ca urmare a acestei cinstiri, schitul său era stavropighie, adică era condus de el fără nici un amestec al episcopilor Buzăului, fiind sub directa îndrumare a mitropolitului Ţării Româneşti, iar acesta putea interveni numai atunci când s-ar fi ivit vreo abatere de la dreapta-credinţă.” (Hrisovul lui C. Ipsilante, din 23 aprilie 1803)

Schitul, care azi poartă hramul “ Duminica Tuturor Sfinţilor”, a fost ctitorit „pe cheltuiala” domnitorului Constantin Mavrocordat. De asemenea, printre ctitori se numără şi Dimitrie Ghica, tatăl poetului Vasile Cârlova, Constantin Cantacuzino, Enache Văcărescu.

Importanţa mănăstirii Poiana Mărului este cu atât mai mare cu cât deţine printre puţinele biserici atât cu pictură exterioară, dar şi interioară pe lemn. Frumuseţea mănăstirii a fost consemnată şi de scriitori, precum Barbu Ştefănescu Delavrancea şi Alexandru Vlahuţă. Cel din urmă descrie frumuseţea acestor locuri în cea mai cunoscută carte a sa, „România pitorească”.

”Aşezat într-un loc pustiu şi pe un munte înalt, la văgăuni de stânci, cum arăta, cu exagerare, o jalbă a soborului, schitul a fost la început o sihăstrie cu 12 membri, care trăiau după rânduiala Sfântului Vasile cel Mare şi cea a Sfântului Munte, cu viaţă de obşte pilduitoare, încât cronicarul Chiriac Râmniceanu nota că aici este <<obşte minunată>>. O însemnare de la Muntele Athos, subliniind buna organizare a vieţii călugăreşti de aici, care avea o puternică, înrâurire şi asupra altor schituri, adeverea că <<al doilea munte sfânt se găseşte la Poiana Mărului, în România>>. Aceasta valoroasă însemnare nu surprinde, pentru că între aceste două centre monahale exista o strânsă legătura, întreţinută prin vizite reciproce”, scrie preotul Gabriel Cocora, într-o lucrare despre sfinţii români.

Intensa spiritualitate care învăluia comunitatea monahală de la Poiana Mărului era atât de cunoscută, încât şi domnitorul Constantin Ipsilanti, într-un hrisov din 23 aprilie 1803, ţinea să sublinieze că: „într-acest sfânt schit locuiesc părinţii sihaştri ce petrec o viaţă îngerească şi mai presus de lume, cari neîncetat sunt rugători către Dumnezeu pentru toţi pravoslavnicii creştini...”.

Pentru o mai bună rânduială a vieţii de obşte, stareţul Vasile, după cum amintea un urmaş al său la stăreţie, dăduse canoane „ca să fie urmate pentru buna rânduială a părinţilor care trăiesc în acest schit, ceea ce s-a păstrat şi se păstrează până azi, fără vreo schimbare din partea ucenicilor lui câţi ne aflăm aici în viaţă, dintre care unul şi preacuviosul Paisie, stareţul de la mănăstirea Neamţu”. („Glasul Bisericii”, XXIII, autori Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, 1964)

Din păcate, de-a lungul istoriei sale, mănăstirea a avut şi episoade neplăcute. În 1823, turcii au jefuit lăcaşul, iar 56 de ani mai târziu mănăstirea a fost lovită de un incendiu puternic. După prăpăd, schitul a fost reînfiinţat ca mănăstire de maici, iar după 1990a redevenit mănăstire de călugări, pentru ca în 2010 să devină din nou mănăstire de măicuţe. În 2014, un alt incendiu a distrus două corpuri de clădire din lemn din incinta lăcaşului.

Cu o bogată experienţă a trăirii monahale, Vasile de la Poiana Mărului a îndrumat pe vieţuitorii din jurul său să nu alunece pe căi greşite în viaţa sihăstrească.

Viaţa monahală, susţinea el, are trei căi. Prima este obştea, a doua, vieţuirea în doi sau trei fraţi, numită calea de mijloc sau împărătească, având totul în comun şi supunere unii faţă de alţii, iar a treia, cea mai înaltă, pustnicia, pe care o trăiesc numai cei desăvârşiti şi sfinţi, după ce s-au nevoit, pe celelalte două căi. 

Pe lângă aceste modalităţi de viată recomandate de Sfinţii Părinţi, după cum predica Stareţul Vasile, unii monahi îşi aleg o alta: fiecare îşi face chilie unde vrea, trăieşte singuratic, îngrijindu-se de cele ale trupului. Aceştia însă, deşi la prima vedere ar părea că trăiesc după regula pustnicească, îşi primejduiesc mântuirea, pentru că şi-au ales, din început, acest fel de viaţă, la care se ajunge numai după ce ai trăit viaţa de obşte şi cea de mijloc, unde te-ai curăţit de orice patimă şi ţi-ai topit voia în viaţa obştii. 

Schimnicia înainte de vreme, mai zicea el, este pricină de mândrie şi iubire de sine, pe când trăirea laolaltă cu alţii îţi descoperă slăbiciunile, te apără de ispită şi te poate curăţi zilnic, prin harul lui Hristos, lucrând din dragoste pentru Domnul. („Glasul Bisericii”, XXIII, autori Pr. Horia Constantinescu şi Pr. Gabriel Cocora, 1964)

Marele istoric Nicolae Iorga afirma despre Sfântul Vasile că este un „un predicator al culturii”

Stareţul Vasile nu s-a limitat doar la a-şi îndemna prin predică fraţii întru credinţă la citirea scrierilor unor mari îndrumători ai vieţii duhovniceşti ci el le şi răspândea, în scrieri multiplicate de către călugări din schitul Poiana Mărului, înzestraţi cu darul scrisului frumos. Acest aşezământ devenise atunci o mare şi cunoscută vatră de înaltă spiritualitate ortodoxă, Stareţul Vasile fiind definit de N. Iorga „un mare predicator al culturii”.

”El a răspândit scrierile unor mari nevoitori întru desăvârşire, precum: Sfinţii Isaac Sirul şi Ioan Scărarul, Grigorie Sinaitul, Isihie al Ierusalimului şi Filotei Sinaitul. Aceste scrieri conţineau învăţături despre Rugăciunea lui Iisus sau Rugăciunea minţii. La unele din acestea, cuviosul a alcătuit înainte-cuvântări, prin care dădea îndrumări pentru înţelegerea şi practicarea ei fără greş, fiind atunci cel mai iscusit cunoscător şi trăitor al amintitelor metode de îmbunătăţire duhovnicească.” (Pr. Dr. Paul Mihail, Schitul Poiana Mărului, un centru ortodox cărturăresc, Spiritualitate şi istorie la întorsura Carpaţilor, vol. I, Buzău, 1983)

Sfântul Vasile de la Poiana Mărului a fost canonizat pe 6 octombrie 2003, intrând astfel în istoria Buzăului ca fiind singurul sfânt canonizat de Episcopia Buzăului şi Vrancei în judeţul Buzău.